Apr 18, 2017

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Alexandr Blok, Dolor ante lucem/ Durere înainte de lumină, poezii şi poeme, traducere din limba rusă de Alexandru G. Şerban, Editura Performantica, Iaşi, 2016, 280 p.

 

Al. G. Şerban oferă cititorului de limbă română o nouă călătorie prin marea literatură rusă, prin intermediul unui volum de versuri, în versiunea sa, din opera unui important poet simbolist, Alexandr Blok (1880-1921).

Venit pe lume, într-o familie bine situată şi financiar şi intelectual (tatăl – profesor de drept la Universitatea de Stat din Varşovia, mama – fiica rectorului universităţii din Sankt Petersburg), el absolvind, după căutări (abandonul facultăţii de drept) facultatea de istorie filologie, a „prins” şi perioada complicată şi frămîntată în care au fost, între altele, războiul ruso-japonez (1904-1905), valul revoluţionar din 1905, şi, finalmente, pe cel al înlăturării ţarismului, revoluţiei bolşevice şi instaurării unui nou tip de lume în Rusia (devenită apoi URSS), la care, între alţi oameni ai literelor, artişti, a aderat. A primit tot felul de „sarcini” în diverse comitete/ comisii ş.a., care, în scurtă vreme, pe lîngă faptul că nu i-au mai permis să scrie cum, poate, ar fi dorit (deşi mai ales după frămîntările cumplite din 1918, care lui i-au „adus” şi arestarea pentru scurt timp, în 1919, a încetat practic să mai scrie poezii) i-au măcinat sănătatea şi l-au dus la un sfîrşit timpuriu. Şi acesta este „discutat” din varii perspective, de la refuzul iniţial al autorităţilor pentru care lucrase de a-i aproba plecarea la tratament (apoi, cînd, după tergiversări, intervenţii ale colegilor de breaslă „bine văzuţi” i-au permis, poetul a refuzat şi, după unii a ajuns în pragul nebuniei, după alţii măcinat de îndoieli de tot felul), pînă la moartea sa la 7 august 1921.

În cuvîntul său de deschidere Alexandru G. Şerban vorbeşte despre viaţa poetului, despre temele majore ale creaţiei acestuia (de la cea erotică/ a iubirii la viaţa/ suferinţele omului acelor vremuri şi diversele probleme sociale, oraşul/ viaţa citadină, la Rusia), felul în care s-a petrecut evoluţia lui stilistică (de la tonul melancolic, versurile despre iubire la „incendiul mondial”/ „orchestra mondială a sufletului omenesc” şi linşajele de pe străzi, la „libertate/ fără crucile din spate” ş.a.), volumele publicate ş.a.

Deşi Aleksandr Blok nu este necunoscut cititorilor de limbă română de la noi (a mai fost tradus de Victor Tulbure şi, mai recent, de Emil Iordache, dar nu numai, din ce ştiu), e binevenit gestul lui Alexandru G. Şerban de a oferi cititorilor noştri posibilitatea unui noi întîlniri cu acest mare poet, dintr-o vreme în care Rusia, marea cultură rusă (de care după 1990, cititorul, societatea românească s-a depărtat în ce priveşte traducerile, „amestecînd” lucrurile, aş spune) care a oferit poeziei lumii, din nou, atîtea mari nume.

Volumul cuprinde, după paginile de început, 302 de poeme, grupate pe ciclurile: Poezii despre prietenie şi iubire, Din ciclul „Versuri despre frumoasa doamnă”.

Despre „trecerea” din limba rusă în română se vor pronunţa specialiştii, dar, una peste alta, este un volum al unui autor care are locul lui (mai ales sub semnul simbolismului, accentuează şi traducătorul) în istoria literaturii ruse, dar nu numai.

Încheiem semnalarea cu un fragment din Poeţii, în versiunea lui Al. G. Şerban: „Dincolo de oraş a crescut un cartier neumblat/ Pe un sol băltos şi dezolant./ Acolo locuiau poeţii şi fiecare saluta pe celălalt/ Cu un zîmbet neînţeles şi arogant.// […] Cînd beau de se chercheleau, îşi făceau jurăminte,/ Discutau cu cinism şi de-a dreptul, fiecare./ Spre zori se sfîrşeau. După care, se încuiau cuminte/ Şi lucrau tîmp şi cu rîvnă mare. […]// Plini de răsfăţ, visau la veacul de aur,/ Înjurau editorii împreună./ Plîngeau cu amar la o floricică-tezaur,/ Pe un nor diamantin coborît de sub Lună…”.

 

Constantin Parascan, Roua limbii dacilor. 89 de respirări pentru 89 de cuvinte rămase moştenire din limba dacilor: carte de învăţătură pentru copii şi tineri, Editura Panfilius, Iaşi, 2016, 94 p.

 

Discuţiile despre daci/ limba dacică ş.a. au avut tot felul de manifestări (şi) în ultima vreme, de la unele serioase, de dorit, care ar apropia corect cititorii de înţelegerea a ceea ce Eminescu, numea „vîna dacică a poporului român”, la altele mai puţin fundamentate/ plauzibile.

Constantin Parascan propune acum, ca o carte de învăţătură pentru copii şi tineri, un volum în care adună „89 de respirări” în versuri „pentru 89 de cuvinte” care ne-au rămas nouă moştenire din limba dacilor. Prin felul în care construieşte haina de vers pentru fiecare cuvînt, cu fotografiile însoţitoare, autorul re-creează un univers familiar nouă altădată, pe care, poate, sub presiunea unor noi moduri de a vedea lumea, cel mai adesea venite din afară, pe care le adoptăm prea uşor, îl vedem aşa cum este rar, mult prea rar.

Aşadar, cei care vor avea dorinţa să răsfoiască aceste pagini, fie ei copii şi tineri sau mai puţin tineri, vor călători prin „cătune”, pe poteci mărginite poate de „brusturi”, dar atenţie să nu se înţepe în vreun „ghimpe”, auzind poate vreun cioban cum strigă spre oile lui „bîr”, şi simţind mirosul de „brînză” (poate nu şi de lapte „sarbăd”) ori aplecîndu-se să ridice vreo mieluţă bolnavă de „gălbează” (după ce a zvîrlit cît acolo o bucată de „urdă” cu un „strepede” – viermişor) ca să nu lunece în apele vreunui „bîlc” pe cînd încearcă să apuce vreo „coacăză”… În spatele lor, poate, vor simţi cu gîndul trecînd vreun „moş” călare pe un „murg” care nechează uşor, speriat de vreo „năpîrcă” ori de vreo „pupăză” care dă glas pe neaşteptate de dincolo de apele sprinţare ale unui „pîrîu” în care se bălăceşte o „raţă”.

Sînt doar cîteva din cele 89 de cuvinte pe care le poate găsi cititorul în aste 89 de „respirări” care pot să-l poarte cu gîndul şi cu sufletul spre o lume atît de frumoasă, şi pe care o năpădim, fără să stăm prea mult pe gînduri, prea repede cu „ţarcurile” în care ne închide viaţa ceea ce doar pare mai promiţător pe moment, dacă nu înţelegi temeinic ce este şi cum trebuie să faci ca să se potrivească şi cu felul nostru de a fi, şi ce ceea ce este bine a fi. Aşadar, la bună lectură a acestei „cărţi de învăţătură”.

 

Güner Akmolla, Qirim Sedasi 1944’te ve bugn/ Ecouri crimeene din 1944 în 2004, în 2014, 2015, 2016…, eseu, Editura StudIS, Iaşi, 2015, 164

 

„În aprilie 1783 Crimeea intră sub ocupaţia rusă, noi numim perioada aceasta a întunericului”; „şi azi, poporul se împrăştie […], se mută iar, iar, asimilîndu-se, pierind încet şi dureros”, scrie autoarea în paginile de început ale cărţii, ediţia adăugită a demersului din 2004. Este, de fapt, o selecţie de texte, fără o sistemă anume, doar dorinţa de a vorbi despre Crimeea/ evenimentele care au dus la ocupaţia din 1783 (înainte Potemkin îi scria Ecaterinei a II-a: „Orice ar spune celelalte state, a venit vremea ca Rusia să subjuge Crimeea şi e necesară definitivarea acestui fapt”; apoi, la 8 aprilie 1783, el a citit populaţiei tătare strînse forţa, o „proclamaţie”, în care spunea: „Vi se aduce la cunoştinţă că Hanatul Crimeii a fost desfiinţat […] şi pămînturile Crimeii vor fi alipite Rusiei.”), călătoriile pe care le-a avut în „Insula Verde”, suferinţa ei văzînd că, secol după secol, pentru neamul ei istoria pare că se repetă. Rusia lui Putin a „anexat” din nou Crimeea, care, la comanda altui „ţar”, unul „roşu”, Stalin, în 18 mai 1944, a avut parte de unul din cele mai cumplite momente, pentru tătari, din istoria ei. Scrie şi despre oameni, locuri, întîmplări de tot felul legate fie de multele, foarte multele drame individuale sau/ şi colective, fie de istoria acelor meleaguri cum o ştiu tătarii, despre cum s-au comportat dintotdeauna ruşii, fie ei bolşevici sau nu, acolo, despre Jamala, cu origini tătăreşti, cîştigătoare a unei ediţii la „Eurovision” ş.a.

Structura cărţii: Ecouri, Capitolul I – După 60 de ani, Capitolul II – Mitingul din zona genocidului, Capitolul III – Universitatea înlănţuită, Capitolul IV – Seyitbekirovii din Eski Saray, Cap. V – Insula Verde şi Perla Crimeii, Yalta, Cap. VI – De la Karasubazar la Sudak, Cap. VII – Dr. neurolog Meriem şi Jamala,

Nu e prima dată cînd cititorii noştri citesc despre acest subiect, aşa că ne rezumăm la a semnala apariţia acestui volum al unei autoare care, constatînd că nu mai poate comunica cu prietenii din Crimeea pe nici o cale (ea fiind şi membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea), se întreabă de ce lumea a permis „anexarea” Crimeii de către Rusia, din nou, şi cînd va mai putea să viziteze locurile din care aui plecat strămoşii ei spre Dobrogea, loc pe care îl respectă şi despre care scrie cu drag.

 

coord. Liliana Moga, Florilegiu poetic vasluian, Editura Sfera, „Bîrlad, 2015, 630 p

 

Cartea (apărută cu sprijinul Consiliului Judeţean Vaslui, al Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul”) reuneşte, din ce citim în „Argument”, creaţii care se regăsesc în volumele „primite de la autorii locali” de la biblioteca judeţeană (acesta fiind un criteriu de selecţie, la care se adaugă cele din bibliotecile „Stroe Belloescu, din Bîrlad, şi „Mihail Ralea”, din Huşi), a 94 de poeţi care „fie s-au născut şi au cerat în judeţul Vaslui, fie au văzut lumina zilei şi au petrecut o parte a vieţii aici”). S-a optat ca autorii să fie prezentaţi în ordine alfabetică, astfel: cîteva date biografice, apoi un grupaj poetic.

Există şi o serie de riscuri cînd antologatorul îşi propune selectarea de poeme numai din cărţile care pot fi găsite în bibliotecile oraşelor dintr-un singur judeţ, dat fiind şi felul în care circulă cartea azi, ca să spunem pe scurt, dar şi limitarea cuprinderii selecţiei poate doar la o perioadă sau alta din viaţa vreunui poet sau altul. Dar este una peste alta o iniţiativă care şi-a atins mai multe „ţinte”, între care şi aceea că poate arăta o imagine a unui judeţ de care, într-un fel sau altul, sînt „legaţi” un număr semnificativ de poeţi, care pot „desena” vizibil, în mod cert nu doar „numeric”, Vasluiul pe harta poeziei române. Nu nominalizez pentru a nu face vreo nedreptate, dat fiind spaţiul rubricii, dar voi încheia cu un scurt poem al lui Ion Enache (1950-2006), Nu vă temeţi: „Cînd se usucă versurile/ înverzesc verbele,/ în jurul substantivelor/ se formează tufişuri de adjective.// Moartea – o înjurătură divină –/ oricît de cumplită vi se propune/ să nu vă temeţi, e şi ea un cuvînt”.

 

Paul Negoiţă, Prin grădina lui Ilf şi Petrov, Editura Omega, Buzău, 2014, 144 p.; Fascinaţia rostirii, Editura Omega, Buzău, 2016, 152 p.; Marchitanii roşii, Editura Omega, Buzău, 2016, 114 p.

 

Despre prima şi ultima carte notate aici voi spune doar că autorul, care, din ce înţeleg, este şi preot, a fost implicat şi în politică şi în diverse alte activităţi cu caracter social, are astfel o altfel de viziune despre ce se petrece pe meleagurile buzoiene. Asta se vede şi din editorialele politice, „eseurile politic-sociale” şi articolele sale, care reflectă situaţia nu doar din Buzău, ci într-o măsură şi din ţară.

Buzăul şi scriitorii/ oamenii locului sînt în „prim-plan” în textele din toate cele trei cărţi. Una peste alta, sînt trei volume care reunesc o gamă variată de texte care cuprind reflecţii ale autorului, însemnări pe diverse teme, scrise în circumstanţe variate.

Fascinaţia rostirii (cu cele trei „secţiuni” – În durata eternă, Miracolul lecturii şi Despre semeni, cu bucurie), la care ne vom opri cu osebire, o alcătuire compozită, cuprinde cuvinte de deschidere/ încheiere la cărţi (cum ar fi cazul la volumul lui Dorin Ivan, Corneliu Coposu – un stoic contemporan, ori la altele semnate de Mihai M. Macovei, Aurel Anghel, Dumitru Negoiţă, Gheorghe Udrea ş.a.) gînduri şi note critice şi/ sau note de lectură ori texte in memoriam ş.a.. Autorii asupra cărţilor cărora se opreşte sînt, în majoritate, oameni ai locului, de diverse vîrste (Mădălina Tudora e „aflată la vîrsta adolescenţei”, de pildă) şi profesii, care abordează teme din cele mai variate – în poezie, proză sau lucrări monografice ş.a. Uneori, pornind de la o carte, folosindu-se de cunoaşterea locului dar/ şi de bagajul livresc/ cultural, autorul „lărgeşte” aria de discuţie – de pildă, într-o prefaţă la o monografie, Şcoala unu, se întoarce în timp, călătorind printre amintirile sale de copil/ elev, apoi ajunge la cele abordate de Ovidiu Gheorghe Ionescu, semnatarul  cărţii respective. Sau, în ultima secţiune, care cuprinde texte pe o tematică mai largă, neconstrînse de cerinţele unui semnatar de prefaţă/ postfaţă, Paul Negoiţă scrie despre „fenomenul religios” (a cărui înţelegere „este necesară azi atît în contextul european, cît şi în contextul cultural românesc, în vremurile unei aparente erodări a sentimentului şi valorilor religioase”) oameni ai biserică/ credinţă/ oameni ai bisericii (textul despre Pr. Prof. Liviu Stan – Părintele dreptului canonic românesc, sau, în secţiunea anterioară, despre munca părintelui Gabriel Cocora ş.a.), despre societatea de azi, despre locul (în plan politic dar şi în mentalitatea semenilor noştri) şi rolul culturii („Privim viaţa prin prisma unui utilitarism brut, care vede actul cultural ca pe o formă de îmbogăţire publică, deşi, în momentul de faţă cultura aduce mai mulţi bani pe plan mondial decît industria”; sau: „Industria fără cultură ţine lumea în desfătare materială, dar în sărăcie spirituală” ş.a.). Sau despre „Simpozionul naţional Mircea Eliade – istoric al religiilor” şi „popasul” lui Mircea Eliade la Rîmnicu-Sărat. (autorul citează şi cîteva rînduri din jurnalul lui Eliade despre acele zile).

Este singura mea „întîlnire” cu autorul acestor pagini, dar, din ce se vede, cum spuneam, Buzăul şi scriitorii/ oamenii locului sînt în „prim-plan” în textele din toate cele trei cărţi. Poate că aceasta ar fi una din căile de descifrare şi a acestui demers de a aduna laolaltă textele din cartea Fascinaţia rostirii, ca un fel de „oglindă” a unei părţi a scrisului său despre şi pentru confraţi şi cărţile lor, pe care a dorit din tot sufletul „să-i răsplătească” „cu gîndurile şi trăirile” sale pentru că i-au „luminat clipe din viaţă”. O alta poate că ţine de cele scrise de Paul Negoiţă la un moment dat: „nu poţi despărţi oamenii de cărţi şi cărţile de oameni”, căci „viaţa unora devine pagină de carte iar destinul altora este scrisul.”

Astfel de cărţi pot avea locul lor şi în ce îl priveşte pe cel care le scrie şi pe autorii vizaţi de el.

Revista indexata EBSCO