Apr 18, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

 

Mioara Bahna, Dintre sute de femei… prezențe feminine în scrisul românesc actual. Editura Tipo Moldova, Iași, 2016, 232 p.

După o serie de cărți dedicate creației literare ale autorilor români sau străini, după o Aventură a lecturii. Domenii conexe literaturii artistice, carte publicată tot în anul 2016, Mioara Bahna abordează de astă dată un domeniu extrem de sensibil, și anume acela în care judecă, prin excelență, literatura realizată de scriitoare, publicînd cartea Dintre sute de femei… prezențe feminine în scrisul românesc actual, domeniu sensibil, mai ales că mulți dintre criticii literari care judecă realizările confraților par a privi această literatură cu un anume grad de suficiență, să nu-i spunem de-a dreptul, cu un anume grad de desconsiderare. După opinia mea, și nu numai a mea, ci şi a autoarei acestei cărți, literatura este bună sau rea indiferent că este scrisă de autori bărbați sau de autori femei. Ea există sau nu, și cu aceasta cred că este inutilă altă discuție. Faptul că Mioara Bahna comentează literatura realizată de femei este doar o simplă decizie de ordin formal și nicidecum unul de natură estetică. După cum se poate descoperi din comentariile din această carte, multe dintre scriitoarele comentate aici realizează o literatură cu mult superioară chiar unor scriitori bărbați. Și ne referim aici la cărţile semnate de: Nora Iuga, Ileana Vulpescu, Gabriela Adameșteanu, Ioana Baetica Morpungo, Hanna Bota, Lucia Olaru Nenati, Viorica Răduță, Doina Ruști, Daniela Zeca și încă alte nume care ar merita citate. Autoarea chiar spune într-un cuvînt înainte, cuvînt ce însoţeşte această carte, cum că: Precizez de la început că nu sînt o feministă. Prin urmare, apariția cărții de față nu are vreo cauză revanșardă. Și chiar asta susțin și eu că apariția acestei cărți nu este una de natură revanșardă, ci una de punere în drepturi ale unor creații de certă valoare. Unul dintre meritele Mioarei Bahna şi în această carte, ca şi în celelalte publicate pînă acum, este acela al puterii de sinteză, de multe ori, într-o singură propoziţie sau o frază. La Gabriela Adameşteanu, spre exemplu Mioara Bahna surprinde faptul că personajele din romanul Provizorat par înscrise într-o continuă cursă a informării, mai ales cu privire la trecut, încercînd să discearnă motivaţii ale configuraţiei contemporaneităţii lor, fără a ezita însă nici să transmită, la rîndu-le, o parte din informaţiile pe care le deţin, cu acelaşi scop, de a elucida ce se întîmplă în prezent. Cele două cărţi ale Vioricăi Răduţă, În exod şi În două lumi, îi dau posibilitatea Mioarei Bahna să spună: romanul Vioricăi Răduţă aboleşte canoanele genurilor şi speciilor literare consacrate prin tradiţie şi, în concordanţă cu lumea care îi este punct de plecare, creează un univers complex, investigat printr-o sumă de perspective asupra acestuia care, cu toate că sînt, aşa cum am arătat, multiple, păstrează multe zone de mister, mai ales că multe dintre fapte, acţiuni, gesturi sînt împinse spre zona oniricului sau halucinatoriului. Cu siguranţă că astfel de sinteze te pot îndruma şi provoca, pe tine ca şi cititor, spre lectura multora dintre cărţile comentate în cartea Dintre sute de femei… prezenţe feminine în scrisul românesc actual. La Daniela Zeca, spre exemplu, descoperă exotismul oriental în Istoria romanţată a unui safari, la Doina Ruşti nevoia de ficţionalizare în romanul Patru bărbaţi plus Aurelius şi erudiţie şi imaginaţie în Zogru, la Ileana Vulpescu în Arta conversaţiei constată că trecutul este un permanent colocatar al autoarei. Despre tradiţie şi modernitate vorbeşte în sentimental spiralei cînd analizează cartea Luciei Olaru Nenati, iar la Nora Iuga descoperă o sumă de singurătăţi. La întrebarea adresată adesea de anumiţi autori de ce nu scrie de rău despre cărţile pe care le analizează, Mioara Bahna dă următorul răspuns, de bun simţ, spun eu: pentru că, de obicei încerc să-mi spun părerile despre cărţi care fie întrunesc nişte condiţii care să le situeze în perimetrul literaturii de calitate, fie, îmi dau posibilitatea să le remarc ceva, poate chiar inefabil care ar putea să germineze, în alte condiţii favorabile… Sigur, plecînd de la acest răspuns, cititorul acestei cărţi poate descoperi calităţile fiecărui autor comentat. Cartea Dintre sute de femei… prezenţe feminine în scrisul românesc actual poate constitui un adevărat capitol de istorie literară dacă autoarea şi-ar propune, şi nu văd de ce să nu o facă, să întocmească o Istorie a literaturii române, fie ea şi doar, deocamdată, a literaturii contemporane. Capacitatea de sinteză cu care este înzestrată autoarea o îndreptăţeşte să-şi propună un asemenea proiect, ce poate părea temerar.

 

 

Corina Matei Gherman, La margine de meditaţie, editura PIM, 2016, 142 p. Prefaţă semnată Mihai Păstrăguş şi postfaţă semnată de Doina Guriţă.

Corina Matei Gherman își continuă demersul liric, în această nouă carte a sa La margine de meditație, cu o serie de poeme ce denotă preocuparea ei spre reflexie, spre descoperirea logicii sentimentale (dacă în sentimente poate fi logică, că dacă există logică, cel mai adesea, asta presupune rațiune și noi știm, fie din experiență proprie, fie din lecturi, că dragostea este oarbă).

Adeseori frustă în exprimarea poetică, apelînd la cuvinte și expresii poetice inedite, Corina Matei Gherman nu-și strunește verbul, ci îi dă o anume larghețe să aibă, așa cum chiar spune, și impulsuri acide. Chiar pe aceste impulsuri acide își construiește logica poemelor, în cea mai mare parte, din cartea despre care se face vorbire. Pentru că Aruncă discursul/ în depărtare printre tei tocmai cînd chilipirgii beau vin înăcrit. Se poate observa o detașare de ceea ce este deja clasicizat, cu o tonalitate vetustă și aderarea conștientă spre o re-înnoire a discursului liric dar și a părții teoretice, a atitudinii sale pentru un nou limbaj liric. Descoperim în acest limbaj, șfichiuirea clasicilor și a clasicismului, a tradiționaliștilor de care se îndepărtează deși undeva spune nu-mi este teamă să nu mă/ infectez domnule. Într-un crochiu de stradă Corina Matei Gherman face o adevărată radiografie, radiografie la propriu, tipului din colțul străzii, care este ancorat într-un parfum de uitare. Această radiografie dovedește cîtă luciditate și putere de sinteză are Corin Matei Gherman. Tipul din colțul străzii este tiparul de personaj justificativ care își necăjește gîndurile care îl năvălesc cu existențiala întrebare dacă s-a vaccinat de gripa aviară. Frapează în poeziile autoarei naturalețea și ușurința cu care reușește să treacă de la grav la lejer, de la ludic la ironie și chiar, uneori, la autoironie și sarcasm, mai ales atunci cînd constată „că ceva nu-i în regulă cu rezultatul concursului” și că un grămușor (diminutiv care presupune o oarece intimitate între autoare și cititor) de teamă brăzdează adînc/ șira spinării și vertebra cinci la fosila povestitoare. Din aceste meditații ale sale nu lipsește, cum este și foarte firesc, un motiv provocator de emoții, pe termen scurt sau pe termen lung, motiv construit pe tema eternă: dragostea. Nu există viață dacă dragoste nu e, așa cum pe bună dreptate a spus Ecleziastul. Oraculară mai mereu cu poeme în care se simte aerul tare al lirismului orfic din „Cîntarea Cîntărilor” ea spune, în poemul Peisaj de seară: Aseară… luna îmi oferea/ atîta nuditate/ Mi-am aruncat/ Privirile/ Sub malul apei/ Din vene/ Mi-ai făcut/ Din nou unghiile/ Răsfățîndu-mă/ Mă amuză mai puțin/ Rana aceea/ Ascunsă în sfera albastră/ Nedefinită… și poemul continuă, tot în aceeași notă, în care banalul se combină și se completează cu tragicul atunci cînd i-a oferit zilei lumina nopții.

 

 

Dana Oana Dalea, În umbra iubirii, Editura Eurostampa, Timişoara, 2016, 54 p. Prefaţă de Adrian Dinu Rachieru.

După ce a publicat mai multe volume de poeme dedicate amplelor trăiri interioare, poeme văzute în visul unei adolescente brunete, trimiţînd cititorul la a o cataloga drept o autoare a unui intimism aproape sufocant, în această nouă carte, În umbra iubirii, Dana Oana Dalea se situează în siajul acestui sentiment de o frapantă sinceritate ca în poemul Octombrie, în care se confesează: Cad Frunze ruginii/ Peste pantofii mei,/ Se preling raze de soare/ Peste pantofii tăi./ Nu ştiam că ne grăbim/ Unul spre altul./ La mijlocul străzii/ Ne-am întîlnit! Desigur, această întîlnire, metaforică, la mijlocul străzii, desăvîrşeşte trăirile împlinite prin sinceritatea celor doi. Tot despre această sinceritate vorbeşte şi în versurile: Mîna mea/ Atinge oglinda, apa, Elixirul/ Îţi dedic o poezie/ Din frică de întuneric/ Nedorind a cădea/ În prăpastia/ Adîncă/ A uitării. Această teamă de a nu cădea în prăpastia uitării îi provoacă o stare special de poezie dar şi a suspinului de dor. Poezia ei are un acut accent descriptiv, narativ-decorativ, chiar pictural uneori, de o anume cromatică bacoviană, mai ales cînd vorbeşte despre frunzele ruginii, sau interogativ-liric: Pe ce stradă ne-am cunoscut?, ca apoi să-şi amintească limbajul dragostei şi limbajul tăcerii. Dana Oana Dalea practică, în poemele sale, dialogul, mai mereu monologat, acea vorbire în oglindă, cu propria ei imagine, monolog în care constată că fericire nu este decît un om de omăt care lasă urme pe cărări încrucişate, anume pentru a fi o continuă provocare spre găsire sau, cel mai adesea, spre regăsire. Gesturile ei sînt spontane şi ,adeseori descrise direct: O să te sun/ O să-mi pun mîna pe gîtul tău/ Şi o să te sărut, spune în poemul Promisiune, şi totul se va petrece în acel dialog aproape de onirism, poem intitulat: În petreceri mascate. Dana Oana Dalea, aşa cum afirmă şi Adrian Dinu Rachieru în prefaţa la această carte, se află în evident progres faţă de precedentele încercări lirice. Placheta de faţă înstrunează, mai apăsat, dar oarecum distant, coarda suferitoare. În umbra iubirii deplaned, de fapt, o absenţă. Chiar în căutarea acestei absenţe îşi construieşte cartea, absenţă devoalată chiar din titlu. Ea caută limbajul dragostei aflînd doar un suflet îngheţat.

 

Dan Ravaru, Umor şi spirit critic la cronicarii moldoveni, Editura PIM, Iaşi, 2016, 138 p.

Profesorul, critic şi istoric literar, bîrlădean, Dan Ravaru, în această carte a sa, ne propune o nouă modalitate de lectură, dar şi de interpretare a operei cronicarilor moldoveni, şi anume, lectura în notă umoristică, umor pe care acesta reuşeşte să-l detecteze din atît de gravele şi exactele scrieri. Pornind de la revelaţia descoperirii şarjelor umoristice şi de la aserţiunea că Simţul umorului a fost considerat din cele mai vechi timpuri şi pînă în zilele noastre un corolar reprezentativ al inteligenţei, Dan Ravaru tratează, cu erudiţie, ceea ce ne-au lăsat drept moştenire peste veacuri, cronicarii moldoveni. Pentru a fi cît mai credibil în domeniul său autorul face trimitere la personalităţi remarcabile, critici literari şi sociologi ai culturii, care să susţină ceea ce spune şi Calistrat Hogaş, şi anume: Rîsul şi veselia sînt piperul şi sarea vieţii şi în acelaşi timp, sîngele lucrurilor omeneşti. Şi cum cronicarii, mai ales cei moldoveni, despre care se face vorbire în cartea lui Dan Ravaru, erau adevăraţi oameni de lume, dar și remarcabili intelectuali în multe dintre cazuri, sigur că în scrierile lor se pot regăsi, cu uşurinţă, notele umoristice. Exact latura umoristică l-a ţinut aproape pe Dan Ravaru, determinîndu-l să cerceteze ştiinţific latura umoristică a unor scrieri care la o privire superficială ar părea extrem de grave şi lipsite de umor. Cu mult umor descoperă autorul că este botezat unul dintre domnitorii moldoveni, supranumit Lăcustă, este vorba de Ştefan Lăcustă, pentru că în perioada domniei sale fusese o mare invazie de lăcuste, dar și pentru că neamurile boiereşti se comportau, încurajate de domnitor, tot ca şi acele vieţuitoare. Atitudinea ipocrită a lui Ilieş, alt domnitor moldav, se vede astfel caracterizată: din afară se vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit. Un comandant de oşti, polonez, după înfrîngerea zdrobitoare, se ascunde într-o căpiţă de fîn, unde este găsit de un preot care voia să încarce fînul într-o căruţă. Cronicarul Grigore Ureche nu se sfieşte să surprindă această latură comică în cronica sa. Umorul nu lipseşte nici la Miron Costin sau Ion Neculce. Uneori, umorul cronicarilor survine din porecle, denumiri hazoase ale unor personaje sau locuri, pe care Dan Ravaru le evidenţiază cum ar fi Frige-Vacă, denumire dată boierului Ilie Ţifescu sau umor negru ca în exprimările: S-au îngrăşatu, doamne, s-au îngrăşatu, berbecii buni sîntu de junghiat (cînd vorbea despre uciderea unor boieri), sau tot domnitorul Tomşa, cel care cînd îşi executa adversarii spunea: Să nu te ierte Dumnedzău, cu cel cap mare al tău. Sînt incluse în cuprinsul acestei cărţi şi o serie de texte, justificative, pentru această tematică, texte scrise de : Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae Costin, Pseudo- Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, Cronica anonimă a Moldovei şi Cronica Ghiculeştilor. Imaginile cronicarilor şi un Glosar, extrem de necesar, întregesc această carte, utilă, scrisă de Dan Ravaru.

 

Carmen Antoaneta Marcean, Jurnal de ştiri…, editura PIM, 2016, 74 p. Prefaţă de Mihai Batog-Bujeniţă, grafică satirică de Vasile Anghel Siminiuc, note bio-bibliografice, aparat critic.

Puţine cărţi apărute în zilele noastre mai respectă, aşa cum fac editorii acestei cărţi, caseta tehnică, din care să poţi să-ţi dai seama de cine a contribuit la apariţia unei cărţi. Se ştie foarte bine că apariţia unei cărţi necesită un proces destul de amplu de elaborare, proces la care contribuie cîţiva colaboratori ce merită a fi menţionaţi. După cum menţionează şi Mihai Batog-Bujeniţă, în scrisul doamnei Carmen Antoaneta Marcean se remarcă două aspecte: primul admirabila prolificitate poetică şi al doilea, faptul că, încă de la primul volum, constatăm cu multă plăcere că avem de-a face cu o poezie bine construită, tehnic vorbind, ceea ce demonstrează că preocupările ei nu sînt unele de moment, ci unele cu rădăcină adîncă în existenţa domniei sale. Pentru că autoarea se află deja la al şaselea volum de versuri putem vorbi de o activitate literară destul de bogată, de o însuşire temeinică a tehnicii de scriere, tehnică atît de importantă pe lîngă harul cu care vii din naştere. Jurnalul de ştiri cu care se prezintă în faţa cititorului acum ne prezintă o autoare percutantă, moralizatore, exact aşa cum trebuie să fie un fabulist. Pare mai puţin practicat acest gen liric, fabula, la poete decît la poeţi, deşi morala este mai bine stăpînită de femei. Nu lipsesc din această carte fabulele cu adresabilitate directă, chiar aşa cum se presupune că este fabula, ca în Soaţele unde vorbește astfel: La un bar pe Strada Mare,/ Stau la masă doi amici:/ Leul plin de-nfumurare,/ Şi un bou din cei voinici.// Beau o ţuică şi-ncă una,/ Timpul trece ca-n poveşti,/ Sus pe ce apare luna,/ De te-ntrebi şi te cruceşti:// Ăştia doi nu mai au casă?/ Vreo nevastă, vreun copil?/ Grijile în pace-i lasă?/ Dar deodată-ncet, tiptil,// Doamna vacă îi surprinde/ Şi sloboade-un muget crunt./ Boul, înfuriat, se-aprinde:/ – Vaco, nu ştii cine sînt? Am citat cîteva strofe pentru a evidenţia lejeritatea cu care scrie Carmen Antoaneta Marcean şi mobilitatea cu care surprinde unele tare comportamentale. Cum fiecare fabulă are şi o morală, şi aceasta din care am citat are una: Regulă de aur, ştii!/ De ai bou sau leu la masă,/ O leoaică tu să fii,/ Dacă vrei respect în casă. Ca şi înaintaşii ei în ale fabulei Carmen Antoaneta Marcean îşi alege personajele din lumea regnului animal în aşa fel încît să-i poată cravaşa cît mai pe îndelete şi să bată şeaua pentru a pricepe… cititorul. Trebuie menţionată şi contribuţia remarcabilului grafician Vasile Anghel Siminiuc la calitatea acestei cărţi prin caricaturile extreme de semnificative, susţinute de unele tuşe subţiri, care se află în armonie cu textele, la lectura cărora cu un ochi plîngem iar cu altul rîdem. Trebuie să salutăm această apariţie editorială şi pentru faptul că umor cu adevărat… serios, se scrie tot mai rar acum şi mai ales umor scris de autoare femei. Curajul autoarei trebuie salutat şi încurajat spre a deveni un drum de urmat pentru cei ce doresc să ne mai descreţească frunţile.

 

 

Cătălina Orşivschi, Pe cărările sufletului meu, Editura PIM, Iaşi, 2016, 82 p. Prefaţă semnată de Ioan Berghia şi cuvînt de însoţire pe coperta a patra semnat de Emilian Marcu.

Pe cărările sufletului meu este o carte de poeme de adoraţie şi de admiraţie, pentru locuri şi mari personalităţi, pentru limba română şi pentru graiul nostru. O carte călătorie lirică prin lumea atît de complexă a omului contemporan, în care Cătălina Orşivschi îşi etalează, cu generozitate, sentimentele ei faţă de înaintaşi, personalităţi dar şi oameni simpli, cu care relaţionează. Despre Eminescu ea se exprimă, prin versuri inspirate, că este Simbolul luminii noastre şi îi trimite, în eternitate, o scrisoare, prin care încearcă o adevărată analiză a situaţiei actuale a naţiunii noastre, cu un acut simţ critic. Venind din lumea epigramei, dar şi a literaturii pentru copii, Cătălina Orşivschi ştie să adune în versurile din această carte ironie, satiră, morală, dar şi stări poetice de o mare gravitate emoţională, pentru că durerea ei se alătură durerii întregului popor. Fiecare fenomen al naturii, fiecare stare de suflet sînt tot atîtea provocări pentru autore şi le imortalizează în poeme ample cum ar fi: Plouă, Cînd ninge, Sub aceeaşi stea, În casa bunicilor, Iarna, Vara sau cele în care vorbeşte despre ţinutul atît de scump, Bucovina ca în: Bucovina, 28 noiembrie, La noi, în Bucovina, În Bucovina, La Paşti în Bucovina, Muzeul Oului Vama – Bucovina, sau Nectarie, poeme, simbolic înfăşurate în diadema Roşu, Galben şi Albastru, culori atît de scumpe tuturor românilor. Aceste poeme din cartea Pe cărările sufletului meu se înscriu în ataşamentul faţă de străbuni şi de locurile sacre atît de preţuite de toţi românii, ca fiind un frumos mesaj de iubirea de patrie. Aşa cum scrie şi Ioan Berghia în prefaţa cărţii: În gama bogată de specii literare, Cătălina Orşivschi cultivă, aşadar, pe lîngă satiră, odă sau imn şi pastelul, sonetul ori rondelul, cu ecouri estompate din scriitorii clasici de la Eminescu la Alecsandri, de la Dimitrie Anghel la Octavian Goga, Ion Minulescu ş.a., demonstrînd lejeritatea cu care ea găseşte forma cea mai potrivită pentru a-şi exprima mesajele. Aceste succinte constatări, arată cititorului multiplele posibilităţi de exprimare lirică cu care este înzestrată autoarea Cătălina Orșivschi, un nume tot mai prezent în revistele literare, dar și în edituri.

Revista indexata EBSCO