Apr 18, 2017

Posted by in ARTE

Dragoş COJOCARU – Sfîrşit de an şi rarităţi la Metropolitan

 

De călătoria motivată de Nabucco în decembrie 2016 la Metropolitan Opera din New York am profitat, ca de obicei, spre a ne asigura prezenţa în teatru la toate titlurile de pe afiş din perioada respectivă. În această lună, am avut parte de o ofertă diversificată prin prisma opţiunilor de repertoriu, de la clasicismul vienez la stricta actualitate, atingînd şi un reper din zorii secolului XX.

Astfel, Richard Strauss pătrunde în jurnalul „Lornionului” prin capodopera Salome (premiera absolută la Dresda în 1905), compusă pe un libret adaptat de compozitor după o traducere în limba germană a dramei omonime a lui Oscar Wilde. Subiectul de ultimă sorginte biblică este faimosul dans al prinţesei Salomeea în faţa lui Irod, avînd drept cumplită răsplată regală capul lui Ioan Botezătorul. Montarea actuală (pe nedrept taxată ca fiind prăfuită de jurnalistul de la „New York Times”) servise în urmă cu 13 ani ca vehicul al sopranei Karita Mattila de a-şi manifesta multiplele talente artistice, fiind apoi, în 2008, transmisă în HD şi editată pe DVD. În viziunea lui Jürgen Flimm, palatul lui Irod (un sudorific impacient Gerhard Siegel) ia forma unei case luxoase la modul decadent, pluritajate în ambele sensuri verticale, unde personaje îmbrăcate ca pe vremea compozitorului petrec într-o atmosferă de spleen, străjuite în dreapta scenei de marginea cu dune, de asemenea multiplu dar indefinit nivelate a deşertului. Între aceste două aspecte extreme ale unui posibil peisaj planetar, o aparent fragilă punte de scînduri conduce spre puţul-temniţă unde, înlănţuit, Jochanaan sondează minereşte adîncurile solului (şi ale inconştientului). Din adîncuri, vocea baritonului Zeljko Lucic, amplificată electronic, trimite spăimoase anateme, ulterior diminuate fonic odată cu ieşirea la suprafaţă şi renunţarea la microfon.

De altminteri, oarecum în contrast cu sunetul proaspăt şi expresiv al orchestrei dirijate de Johannes Debus, întreaga desfăşurare vocală de pe scenă pare o concertare a vocilor mici, cu excepţia mezzosopranei Nancy Fabiola Herrera, o Irodiadă perfect audibilă inclusiv de la Family Circle. Profesionalismul scenic al tuturor membrilor distribuţiei este totuşi indiscutabil, iar Patricia Racette, în rolul titular, realizează un „Dans al celor şapte voaluri” în care îşi întrece predecesoarea printr-o coregrafie mai bine articulată, culminînd printr-o milisecundă de nuditate de fulminant efect scenic. Soprana cîntă bine istovitorul pasaj dintre dans şi finalul operei, iar în lipsa unei voci excepţionale ca timbru şi volum, în cele din urmă „impresia artistică” îi justifică ovaţiile publicului.

Richard Strauss: Salome. New York, Metropolitan Opera. 17.12.2016 (matineu). Salome: Patricia Racette; Herodias: Nancy Fabiola Herrera; Herodes: Gerhard Siegel; Jochanaan: Zeljko Lucic; Narraboth: Kang Wang; Ein Page: Carolyn Sproule; Erster Jude: Allan Glassman; Zweiter Jude: Mark Schowalter; Dritter Jude: Noah Baetge; Vierter Jude: Alex Richardson; Fünfter Jude: David Crawford; Erster Nazarener: Mikhail Petrenko; Zweiter Nazarener: Paul Corona; Ein Kappadozier: John Hancock; Erster Soldat: Nicholas Brownlee; Zweiter Soldat: Richard Bernstein; Ein Sklave: Kathryn Day. Dirijor: Johannes Debus. Producţie: Jürgen Flimm. Scenografie şi costume: Santo Loquasto. Lumini: James F. Ingalls. Coregrafie: Doug Varone.

*

Băiet fiind, nu că n-aş fi avut chef să mă iniţiez în profitabile ritualuri masonice, de care nu aveam habar, iar mizanscena de la Opera din Iaşi era chiar frumoasă, însă, cum-necum, vraja Flautului fermecat mozartian se exercita, pe vremuri, asupra actualului subsemnat, implacabil, sub forma unui somn garantat. Ca o răzbunare a destinului, iată că nu am mai beneficiat de efectele soporifice ale acestei partituri la Metropolitan, unde, în stagiunea curentă, opera vede luminile rampei într-o versiune prescurtată (pentru copii, fireşte) şi tradusă în limba engleză (pentru anumiţi copii, la o adică majoritari în teatru şi în cetate; în orice caz, mari şi mici). Această amputare în folosul copilăriei, jucată fără nici o pauză, îşi atinge dublul scop de a vinde toate biletele (fapt mai rar în ultimul timp) şi de a oferi pe scenă un spectacol strălucitor.

Partea muzicală funcţionează ireproşabil, sub conducerea dirijorului Antony Walker. Jessica Pratt debutează măreţ în rolul Reginei Nopţii, ţipînd scandalizatele fa-uri supraacute de rigoare, contracarată de registrul grav al lui Morris Robinson, un Sarastro african-american de primordială înţelepciune. Pe calea luminii optează să păşească, întru realizare, cu succes, cuplul tenor-soprană alcătuit din Ben Bliss şi Janai Brugger, laureaţi Operalia. Christopher Maltman e un Papageno simpatic, activîndu-şi valenţele comice ale unui joc de scenă nuanţat, în opoziţie cu tribalicele vulgarităţi ale lui Monostatos, interpretat de nu mai puţin amuzantul Robert Brubaker. Echipa de dame şi cea de copii (uneori pe calea văzduhului) sunt perfect operative, iar leii lui Sarastro, invocaţi totuşi în libretul păstrat, iau abuziv forma unor urşi polari de felurite dimesiuni, cu mare priză la public.

Mizanscena, concepută de Julie Taymor cu lux de lumini, culori şi pînze unduitoare, este pregătită pentru varianta completă a operei, ce va fi reprodusă în stagiunea viitoare, inclusiv printr-o transmisiune mondială din ciclul The Met – Live în  HD.

W.A. Mozart: Die Zauberflöte (adaptare pentru copii în limba engleză de J.D. McClatchy: The Magic Flute). New York, Metropolitan Opera. 20.12.2016. (Season Premiere). Tamino: Ben Bliss; Pamina: Janai Brugger; Sarastro: Morris Robinson; Königin der Nacht: Jessica Pratt (Debut); Papageno: Christopher Maltman; Papagena: Dísella Lárusdóttir; Erste Dame: Wendy Bryn Harmer; Zweite Dame: Sarah Mesko (Debut); Dritte Dame: Maria Zifchak; Sprecher: Shenyang; Monostatos: Robert Brubaker. Dirijor: Antony Walker. Producţie şi costume: Julie Taymor. Scenografie: George Tsypin. Lumini: Donald Holder. Păpuşi: Julie Taymor şi Michael Curry. Coregrafie: Mark Dendy. Regia repunerii în scenă: David Kneuss.

*

 

După Richard Strauss pentru adulţi şi Wolfgang Amadeus Mozart pentru copii, cea de-a treia curiozitate prezentată de Metropolitan în luna decembrie 2016 este şi cea mai rară dintre toate: atît la scară planetară (ca operă compusă de o femeie), cît şi în palmaresul „Lornionului galactic” (ca operă contemporană). Pe un libret în limba franceză semnat de Amin Maalouf, compozitoarea finlandeză Kaija Saariaho abordează subiectul medieval al „iubirii din ţara îndepartată”, o iubire mistuitoare cîntată de trubadurul provensal Jaufre Rudel. Opera numără doar trei personaje: Jaufré (poetul aristocrat, luat aici cu accent francez, bariton), Clémence (contesa de Tripoli, soprană) şi un Pelerin (purtător de mesaje, de zvonuri şi de vîslă a unei luntrii cu trasee maritime, mezzosoprană). Primul e destinat să piară de istovire în braţele celei de-a doua, spre tristeţea supravieţuitorilor, indiferent de sex. Însă istovirea derivă exclusiv din traversarea prea îndelungată a mării, căci răbdarea îşi are limitele sale. Una din reprezentaţii a fost transmisă în direct în high definition, scutindu-ne, sperăm, de comentarii în privinţa modernei facturi a muzicii (cromatice, ambientale şi, în ultimă instanţă, adormitoare).

Spectacolul, realizat în coproducţie cu L’Opéra de Québec, este dirijat tot de o femeie, Susanna Mälkki, aplaudată cordial pentru strania performanţă. La rîndul lor, cei trei solişti (Eric Owens, un trubadur de culoare, niţel răcit în seara noastră), Susanna Phillips (tare drăgălaşă în feminitatea-i autentică) şi Tamara Mumford (desigur, în travesti), au fost generos răsplătiţi cu aplauze pentru temerara aventură. Însă principala atracţie a evenimentului a constituit-o mizanscena minimalistă a lui Robert Lepage, mai ales pentru efectele luminoase ale valurilor proiectate de Lionel Arnould. Acestea, pe drept cuvînt, au făcut… valuri!

Kaija Saariaho: L’amour de loin. New York, Metropolitan Opera. 21.12.2016. Jaufré Rudel: Eric Owens; Pelerinul: Tamara Mumford; Clémence: Susanna Phillips. Dirijor: Susanna Mälkki. Producţie: Robert Lepage. Regizor asociat: Sybille Wilson. Scenografie şi costume: Michael Curry. Lumini: Kevin Adams. Imaginea fundalului luminos: Lionel Arnould. Designer sunet: Mark Grey.

Revista indexata EBSCO