Apr 18, 2017

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte

G. Călinescu îşi începe capitolul “D. Cantemir: filozof şi romancier”, din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, cu această afirmaţie: “Neştiinţa de carte a lui Constantin-vodă Cantemir avu o urmare neaşteptată: fiul său Dimitrie deveni un erudit de faimă europeană”. Ca o compensare a lipsei sale de cultură, Constantin Cantemir se îngrijeşte de educaţia celor doi fii, Antioh şi Dimitrie, care în afara învăţăturii obişnuite pe care o primeau fiii de boieri (teologia, slavona, greaca şi latina) au fost instruiţi şi de teologul şi filosoful Ieremia Cacavela, care venise în Moldova de la Academia din Constantinopol, şi care era discipolul lui Teofil Corydaleu, format la Şcoala din Padova sub conducerea lui Cesare Cremonini; aceste se bucura de un prestigiu enorm, el căutînd să restabilească un aristotelism eliberat de ideile platoniciene care erau la modă la Florenţa, sub înrîurirea lui Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola. Corydaleu reprezenta direcţia progresistă şi liberală a gîndirii apusene, restabilind contactul dintre Occident şi Orient, reprezentînd punctul de plecare al procesului de influenţă occidentală în Orient în domeniul gîndirii şi instrucţiei. Anii de studiu de la Iaşi, lunga şi benefica şedere la Constantinopol îi vor aduce lui Dimitrie Cantemir contactul cultural cu Orientul şi Occidentul al cărui ecou va fi opera prinţului moldovean; să amintim doar Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, prefaţată laudativ de fostul său profesor, Ieremia Cacavela, Istoria ieroglifică, cea mai importantă operă literară a lui Cantemir, Descriptio Moldaviae, Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. În anul 1700, sub influenţa teosofiei lui van Helmont, Dimitrie Cantemir scrie la Constantinopol lucrarea Sacrosanctae scientiae indepingebilis imago, pentru care echivalentele româneşti au fost Imaginea ştiinţei sacre, care nu se poate zugrăvi sau Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte sau Imaginea indescriptibilă a ştiinţei sacrosancte sau Metafizica. Sub acest titlu a fost tradusă de Nicodim Locusteanu, în 1928. Recent a fost reeditată Metafizica. Ştiinţa sacro-sanctă a lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, Editura acum.info, prefaţă de Vlad T. Popescu, 2015, 256 p.

Metafizica se prezintă ca o lucrare de teologie şi filosofie sistematică, ca o polemică cu fizica şi ontologia aristotelică şi scolastica. Scrierea lui Cantemir cuprinde şase părţi, în care tratează pe rînd probleme de teoria cunoaşterii, de fizică (originea materiei şi creaţia lumii), noţiunea de timp, chestiunea universaliilor, intens dezbătută în epoca medievală, probleme de etică şi cele legate de destinul omului. “Cartea în ansamblul ei este o polemică cu neoaristotelismul şi cu scolastica. Autorul încearcă să argumenteze pe cale filosofică doctrina creştină, împletind, într-o manieră specific medievală, probleme de filosofia naturii şi de teologie, chestiuni gnoseologice şi moral religioase”, scrie Algeria Simota în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900. Scrierea lui Cantemir este şi una care lasă se vadă talentul literar chiar şi atunci cînd subiectul este unul arid, cum ar putea fi filosofia naturii şi ontologia: “Nenorocitul intelect omenesc este prins în valea mizeriilor, în creasta îndoielilor şi în negura lucrurilor ce nu se pot cunoaşte. Iar lumina imaterială, copleşită de bezna materială a corporalităţii, este încătuşată de lanţurile indisolubile ale simţurilor şi aproape cu desăvîrşire prăbuşită în ignoranţă, nevoindu-se ca să explice pe cel creat din cel necreat, pe cel vremelnic din cel etern, nimicul din Fiinţă, muritorul din nemuritor şi – ce lucru mai îndrăzneţ să spun? – pe cel mort din viaţă, şi să facă să lucească razele luminii proprii pentru priceperea celor de cunoscut, muncit de ideea de unde să înceapă şi către care ţel să se îndrepte.”

Călinescu observă printre primii că dacă Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea era forma otomană a Banchetului platonician, Sacrosancta scientiae era “o scriere plină de vervă şi de umor dialectic în care, dacă originalitatea e redusă din punctul de vedere ideologic, găseşti o mare artă de a înscena abstracţiunile.” În scrierea sa, Cantemir se arată un adept al paracelsianului van Helmont, ale cărui idei din Archaeus faber causae et initia rerum naturalium se regăsesc în Metafizica. Ca şi van Helmont, Cantemir interpretează creaţia prin elemente (apă, aer), archei, fermenţi, respingînd ideea aristotelică a primului motor care “mişcă în mod natural cele naturale”, în vreme ce Dumnezeu se află “nu în natură, ci mai presus de natură, mişcîndu-le pe toate în mod supranatural şi liber. “Teologo-fizica” umanistului român admitea ideea unei materii cosmice care fermenta continuu, era păstrătoare de viaţă, admitea revelaţia divină, dar şi faptul că filosoful aprofundează adevărul creştin prin iluminaţii proprii şi caută sensuri ascunse în hieroglifele naturii. Cantemir încerca o critică a aristotelismului pornind de la datele filosofiei naturale, ale teosofiei cunoscute mai cu seamă din scrierile lui van Helmont, de la datele unei fizici întemeiate pe recunoaşterea determinismului natural într-un sistem teist. În raportul dintre natural şi supranatural, Cantemir consideră că după încheierea creaţiunii, procesul creaţiunii continuă; dacă în faza creaţiunii Dumnezeu intervine nemijlocit şi supranatural, el nu mai intervine în orînduirea fenomenelor naturale, ci doar a celor supranaturale, umanistul român preluînd din van Helmont (Natura este porunca lui Dumnezeu prin care un lucru este ceea ce este şi face ceea ce i s-a poruncit să facă), gînd reluat de Cantemir în Istoria ieroglifică: “Iaste dară firea în lucruri, carea le face a fi ce sînt şi a lucra ce au poruncă a lucra.” Cantemir aminteşte în mai multe rînduri noţiunea de “ordine a naturii”, iar istoricii filosofiei consideră că îi aparţine, ea nefiind prezentă la van Helmont. Este o concepţie deterministă prin care Cantemir gîndeşte sistematic raportul dintre Dumnezeu şi natură: “Oare dacă Dumnezeu (lucru de care nimeni nu se va îndoi), Împăratul cel prea bun, prea mare şi prea înţelept, este cel care prin negrăita sa dispoziţie pe toate le dispune, le adaptează si spre propria ţintă a fiecăreia le îndreaptă, se va putea oare da altă cauză nesocotinţei şi un alt mediu mişcării fără socoteală? Desigur că nu, fiindcă precum păgînii mărturisesc, din nimic nu iese nimic.” Dispoziţia divină este cea care potriveşte succesiunea unui lucru în altul, cea care determină principiul însuşi al cauzalităţii naturale, recunoscînd ziditorului puterea de a interveni în mersul naturii create, admiţînd totodată şi elementul voluntarist specific teismului.

Sacrosancta scientiae indepingibilis imago este prima carte de filosofie scrisă de un autor român, este o meritorie încercare de a cuprinde cosmologia, ontologia, logica, într-un efort de distanţare faţa de aristotelism şi scolastică, preluînd ideile teosofice ale lui van Helmont. Este opera unui erudit care încerca să concilieze fizica şi teologia, determinismul şi puterea divină ceea ce ducea şi la inevitabile oscilaţii. Ontologia lui Cantemir gravitează în jurul noţiunii de divinitate, existenţa prin excelenţă, existenţa din care derivă orice altă existenţă: “De aceea ca pavăză vom lua cuvîntul şi numele Veşnicului: Eu sînt cel ce este. Adecă Dumnezeu este existenţa şi viaţa tuturor, adică a celor ce sînt cuprinse în catalogul creaţiunii şi conservaţiunii”. Scriitura cantemiriană este plină de vervă, de imagini extrem de sugestive, de comparaţii care să uşureze accesul la abstracţiuni. Ideile filosofice ale eruditului principe moldav se regăsesc şi în Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea, dar şi în Istoria ieroglifică. Tradusă de Nicodim Locusteanu în 1928, sub titlul Metafizica, cartea a devenit tot mai greu de găsit, încît trebuie salutată iniţiativa editurii info.acum de a oferi celor interesaţi posibilitatea de a citi lucrarea lui Dimitrie Cantemir. În prefaţă, Vlad T. Popescu menţionează că a asumat prin această ediţie mai curînd un rol informativ. Cei mai mulţi din exegeţii operei filosofice a lui Cantemir subliniază că traducerea lui Locusteanu cuprinde numeroase erori, şi că se impune o nouă traducere, o ediţie critică. Să fim încrezători că din buna lucrare împreună a unui latinist si a unui filosof nu va întîrzia să apară o carte importantă pentru înţelegerea începuturilor filosofiei româneşti.

Revista indexata EBSCO