Apr 18, 2017

Posted by in ARTE

Ioana SCORUŞ – Dan Grigore – 60 de ani de la debutul concertistic

 

„Tu nu eşti un al doilea Michelangeli, tu eşti primul Dan Grigore! Eşti printre cei mai mari din lume!”, îi spunea marele Celibidache atunci cînd, în sfîrşit, drumurile lor aveau să se intersecteze, tîrziu, abia după decembrie 1989. Dar înainte de a-i fi recunoscută, public, valoarea, aceasta avea să-i fie validată de către „cea mai tînără prietenă” a sa. La numai 23 de ani, proaspăt întors din Franţa, în 1966, unde fusese invitat să deschidă un festival de tineret la Cannes şi unde cîntase la Nisa şi la Cap d’Antibes, Cella Delavrancea i-a spus: „Dan, de acum înainte tu eşti pentru mine Maître Grigor”. Şi, iată, de la debutul său artistic se împlinesc, azi, nu mai puţin de… 60 de ani!

Privesc, într-o luminoasă dimineaţă de sfîrşit de februarie, emoţionanta editare a unei părţi din documentarul Rezistenţa prin cultură al Marilenei Rotaru şi cîteva lacrimi se strîng la colţurile ochilor: Dan Grigore, interpretînd pentru Cella Delavrancea Sonata în Mi minor de Liszt, încadrat în lumina albă a unui reflector în formă de inimă, pe scena Ateneului. În planul inferior mîinilor sale sînt suprapuse imaginile mîinilor Cellei Delavrancea, spectator al sărbătoririi propriului centenar, interpretînd sonata pe poalele rochiei, printr-o perfect sincronică însoţire a celui căruia i-a stat atîta vreme în preajmă: Maître Grigor. Şi mă gîndesc că, poate, destinul i-a compensat nedreptăţile la care a fost supus nu doar înainte de 1989, dîndu-i, în preajma sa, oameni de înaltă ţinută care i-au jalonat existenţa în cel mai profund şi formator mod cu putinţă: oferindu-i nu doar bucuria întîlnirii unor mari spirite, ci şi valorile, umane şi culturale, în care personalitatea şi măiestria sa să crească, să se dezvolte, transformîndu-l în ceea ce e azi. Azi, adică anul acesta cînd, cum spuneam, se împlinesc nu mai puţin de 60 de ani de la debutul concertistic al maestrului. Şi tot anul acesta, ca într-un soi de întîlnire pusă la cale de dincolo, se împlinesc şi 130 de ani de la naşterea Cellei Delavrancea. Nu ştiu dacă vreunul dintre aceste evenimente de primă mînă în viaţa culturală a bietei ţărişoare va fi sărbătorit în vreun fel, dar ştiu că ţara asta, pe care Dan Grigore a fost tentat în repetate rînduri s-o părăsească, nereuşind din motive de „sufleţel”, aproape că i-a întors spatele definitiv.

Nelăsîndu-se prins în plasa micilor seducţii cărora hazardul şi propriul eu i le-a întins, dar devenind prizonierul Marilor Seducţii, a ştiut mereu să-şi afle calea conformă sieşi, pe drumuri mai mult sau mai puţin  ocolitoare, rămînînd constant cu sine însuşi, într-o verticalitate exemplară, venită din alte ierni, ale altor vremuri, în care valorile umane aveau consistenţa oţelului călit iar abdicarea de la ele era echivalentă sinuciderii. Nu, Dan Grigore nu este o figură de primă scenă nici a vieţii culturale româneşti, nici a celei sociale. Din contră, umbra i-a devenit nedreaptă realitate. S-a străduit, cît a putut, în ambele direcţii dar, mai apoi, s-a văzut nevoit să renunţe. Nu pentru că şi-a dorit, ci pentru că nu a mai avut încotro.

Într-un fel sau altul, ajungem să fim incomodaţi de chipurile valorilor, de mersul lor prin lumea noastră mică. Într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu, ajungem să le eliminăm din spaţiul public. Curajul de a rosti adevărul, clar şi răspicat, incapacitatea de a renunţa la propriile valori şi principii l-au făcut disconfortant tuturor spaţiilor prin care s-a perindat. Cine ar putea măsura, vreodată, pierderile pentru cultura română datorate scoaterii în afara vieţii pedagogice a lui Dan Grigore? Şi cine va da seama pentru asta? Cine ar putea înlocui dispariţia sa din Consiliul Naţional al Audiovizualului cînd, în numele onoarei, a trebuit, după o activitate de 12 ani deloc agreabilă, să renunţe la calitatea de membru? Şi cine şi-ar fi putut imagina că tocmai la unul dintre cele mai mari festivaluri de gen din lume, Festivalul Enescu, numele lui Dan Grigore nu va fi figura pe niciun afiş şi, mai mult, Maestrul nu va face parte din niciun juriu, în anul de graţie 2017? Şi de aici, din festival, a fost nevoit să se retragă, din pricina aceleiaşi incapacităţi de a da girul său nivelului de exigenţă din ce în ce mai scăzut, nivel de la care se face rabat cu bună ştiinţă, de dragul unor josnice interese personale.

Am ascultat de multe ori înregistrările masterclass-urilor oferite, prin dispensă de suflet, în aprilie 2011, la palatul Cantacuzino, locul unde, la numai 14 ani, Dan Grigore avea să debuteze în viaţa concertistică. O dispensă făcută de dragul unui om, medic, prieten. Un spectacol ţinut cu uşile deschise, vreme de patru zile, pentru a da accesul nu doar publicului, ci mai ales studenţilor care, azi, nu mai au parte de îndrumările sale valoroase, esenţiale în formarea unui pianist, oferind astfel o unică ocazie de a privi şi de a asculta în primul rînd pedagogul. Şi, tot privind şi ascultînd cu nesaţ, mi s-a părut foarte potrivită pentru însăşi condiţia la care a fost adus în ţară, explicaţia, lămurirea, descifrarea pe care i-a dat-o unui tînăr pianist care încerca să interpreteze Preludiul şi Fuga în Do minor de Bach: „Se ajunge într-un fel de nelegătură directă cu încleştarea de idei. Trebuie acordată atenţie momentului în care bass-ul tace. Tăcerea bass-ului înseamnă ceva în Fugă. Înseamnă faptul că lipseşte autoritatea. În discuţie au rămas celelalte voci, autoritatea nu mai intervine. E ca într-un fel de familie în care tatăl nu intervine în discuţie. Cîtăva vreme nu mai participă la discuţie. Şi nu întîmplător, lipsa lui încălzeşte discursul celorlalţi, care par să încerce să umple vidul ăsta de autoritate după care, iarăşi nu întîmplător, după pauza lungă, bass-ul intervine în registrul lui cel mai grav şi cu tema în stare directă.”  (s.n. – I.S.) Numai că bass-ul lui Dan Grigore, e limpede, nu va mai interveni în nicio discuţie de pe la noi. Maestrul a ales. Iar resortul intim a fost, întotdeauna, unul de opţiune morală.

 

Astăzi, Dan Grigore este ignorat cu (i)reproşabilă naturaleţe. Într-o ţară în care mahalaua a devenit centrul, în care compromisul este idolatrizat, în care impostura şi lipsa de cultură domnesc, în care dezbaterea etică a sucombat în grotesc, Dan Grigore îşi poartă pasul, imperial, în singurul spaţiu care-i permite protejarea propriei fiinţe de o lume care a ajuns să-i provoace silă: cel subîntins de o lege morală congruentă exigenţelor sale. Adică retras în viaţa personală, din care iese rar, rar de tot, pentru puţinele concerte pe care le mai susţine. Poate că azi, mai bine ca oricînd, s-a văzut nevoit să înţeleagă una dintre preţioasele lecţii de viaţă ale celei mai tinere prietene ale sale, Cella Delavrancea: „Nu trebuie adăugaţi ani vieţii, ci trebuie adăugată viaţă anilor.” Şi nici viaţa noastră socială, şi nici cea culturală nu au, din păcate, această calitate.

Cu timpul, cuvintele – toate cuvintele – se vor şterge din memoria noastră, a tuturor, dar sonorităţile date interpretărilor sale vor supravieţui. Şi nicio eventuală (şi improbabilă) punere de cenuşă în cap nu va putea suplini golul lăsat în cultura română de ipocrizia şi indiferenţa noastră faţă de adevăratele valori alte artei, ale culturii, ale vieţii. Şi abia atunci unii dintre noi vor înţelege cu adevărat că tocmai noi am dat voie să se întîmple aşa ceva. Căci vinovaţi sîntem cu toţii. Oare mai putem repara ceva?

La mulţi ani, Maestre Dan Grigore! Vă iubim!

 

 

Revista indexata EBSCO