Apr 18, 2017

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – Trei neadevăruri cu cîte patruzeci de minciuni fiecare

Lumea basmelor, a personajelor din basme este una fascinantă pentru toate vîrstele, din atîtea şi atîtea perspective. Felul în care găsesc căi pe care să „călătorească” sau să îşi construiască „punţi” pe distanţe nebănuite în timp şi spaţiu este la fel de interesant. Discutînd cu ani în urmă cu un kabyl despre basme de-ale noastre, între altele şi despre Ion Creangă şi lumea descrisă de el, am rămas amîndoi surprinşi cîte aspecte dacă nu comune, cel puţin asemănătoare am găsit. La fel, prefaţînd la un moment dat un volum scris de o autoare de origine albaneză, Rozi Teohari, am făcut din nou o călătorie cu sufletul şi gîndul printre basmele, miturile şi legendele (fără a mai discuta despre ce sînt fiecare ş.a.; sigur, trebuie avute în vedere şi diferenţele categoriale, de nuanţă etc.) din zona sud-estului Europei. Acolo era vorba despre Cetatea Rozafat, respectiv Meşterul Manole[1] – circulaţia motivului principal, al jertfei, în diverse variante, se regăseşte, de altfel, pe un areal larg – sacrificiul pentru durabilitatea/ repararea construcţiilor fiind practicat, în vechime „în Scandinavia şi la finici, la letoni şi la estonieni, la ruşi şi la ucraineni, la germani, în Franţa, în Anglia, în Spania”, pînă în Oceania, Polinezia, Asia (ecouri aparte în China, Japonia ş.a.)[2].

În fine, într-un anticariat din Iaşi (bine că încă „economia de piaţă”, cum s-a „tranziţionat/ convertit/ adaptat” mai mereu după 1989 la noi, nu a reuşit încă să sugrume cu totul acest tip de instituţie) am găsit o culegere mai veche de basme „turco-tătare”, alcătuită de Enver şi Nedret Mamut, autori despre care am mai vorbit şi cu alte ocazii[3].

Despre basmele/ folclorul/ legendele tătarilor „se ştie” şi nu se ştie cine ştie ce, nu doar la noi. De altfel, legendele/ basmele tătare nu au fost abordate, spun cercetătorii, cum ar fi de dorit.

În ce îi priveşte pe tătarii de la noi, din Dobrogea, din ce am găsit pînă acum şi din ce am discutat cu diverşi autori de etnie tătară sau turcă, cu unii turcologi cunoscuţi, sînt subiecte tratate, totuşi, nu suficient sau doar „tangenţial” sau „în trecere” în cele mai multe dintre cărţile apărute la noi[4] care vorbesc despre această etnie, sau în unele monografii/ lucrări cu caracter monografic[5]. De altfel, şi cercetători din spaţiul fostei Uniuni Sovietice spun cam acelaşi lucruri despre Crimeea[6]. Călătorind prin ţările/ zonele unde locuiesc popoare turcice/ tătari, am avut ocazia să discut cu intelectuali care mi-au putut favoriza o mai bună înţelegere a ce înseamnă acest tezaur în lumea tătarilor (amintesc doar pe Riza Fazîl sau Şevket Yunus, Nuzet Umer, din Simferopol, Crimeea). Aşa se face că am lecturat cu interes această carte care cuprinde (după cuvîntul înainte al lui Mircea Pop), cîte un „mănunchi” de basme din diverse zone ale fostei Uniuni Sovietice în care vieţuiesc (şi) tătari. Enver Mamut şi Nedret Mamut spun că şi-au propus să aleagă „cele mai reprezentative basme ale principalelor popoare turcice din Uniunea Sovietică”, care „să reflecte universul spiritual specific al celor care au fost şi sînt coborîtorii unor imperii de seamă, cunoscute în istorie sub numele de Kaganatul turcic secolele VI-VIII e.n., Ulusul lui Djuci sau Hoarda de Aur[7], secolele XIII-XV, şi Ulusul lui Ciagatai, acesta din urmă fiind cunoscut mai tîrziu sub denumirea de Imperiul lui Timurleng/ Tamerlan”. Astfel sînt basme (în grafia din carte): altaice, azerbaidjene. başkire, cazahe, kirghize, ciuvaşe, iakute, ale tătarilor din Cazan, ale tătarilor din Crimeea, turcmene, uigure şi uzbece.

Pe de altă parte, această „aşezare” a lor în carte (sînt doar textele, şi ţara din care provin) m-a dus cu gîndul la cum au evoluat în timp scrierile tătarilor, ţinînd cont că tradiţiile etnice, şi, în felul lor studiat şi explicat de-a lungul timpului basmele în fiecare limbă/ la fiecare popor, care reflectă şi un tip de cultură/ mentalitate, mod de aşezare a propriei naţiuni în conştiinţa populară ş.a. Am constatat că peste secole, în legendele (de pildă) tătare dinspre perioada medievală s-a vorbit despre acel „înţeles ascuns”/ alegoric cîteodată, avînd în vedere, de pildă, uneori şi tradiţiile sufi ajungînd şi, cum spune Daniya Fatikhovna Zagidullina[8], la un „al doilea înţeles artistic”, uneori şi acel „limbaj special”/ aparte/ caracteristic, care duce la varii tipuri de interpretare. Basmele au avut modul lor de a reflecta şi această latură.

Dar, în timp, ca poezia[9], şi toate celelalte scrieri ale tătarilor (să spunem – pe scurt, pentru că nu mi-am propus să dezvolt aici acest aspect – doar sintagma „împărţiţi de istorie” în diverse ţări), mai ales după – ca să folosim un termen şi tragic, dar, totuşi, şi anapoda de-a dreptul, (re)„lansat” recent vizavi de Crimeea – „anexarea” lor în spaţiul imperial rus, apoi sovietic, şi felul de „prezentare” al basmelor a suferit o serie de transformări. Iar această carte, apărută în 1979, în timpul URSS, reflectă multe dintre ele, semnalate de cercetătorii fenomenului. Astfel, deşi nu se poate vorbi de „ştergerea” cu totul a specificului popular/ chiar etnic, este resimţită pe unele planuri cel puţin o atenuare, iar multe dintre simbolurile de altădată, fie ele de sorginte sufi ori nu, pare că şi-au pierdut, fie şi în parte, semnificaţia religioasă, dar nu numai, în detrimentul unor „aspecte”, să le spunem laice. Între altele, am întîlnit în scrieri critice ale vremii ideea de erou „reprezentativ pentru masse”, care ades neagă valorile tradiţionale de altădată. Şevket Yunus analizează doar diferite tipuri de a scrie poezie din secolul al XX-lea, dar, ca să nu mai cităm şi alţi autori, D.F. Zagidullina vorbeşte despre dezvoltarea unui „limbaj esopic” şi aminteşte de poetul G. Afzal, care „dezvoltă un nou tip uman: laş, temător, cu două feţe”, care este prezentat ca „produs al regimului totalitar”. În regimul sovietic şi din perspectiva folclorului, dar şi al basmelor lucrurile au fost însă „amestecate”, să zicem. Astfel, Anastasia Zherdieva, de pildă, vorbea[10] despre faptul că, după deportările minorităţilor din Crimeea, folclorul, modul de reprezentare inclusiv în basme, a devenit un subiect care trebuia să fie „în acord cu comandamentele ideologice ale vremii”, ajungîndu-se la un tip de, aşa cum a fost intitulat, „folclor sovietic”, care incumbă schimbări profunde, de la raportul bine-rău la altele, mai mult sau mai puţin sesizabile cu uşurinţă de lectorul chiar avizat. De pildă, în secţiunea cu basme kazahe din cartea aceasta, în Aldar Kose şi Şigabai, citim despre „un mare mincinos, dar nu un mincinos cu barbă, cum se-ntîmplă de obicei” – şi gîndul ne duce la portul bărbii şi semnificaţia din lumea islamului, şi felul cum s-au petrecut lucrurile în fosta U.R.S.S.

Căutînd să înţeleg mai multe despre fiecare basm din carte în parte o dificultate a constituit-o faptul că nu este dată decît ţara de provenienţă, şi nici o altă referinţă, sursă ş.a. Dat fiind perioada în care au fost culese, ar putea fi şi în legătură cu faptul (subliniat de diverşi cercetători ai literaturii/ folclorului/ basmelor din zona ex-sovietică dar nu numai – între care, deja amintită, A. Zherdieva – anume că „editarea în stil sovietic” „încerca să şteargă orice diferenţă naţională”. Zherdieva scrie (în Comparative analysis of Crimean and Turkish legends. The value aspects) că, de aceea, dacă legendele/ basmele turceşti au legătură cu un loc anume, subliniată prin varii elemente, „legendele crimeene”, de multe ori şi basmele, „nu au legătură cu un loc anume” şi în acest sens „sînt multe exemple în legendele sovietice”. Să nu uităm, în anii de început ai bolşevismului, felul „programatic”[11] în care a fost privită problema naţiunilor şi limbilor de pe teritoriul U.R.S.S.. Astfel, prin înlocuirea alfabetului arab al musulmanilor de pe teritoriul U.R.S.S. cu cel chirilic (despre care am vorbit cu alte ocazii, legat în special de Crimeea, dar nu numai, şi felul cum văd scriitorii/ intelectualii tătari acest fenomen în timp) s-au produs daune greu de estimat. Generaţiile de după au pierdut, treptat, legătura cu scrierile trecutului, cum erau ele, şi au putut să citească/ aibă de „model” doar ce era scris în alfabet chirilic. Fenomenul a fost intuit, cu nuanţe de la caz la caz, de unii dintre intelectualii tătari ai vremii[12], dar răul produs în timp era greu de înţeles atunci de mulţi. Probabil dacă antologatorii/ traducătorii ar fi alcătuit cartea astăzi ar fi fost altfel prezentată.

Dar, cu toate acestea, nu a putut fi „ştearsă” frumuseţea dată de specificul fiecărui popor în parte şi basmele din această carte pot prilejui o „călătorie” interesantă, într-o lume care are mai peste tot atîtea lucruri în comun, dar şi atîtea nuanţe care au constituit, în timp, identitatea oamenilor dintr-un loc sau altul, interdependenţele între culturi (întîlnim, de pildă, la uiguri pe cele legate de cultura chineză, la crimeeni – mai mult decît în alte părţi, din anumite puncte de vedere, cea otomană/ turcă) ş.a.. Sînt doar cîteva gînduri de cititor despre o întîlnire frumoasă (dar, avînd în vedere cele spuse, şi cu umbre) cu basmele unui lumi care, cu toate loviturile „istoriei”, nu şi-a pierdut farmecul.

 

Trei neadevăruri cu cîte patruzeci de minciuni fiecare, basme turco-tătare, traducere de Enver Mamut, Nedret Mamut şi Liliana Şiman, prefaţă de Mircea Pop, Editura Univers, Bucureşti, 1976, 314 p.

[1] Rozi Theohari, Lacrimile lui Rozafat peste Drina (Rozafa’s tears on the River Drina), versiunea în limba română: Ana-Mirela Iacob, redactor: Baki Ymeri, Editura Arafat, Bucureşti, 2007.

[2] Eliade, Mircea De la Zalmoxis Ia Genghis-Han, 1980.

[3] De pildă Nedret Mahmut, Enver Mamut, Yunus Emre, poetul iubirii, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2004, 186 p.

[4] Între care, dintre cele despre care am scris: Mehmet Naci Önal, Din folclorul turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997 – o amintesc mai ales în ideea acelor aspecte comune între turci şi tătari, Nuredin Ibram, Musulmanii din România, Editura Golden, Constanţa, 2007; Islamul pur şi simplu, Editura Golden, 2007, Müstecip Ülküsal, Tătarii-turci-crimeeni (trecutul–prezentul–viitorul), trad.: Güner Akmolla, Editura Golden, 2006, N. Ibram, Comunitatea musulmană din Dobrogea, pagini de cultură şi civilizaţie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2011; Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, 1994; sau, pe alt palier: G. Akmolla, Tătarii, roman, vol. I şi II, Editura Boldaş, Constanţa, 2011 ş.a.; G. Akmolla, Tarih ve edebiyat tarihî Romanya’da yaşğan qiritmtatarlarin. compendiu în limba tatară, prefaţă: Halil Ibrahim Ozdemir, Editura StudIS, 2014; Istoria şi Istoria literaturii tătarilor crimeeni din România, compendiu, prefaţă: M. Chelaru, cuvînt de deschidere: H.I. Ozdemir, Editura StudIS, 2014; Emin Emel, Literatura turcă de la începuturi pînă la al II-lea război mondial, ediţie română – turcă, prefaţă: M. Chelaru, Editura Ex Ponto, 2013; E. Emel, Literatura populară turcă, ediţie română – turcă, prefaţă: M. Chelaru, Editura Ex Ponto, 2016 ş.a.

[5] G. Akmolla, Monografia staţiunii Techirghiol, ediţie română-tătară, Editura NewLine, Constanţa, 2008, 92 p.; G. Akmolla, Şeila Omer, Monografia comunei Albeşti, ediţie română-tătară, Editura NewLine, 2007, 80 p.; coord. ştiinţific Maria Magiru, Dobrogea. Studiu etnografic, vol. III, Turcii şi tătarii, Muzeul de Artă Constanţa, 2008, 202 p. etc.

[6] De pildă A. Zherdieva, care a publicat mai multe articole despre legendele, folclorul, basmele crimeene (ca: Crimean tatar legend about golden Cradle, “Emel”, nr. 232, p. 54-58., 2011, Principles of publishing of Crimean legends, “Kultura narodov prichernomorya”, nr. 220, 148-156, 2012, Crimean legends as phenomenon of world culture, Saarbrücken, LAP LAMBERT Academic Publishing, 2013), în Comparative analysis of Crimean and Turkish legends the value aspect spunea: “Crimean legends are a unique collection of texts that deserves a deep research, but has not been studied properly. The interest for Crimean legends started at the end of the XIX century. The legends were published with a purpose of attraction of the tourists to Crimea. Field works and publications of Crimean folklore were basically done by non-professional folklorists.”

[7] Tătarii spun că a fost tradus greşit „ordu”, în loc de „oaste”, cu „hoarda”.

[8] D.F. Zagidullina (Academia de Ştiinţe din Tatarstan), Allegory in the Tatar literature as a manifestation of ethnic features in text, articol publicat în „Tatarica”, ani în urmă.

[9] Am prezentat cititorilor cartea lui Şevket Yunus care reflecta şi felul cum s-a schimbat poezia tătarilor în secolul al XX-lea (în „Convorbiri literare”, Iaşi, octombrie 2011), şi Istoria literaturii tătare, de Riza Fazîl şi S. Nogaiev (în revistele „Poezia” şi „Kadō”), despre evoluţia literaturii tătare crimeene de la începuturi pînă spre zilele noastre.

[10] Zherdieva, A. Models of mythologization of cultural consciousness in the coordinates of the Soviet ideology (by way of example, the ten postwar collection of Crimean legends), în “Almanah Tradicionnaya kultura”, nr. 2, p. 110-127, 2010 (subiect atins tangenţial şi în alt text al său, Comparative analysis of Crimean and Turkish legends. The value aspects).

[11] Din textele consultate la temă amintesc: Quelquejay Chantal, Bennigsen Alexandre, Le problème linguistique et l’évolution des nationalités musulmanes en U.R.S.S, în „Cahiers du monde russe et soviétique”, vol. 1, n°3, Avril-juin 1960. pp. 418-465, care notau, între altele: „La théorie soviétique de l’évolution des peuples a été définie une première fois par Staline dans son célèbre article de Prosveščenie (nos 2-5 de mars 1913), polémique contre le Bund et les mencheviks, complétée par de nombreux textes postérieurs.”

[12] Un personaj controversat (membru din 15 aprilie 1917 al partidului bolşevicilor), alături de Sultan Galiev, de pildă, a fost Galimdzhan Ibragimov, care a publicat la Kazan, în 1927, un articol în tătară, cu litere arabe, în care se întreba încotro va merge cultura tătară (Galimdzhan Ibragimov, Tatar Medeniyeti ninde Yol blen Baracaq). Nu a mai fost niciodată retipărit în tătară, nici tradus în rusă sau altă limbă apuseană. Era nemulţumit de primul congres de turcologie, Baku, în 1926. Era împotriva rusificării, împotriva adoptării alfabetului latin după model turcesc, argumentînd că tătarii au istorie şi cultură vechi, construite cu alfabetul arab. (o sinteză despre acestea, şi despre autorul eseului: în Rorlich Azade-Ayse. Which way will Tatar cultur go? A controversial essay by Galimdzhan Ibragimov, în „Cahiers du monde russe et soviétique”, vol. 15, n°3-4, Juillet-décembre 1974. pp. 363-371).

Revista indexata EBSCO