Apr 18, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – La început nu a fost cuvîntul…

 

Roman noir – de fapt inclasabil – mînie şi poezie aspră, jazz şi nopţi periculoase, aventură şi destine stranii, o epopee vertiginoasă şi cîteva decenii de istorie revăzute prin ochii unui adolescent mut, lirism sincopat şi un univers uşor decalat… putem spune că distinsele bătrîne doamne din juriul premiului Femina (cu Mona Ozouf şi Danièle Sallenave în frunte) au fost deosebit de îndrăzneţe în alegerea laureatului din 2016, anume Marcus Malte şi al său Le Garçon (Băiatul), apărut la micuţa editură pariziană Zulma.

            Autorul (pe numele său real Marc Martiani), născut în 1967, este cunoscut îndeosebi pentru romanele sale poliţiste şi literatura pentru tineret. Chipul, sculptat parcă în stînci şi ceţuri nordice, ascunde o poveste interesantă. Marcus Malte deţine o licenţă în studii cinematografice, dar este şi pianist, activînd regulat în sînul unui grup de jazz, experienţă din care se inspiră pentru creionarea lui Mister, pianistul negru, eroul primului său roman, Le Doigt d’Horace (1996). Ciudatul personaj revine în următorul roman, Le Lac des singes (1997), după care este abandonat, autorul orientîndu-se spre romanele noir, între care Carnage, constellation (1998), Garden of Love (2007), cîştigător al mai multor premii, şi Les Harmoniques (2011).

Dincolo de povestea Băiatului, specială mai cu seamă prin focalizarea aleasă, merită semnalată construcţia narativă inedită a romanului, Malte jucîndu-se cu codurile, dinamitîndu-le şi strecurîndu-se printre ele, dispărînd înainte de a permite unui nou tipar să se aşeze. Subiectul însă nu îndeamnă, în principiu, la ecarturi majore, mai ales că e unul dintre cele care le sunt extrem de preţioase francezilor, generînd un fel de cult anticipativ compensatoriu, probabil, pentru un altul, umilitor, pe care ar prefera să-l uite. Este vorba de o frescă ce se întinde pe circa treizeci de ani (şi peste 500 pagini) de la începutul secolului al XX-lea, cuprinzînd, desigur, perioada Primului Război Mondial. Roman de iniţiere, fără a fi iniţiatic, roman răvăşitor de dragoste, roman al prieteniei şi al solitudinii, text cu dominantă istorică şi dezvoltări psihologice abrupte, care ne aminteşte iar şi iar despre barbaria ce pîndeşte la marginea lumii civilizate, dar şi prin cotloanele obscure ale fiinţei noastre, un adevărat ”meteorit căzut pe straturile literaturii”, după cum a afirmat în justificarea desemnării laureatului Mona Ozouf, preşedinta juriului, care nu s-a sfiit de altfel să recunoască faptul că nu citise şi nu ştia absolut nimic despre Marcus Malte înainte de a se întîlni cu Băiatul său în selecţia finală.

Alegerea acestui roman pentru unul din cele mai prestigioase premii literare franceze a surprins în bună măsură lumea congenerilor, surprindere care transmite cel puţin două lucruri. Pe de o parte, este evident că literatura poliţistă sau romanele noir nu „urcă” direct în sferele eterate ale literaturii ”mari”, grele, semnificative – cel puţin în Franţa, pentru că în alte ţări, mai ales în cele nordice, nu este considerat cu nimic mai prejos decît alte subgenuri literare (paradoxal, poate, căci Hexagonul e un mare traducător şi consumator de literatură poliţistă). Pe de altă parte, acest elitism e înfrînt în realitatea textului de curajul experimentului, ce reflectă şi confirmă tendinţa tot mai accentuată spre de-limitarea genurilor şi subgenurilor literare, spre o deschidere care, deocamdată, nu şi-a găsit aparatul critic şi taxinomic care să o cuprindă. Parcelele imaginarului se suprapun, se întretaie, se scurg printre degetele criticii care a rămas înţepenită în reţetele şi grilele de lectură ce nu mai corespund realităţii narative efective. Iar Malte e altceva, altundeva, e cu adevărat un scriitor care sparge clase şi categorii generice, cele pe care elita academică încă se sprijină în discursurile de specialitate, deşi pămîntul le-a fugit demult de sub picioare!

Un prim element distinctiv, în cazul Băiatului, caracteristic de fapt întregii scriituri malteze, este muzicalitatea frustă şi sofisticată totodată care îi ritmează proza, imprimînd o amprentă stilistică cu totul aparte. S-ar putea spune că Marcus Malte a inventat genul romanului poliţist/istoric muzical, impresionînd prin arta singulară a povestirii. O abilitate şi o originalitate stilistică ce îl disting de unii maeştri americani, cu care a fost adesea asociat, cum ar fi Jim Thompson, David Goodis sau Harry Crews, poate mai cu seamă prin năucitoare poezie a scenelor vizuale, ce instituie un alt tip de limbaj. Marcus Malte scrie cu urechea, calea sa către conştiinţa şi sufletul cititorilor e sonoră. Băiatul din romanul său nu are întotdeauna acces la sensul cuvintelor, dar melodia lor sobră, vibraţiile şi ritmul lor îl pătrund fiinţial, îl hrănesc, îl structurează, îl inspiră. Tăcerea proprie, pe care i-a impus-o natura, nu-l împiedică să aibă cu rostirea un raport esenţial, de rostuire prin subterana sonorităţilor. Indicibilul emoţiei umane îi devine astfel mai uşor perceptibil decît celor care, în majoritatea lor, trec adesea superficial pe lîngă frumuseţea unui vers, a unei poveşti, a unui cînt.

Iată deci o naraţiune derutantă, care începe cu o scenă de o duritate tulburătoare, în care un băiat aproape sălbatic, fără nume, de 14 ani, este iniţiat subit în lumea reală prin moarte. Moartea mamei, pe care o cară în spinare.

 

O femeie. Ceea ce a rămas dintr-o femeie. Hoitul. De sub zdrenţe ies cioturi de braţe, cioturi de picioare, carne ce pare să fugă din mormanul de boarfe precum paiele dintr-o păpuşă veche. Nu cîntăreşte mare lucru de fapt, dar e o povară grea. Bălăngănindu-se la fiecare pas. Ţeasta i se odihneşte între omoplaţii băiatului. Pleoapele îi sunt închise. Are tenul plumburiu, pielea vestejită a merelor sălbatice căzute din copac. Pare de şaizeci de ani. Are treizeci. E mama lui.

 

Băiatul e mut, vine dintr-un ţinut arid, de undeva din sudul Franţei, şi se îndreaptă spre mare, aceasta fiind ultima dorinţă a mamei sale muribunde. Nu ştie nimic despre viaţă, nu a păşit niciodată mai departe de gardul curţii părinteşti, nu cunoaşte pe nimeni. Dar instinctiv, porneşte la drum. În picioarele goale. Suntem în 1908. Singurătatea adolescentului confruntat pentru prima dată cu violenţa lumii pare ireductibilă. Dispariţia mamei îl aruncă în realitate, pe care o va explora şi absorbi înarmat doar cu forţa disperării sale de a trăi şi a învăţa, cu îndrăzneala, obstinaţia şi sensibilitatea sa. Ar fi putut deveni o fiară. Va deveni un erou. Un monstru.

Dar mai întîi, ajunge saltimbanc, bătînd ţara în lung şi-n lat în rulota lui Brabek, căpcăunul din Carpaţi, pentru a fi în cele din urmă adoptat, sub numele de Felix, de bătrînul Gustave, şi mai ales de dulcea şi senzuala sa fiică, Emma. Alături de ea, băiatul va descoperi şi trăi iubirea nebună, iubirea totală, fuzională. Luminoasă şi muzicală, figura melomanei Emma îi va străpunge negurile. Se arcuieşte astfel un timp în care, după cum spune romancierul, ”băiatul începe să întrevadă din ce ar putea fi alcătuită, din păcate, existenţa : nenumărate ravagii şi cîteva clipe de încîntare”…

Deasupra iubirii lor sună însă clopotul chemării la luptă din august 1914, iar băiatul, cu tinereţea şi energia sa, e carnea de tun ideală. Marcus Malte nu ne scuteşte de oroarea celor patru ani de corpuri sfîrtecate şi priviri rătăcite peste milioane de vieţi distruse. După muzica şi poezia pasiunii, băiatul va urca pe o altă culme a umanităţii, cea a monstruozităţii, a ingeniozităţii şi talentului folosite pentru uciderea aproapelui. Din nefericire, nu va ieşi nealterat din această experienţă, dimpotrivă, pare să se întoarcă la stadiul aproape animalic din care ieşise cu greu. Într-un crescendo perfect stăpînit narativ, zgomotul şi furia lumii îl prin din urmă pe băiatul care se străduise atît de mult să-i înţeleagă limba. Iar noi, vorbitorii, rămînem cu întrebările…

 

În decurs de cîteva săptămîni, nu-şi face un nume, ci mai multe. La secţie, i se spune Umbra. I se mai spune Siouxul. Ross canadianul îi spune Linxul. Wayne cowboy-ul îi spune Lupul. Indiferent de porecla care i se dă, este pronunţată cu o anume doză de respect în voce. Ba chiar de admiraţie. […] L-au văzut pe băiat la lucru, ştiu ce poate face. Ucide.

 

Revista indexata EBSCO