Apr 18, 2017

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Proces-verbal despre anii pierduţi

 

Cel mai recent volum de versuri al lui Petru Covaci, Banchetul imaginar (Biblioteca Revistei Familia, 2016), al patrulea după Geometrii sentimentale (2000), Roua clipei nimănui (2008) şi Pelerin de zăpadă (2013), pivotează în jurul temei palimp­sestului, al textului scrijelit pe coaja copacului şi al filmului alb-negru care fixează un real (încă) nedescoperit, nedescifrat: „dintr-un film alb-negru şi mut, într-o apoteotică veselie (tardivă)/ pe un pat de spital (unde urmează să se trateze/ poruncile, înzecindu-se/ sub coaja subţire-a copacului (pe care s-au scrijelit inimioarele/ străpunse de/ răzvrătita săgeată)/ aici, poate, voi reveni/ şi, iată, mă simt fericit!/ (bravo! vei putea să trăieşti! – strigă din cerul ei Pasărea!/ pregăteşte izvoarele! (din care cei însetaţi vor sorbi)/ pe o monedă veche scrie cifre arabe/ şi MULTE cifre romane, pînă se vor isprăvi cifrele/ (sunt doar bucăţi de moloz) (rupte din zidul că­zut pe banca din/ afara oraşului)/ în spatele tufei, în plină cîmpie, la poalele dealului/ încheagă universul biciuit de sunetul clopotu­lui (care-a vestit,/ peste maluri şi case/ apropiată este şi iarna, timpul pare căzut de pe o altă planetă/ oamenii se isprăvesc printre ruinele abandonate/ (singuri şi trişti) (de parcă ar fi extratereştri)/ vino, îmi vine să zic, treci prin lumea vrăjită, pregăteşte-te pentru/ asediul ce va urma/ şi/ promite-mi că nu vei trăda/ strada plină de oameni/ «o, tempora!»-/ geme călătorul, caldarîmul pare-ngheţat/ sunt oare magul? «0!», o ce?/ (fragmentul acesta lipseşte, în­sumi sunt pregătit să lipsesc)/ abandonat pare şi mărul rotund, de un roşu aprins, poleit cu/ rubine” (Povestea mărului roşu). Tot ce va fi fiind „realul” din preajmă e carton, butaforie, spectacol, măşti, co­médie; un moşneag e angajat să fie moşneag, lumea e surpată în tragi­-comicul unei farse, dintr-un trecut recent, în Frînturi, existenţa fiinţei din vers e între paranteze, marcate în aproape fiecare poem; e un loc în care pasărea exclamă „fără aripi n-am sens”, văzduhurile s-au „coclit” şi balerina şchioapătă, ca în Cercul, pe drumul spre dincolo nu mai are cine să (ne) poarte pentru că „luntraşul clipelor tandre/ zace/ în barca răsturnată pe fundul apei” (În lumina ei aurie) – o lume în care cîntă cocoşii şi fiinţa, asemeni lui Petru, se leapădă de El, în decorul mărunt al „oraşului cu porumbei”, unde zeiţele „trecute resuscitau/ imaginea sofisticată a declinului” (Cîntec de nimfă) şi „noaptea de vis” a Crăciunului e sărbătoarea pieirii (De pe-un colţ de cuvînt): e vremea de dinaintea reclădirii Templului: „înainte de a clădi Noul Templu îmi cufund palmele/ în razele soare­lui/ ascult cu tristeţe melodia pe care o cîntă/ cămila/ pregătită să sufere/ (…vreau să mă împac cu toate plutoanele de execuţie/ ce-asistă neputincioase la nemurire)/ emoţionat, ating tigaia încinsă/ (sparg ouăle timpului) (pentru omleta de adevăr)/ (spaţiul gîndirii, gol şi nevrotic/ acoperă un pic şi lecturile/ comentate pe un ton mai puţin academic)/ şi tot aşa, adun monezile împrăștiate pe jos/ cumpăr var şi nisip şi ciment, plătesc mîna ieftină de lucru/ în faţa alta­rului neterminat înalţ rugăciuni/ (obligat să rescriu… fragmente alese din cartea nebunilor)/ rîzînd cu gura pînă la urechi, înghiontindu-se ca şcolarii anarhici/ mulţimile se înghesuie” (Cîntecul pen­tru a doua zi).

Două figuri lirice – călătorul în aventura des-cifrării lumii, a „traducerii” cifrelor pentru a lua în posesie lumea („un sihastru al nostalgiei e călătorul/ pornit dintr-o/ ţară a disperării către patria sa”, scrie poetul în Grădina edenu­lui) și pustnicul („ca un pustnic trăiesc printre arbori şi vise/ (îţi trimit vechi răvaşe doar cu tainele firii)/ zîmbetul meu înflorind ca o rană/ trece prin carnea în care-au trăit trandafirii”, se spune în Cîntec de toamnă) – guvernează un spaţiu gol şi nevrotic, se aşază la mesele fantomatice ale unei cafenele închise, între um­bre, fantasme, oameni fără identitate: „doamna profesoară spală scările blocului/ (este o tipă harnică şi nu se fereşte de banul în plus)/ dimineaţa, de la balcon, ascultă trilurile păsării/ ce îi înmoaie inima/ ar vrea să devină dama de pică/ doarme pe băncile din afara orașului/ şi-a vopsit păru-n şuviţe, mătură şi spală de zor/ scările (pe unde coboară toţi, absolut toţi)/ la masa scundă-a tăce­rii bucata de pîine pregăteşte/ banchetul imaginar” (Banchetul imaginar). În fond, poetul, jucîndu-se cu poezia, se joacă pe sine, deschi­de „rastelul rimelor”, caută cîntecul („cum pîlpîie în rugul adormit/ o încleştare gata să ne doară/ vechi lumînări de cîntec se topesc/ pe umerii cuvintelor de ceară/ şi curge în pocalul aurit/ vinul curat din toamna luminată/ (templele îşi înfrăţesc destinul/ cu rouă dintre ierburi adunată)/ coboară-n harfe lumile de fum/ şi-i flacăra de săr­bătoare plină/ (sub o icoană candela respiră/ lumina revărsîndu-se-n lumină)/ mai pîlpîie in rugul adormit/ o încleştare gata să ne doară/ cu lumînări de cîntec care ard/ pe umerii cuvintelor de ceară” – Pe umerii cuvintelor de ceară),e şi romanţios, alunecînd spre Minulescu, ca În blocul R şi scrie poeme în filigran, astfel; „cade alba ză­padă peste bradul bătrân/ din înalturi cad stele a lumini aburind/ (iar revine Crăciunul presărînd peste zări/ o lumină tăcută şi-un po­top de cîntări)/ fulgii se-mbină lăcrimînd pe obraji/ albul lor cade peste oameni şi brazi/ se aprinde făclia unui tainic olymp/ în văzdu­hul din slava unui fulg de cuvînt/ cum se-mbină uimirea şi fiorul pă­gîn/ lîngă raza de soare dintr-o cană cu vin/ ca izvorul de vremi prins în harnica clipă/ cînd din naştere, tainic, sărbători se-nfiripă/ se destăinuie iarna lîngă bradul bătrîn/ (din înalturi cad stele a lumini aburind)” (Se destăinuie iarna). Petru Covaci e un poet de­plin, în buna vecinătate, la Oradea, a lui Ioan Moldovan, Traian Ștef, Gheorghe Vidican…

Revista indexata EBSCO