Apr 18, 2017

Posted by in ESEU

Ştefan BORBÉLY – Baudolino şi universurile fragmentate (III)

 

„Puer dilectissimus”, aşa cum va fi numit datorită mierii pe care o avea pe limbă atunci cînd povestea, pe Baudolino îl prinde începutul romanului omonim pe cînd se desanta în Constantinopolul în sfîrşit cucerit de către cruciaţi (1204), venind dinspre Orient, în condiţii ale cărei detalii le vom afla abia spre sfîrşitul textului. Cronicarul bizantin Nicetas Choniates, pe care Baudolino în află printre ruine, n-are nevoie de mult timp pentru a înţelege că falsul cruciat care-l caută – fals, fiindcă se travestise în mod oportun sub aspect vestimentar, pentru a nu fi identificat drept intrus, şi-n consecinţă ucis – este un mitoman care întreţine cu realitatea relaţii nu neapărat ortodoxe: „…problema vieţii mele e că eu întotdeauna am confundat ceea ce vedeam cu ceea ce doream să văd.”[1] Spre deosebire de oamenii obişnuiţi, însă, care mint din raţiuni comune, fiind adesea descoperiţi, Baudolino, „consacrat minciunii”, „născocea lucruri care nu erau adevărate, dar deveneau adevărate”. Cu alte cuvinte, el trebuia să fie foarte atent pînă la ce dimensiuni îşi întinde mitomania, fiindcă cele spuse de el generau în mod necesar şi fatal realitate, cu toate consecinţele – imaginare sau pragmatice – pe care această realitate le aduce cu sine. De pildă, fantazînd despre nu ştiu ce expediţie exotică, el află că au şi pornit expediţionarii într-acolo, înainte chiar ca el să-şi fi încheiat relatarea. În termenii lui Jacopo Belbo, din Pendulul, Baudolino are harul de a deschide porţile posibilului, fiindcă, aşa cum spune Baudolino, de data aceasta, „orice aş spune e adevărat pentru că am spus.” (45)

Caracteristica biografică principală a lui Baudolino îl face să fie, fără voia sa, un om al dispersiei şi al ruinelor. „În toată viaţa mea – constată el -, cum mă apropiam de o cetate, aceasta era distrusă.” (51) În consecinţă, protagonistul înţelege foarte repede că şansa lui în viaţă sînt „poveştile”, fiindcă prin intermediul lor se poate reconstitui un adevăr „rotund”, fără să ţinem seama de adecvarea acestor naraţiuni la realitate sau de faptul că ele sînt doar ficţionale. Mai mult chiar, povestind, mergem împotriva determinismului biologic sau biografic: dacă fatalitatea biograficului îl face pe Baudolino să se afle mereu în faţa unor realităţi ruinate, sau chiar să provoace aceste ruine prin simpla sa apariţie într-un anumit loc, povestea, dimpotrivă, ţine aceste fragmente laolaltă, întregindu-le, ca să nu mai vorbim de faptul – pe care l-am analizat deja atunci cînd am vorbit de Pendulul lui Foucault – că ticluirea unui „plan”, sau a unei „poveşti” bine alese poate cicatriza rănile dispersive ale realului, prin generarea unei realităţi alternative, spre care Istoria poate merge.

Prevestind succesul unei campanii militare în care era angajat Barbarossa, Baudolino este înfiat de către împăratul Frederic I, devenind în acest fel simulacrul unui moştenitor, fiindcă împăratul, neavînd încă urmaşi, nu poate visa ca veneticul mieros la limbă să ia locul vreunuia. Încredinţat, spre şlefuire, episcopului Oto, Baudolino este cel care-i vorbeşte împăratului despre Regatul Oriental Nestorian al Preotului Ioan, situat undeva la marginea de răsărit a universului, şi despre faima pe care ar dobîndi-o Frederic Barbarossa dacă ar izbuti să unească cele două creştinătăţi. Lucid şi harnic cititor de cărţi sacre, dar şi excelent sfetnic imperial, episcopul Oto ştie că strategia nu e, de multe ori, suficientă în sine pentru a-l pune în mişcare pe un împărat, deşi aici e vorba de un creştinism fragmentat, dizlocat, pe care Brabarossa l-ar putea „repara” prin unificare. Ca atare, pe patul de moarte fiind, Oto îl îndeamnă pe Baudolino să născocească în continuare poveşti despre îndepărtatul regat al Preotului Ioan, fiindcă poveştile pe care Baudolino i le-ar fi spus lui Frederic pînă în momentul respectiv s-au transformat, fără excepţie, în realitate: „Te-am auzit născocind multe poveşti în care împăratul a crezut. Aşa că, dacă n-ai alte ştiri despre împărăţia asta, născoceşte-le. Bagă de seamă, nu-ţi cer să mărturiseşti ceea ce crezi că-i fals, căci ar fi păcat, ci să mărturiseşti fals ceea ce crezi că-i adevărat – ceea ce-i o faptă virtuoasă, pentru că ţine loc de lipsă de probe despre ceva care cu siguranţă există sau s-a întîmplat.” (67)

Să ne tragem puţin sufletul, rezumînd cele spuse pînă acum. Întroducînd în dialogurile cu împăratul tema Regatului Preotului Ioan, Baudolino iniţiază o metastază a realului, fiindcă nu e deloc sigur că acest Regat există sau nu. Protagonistul ştie că el nu există decît în poveste, deci că devine real doar prin intermediul poveştii, fiindcă toate poveştile sale de pînă acum au sfîrşit prin a genera realitate. Într-o altă ordine de idei, existenţa Regatului Preotului Ioan afirmă în mod direct existenţa unei a doua creştinătăţi, pe lîngă cea crezută unică, pe care o deserveşte Frederic, ingredientul credinţei nestoriene complicînd şi mai mult lucrurile, prin introducerea unei grefe. Altfel spus, Frederic devine, prin intermediul acestor poveşti, împăratul unui creştinism fărîmiţat, „spart” în bucăţi multiple, a cărui „vindecare” se dovedeşte a fi o sarcină sublimă, demnă de un suveran aflat în căutare de faimă.

Trimis la Paris pentru a deprinde învăţătură, Baudolino – care-şi făcuse între timp prieteni, cel dintîi dintre ei fiind poetul sarazin Abdul, îndeajuns de ciudat ca înfăţişare, întrucît avea o fizionomie compozită – este integral absorbit de dorinţa fundamentării bibliografice a Regatului despre care îi vorbise lui Barbarossa. Ca şi în Pendulul lui Foucault, protagoniştii construiesc un „plan”, care va ajunge să-i devore. Deocamdată, pentru Baudolino asta înseamnă lecturi din Pliniu cel Bătrîn (Istoria naturală), Lucian de Samosata (Istoria adevărată) şi din alţi scriitori fantasmatici, de la care află „despre ţări îndepărtate în care trăiesc crocodili, mari şerpi subacvatici care după ce au mîncat oameni plîng […] hipopotami, jumătate oameni şi jumătate cai; fiara leucocroc, cu capul de asin, dosul de cerb, piept şi coapse de leu…” etc. „Citea despre ţări în care trăiau oameni fără încheietură la genunchi, oameni fără limbă, oameni cu urechile foarte mari cu care-şi apărau trupul de frig, şi monopozi, care aleargă foarte iuţi pe singurul lor picior.” (85)

Să anticipăm puţin: spre sfîrşitul romanului, atunci cînd protagonistul şi prietenii lui vor trece de Sambatyon (fluviul de pietre[2]) şi vor ajunge la Pndapetzim, „anticamera” geografică a Regatului Preotului Ioan, guvernată de către fiul acestuia, leprosul Diacon Ioan, vor descoperi că, nici acolo, antropocentrismul nu face legea, fiindcă trăiesc la faţa locului uriaşi nubieni eunuci, pigmei, ponci, blemi, sau monopozi, fiecare dintre ei nutrind credinţa creştină pe care o doreşte. În regimul intenţional al lui Umberto Eco, însă, inventarul monstruos pe care Baudolino îl compilează generează în mod direct realitate, şi nu putem trece mai departe fără să precizăm că, în acord cu biologia sa dispersivă, care transformă în fragmente tot ceea ce întîlneşte în cale, „povestea” pe care Baudolino o creează nu poate fi, nici ea, altfel, decît creată din eterogenităţi.

Datorită acestei geneze abstruze, proprii, de altfel, întregii opere ficţionale create de către Eco, romanul pe care-l analizăm se compune din „cascade”, ai căror stropi şi şuvoaie se duc de-a valma, în toate direcţiile. Avînd împăratul nevoie de o scrisoare din partea Preotului Ioan, prin care acesta îi trimite un gest de bunăvoinţă – cîteva fraze amabile, frumos caligrafiate, şi… Graalul -, Baudolino şi prietenii săi nu pregetă s-o ticluiască, cu aceeaşi scrupuloasă voluptate zîmbitoare cu care protagonistul din Cimitirul din Praga ticluieşte acte notariale. Numai că scrisoarea este copiată cu mici modificări de către un uzurpator – monahul Zosima, sangvin şi priapic, „foarte apucat de diavol…, expert în necromanţie! (269)[3] -, care face ca versiunea apocrifă să circule înainte ca originalul să fie acreditat pe cale diplomatică. În mod normal, Baudolino e scandalizat de furt, însă – ciudat lucru – se foloseşte de circulaţia versiunilor apocrife pentru a acredita, pe de o parte, autenticitatea celor relatate în scrisoarea pe care el însuşi o ticluise, şi, pe de alta, pentru a-l asigura pe împărat că Regatul Preotului Ioan există cu adevărat, de vreme ce există şi alte documente care îi susţin veridicitatea!

 

Capitolul al 12-lea, în care se povesteşte despre redactarea scrisorii, e o capodoperă de ludic şi ironie. Baudolino şi prietenii săi nu uită nici un detaliu pentru ca posibilul să devină real: ei fură tandru – scopul scuză mijloacele… – un pergament regal încă nefolosit, dozează farmaceutic detalii de loc şi de peisaj luate din surse clasice, asezonează cu monştri şi cu mirodenii aflate tot de acolo, retuşează apoi micile excese pentru a nu dăuna verosimilităţii, revin asupra inventarului de fiinţe fantastice pentru a face dreptate tuturor mitologiilor („săgetători, oameni cu coarne, fauni, satiri, pigmei, căpcăuni, uriaşi…”), fac un mic inventar mineralogic („smaralde, topaze, rubine, safire, crisoliţi, onixuri, berile, ametiste…”), şi descriu în cele din urmă un soi de Paradis Ierusalimic, din palatul căruia Presbyterul Ioan îi făgăduieşte lui Frederic să-i trimită Graalul, desemnat în text destul de vag, pentru a putea însemna, la o adică, şi altceva. Formularea „ceţoasă” îl încîntă pe Rabbi Solomon (unul dintre prietenii lui Baudolino, care participase, şi el, în mod activ la ticluire), adăugîndu-i cîteva mici detalii preluate din Tora: „Nu-i rău! Învăluie şi dezvăluie în acelaşi timp. Şi deschide calea pentru hora interpretărilor.” (157)

Mirobolantele detalii ale scrisorii îl determină, pe bună dreptate, pe împăratul Frederic Barbarossa să se îndoiască de autenticitatea ei, suspiciune ce-i prilejuieşte lui Baudolino şansa de a intra puţin în pielea lui…Umberto Eco, pentru a defini textul ca pe un act de defragmentare regresivă a lumii: „Eu am realcătuit-o într-o latină limpede, am adunat la un loc membrele împrăştiate ale unor lucruri pe care învăţaţii le ştiau mai dinainte şi le spuneau, fără ca nimeni să le asculte.” (228) Una şi aceeaşi fiinţă mitologică domină ambele citate de mai sus: Isis. Exclamaţia participativă a Rabinului Solomon („Învăluie şi dezvăluie în acelaşi timp”) face referire directă la Isis Unveiled, faimoasa carte din 1877 a Helenei Blavatsky, în vreme ce formularea din al doilea citat („…am adunat la un loc membrele împrăştiate…”) e împrumutată din scenariul mitologic egiptean clasic, ea desemnînd acolo actul de reasamblare de către zeiţă a corpului iubitului Osiris, tăiat în bucăţi de către Seth pentru a fi aruncat în delta Nilului.

Urmînd logica mai multor romane scrise de către Umberto Eco, „planul” îşi absoarbe într-atît protagoniştii, încît aceştia pornesc o expediţie înspre Regatul Preotului Ioan, deşi Baudolino e mai mult convins că acesta nu există decît în mistificările/mitomaniile sale. Drumul lung, care se sfîrşeşte cu raversarea „fluviului de piatră”, a Sambatyonului (v. mai sus), îi aduce pe călători la Pndapetzim, capitala Regatului Diaconului Ioan, care e o anticameră obligatorie pentru a ajunge dincolo, fiindcă toate drumurile care duc înspre ţinutul mitic al Preotului Ioan trec în mod necesar – se spune… – prin Regatului Diaconului Ioan, fiu şi posibil urmaş al  celui dintîi, deşi, bolnav iremediabil de lepră, acesta îşi făcuse datoria de a-şi anunţa tatăl să caute un nou succesor.

Obsesiile gnostice regresive ale lui Eco sînt ilustrate cum nu se poate mai bine de poziţia şi sintaxa regatului „de antecameră” în care expediţionarii ajung. El e sinteza de dinainte de marea sinteză, adică locul în care toate drumurile răsfirate ale lumii se adună într-un singur drum, decretat ca fiind exclusiv, de trecere. Sub aspect gnostic, poziţia Regatului Diaconului Ioan redă locul pe care îl ocupă Demiurgul Vechiului Testament (cel care făureşte lumea separînd elementele sale componente: apa de pămînd, lumina de întuneric etc.) în raport cu locul „Dumnezeului Străin” din sistemul gnostic, cel care nu are nevoie de materie pentru a crea, recurgînd, prin contrast, doar la emanaţii spirituale. Tot prin logica gîndirii gnostice, „ipoteza” Dumnezeului Străin (Propator), considerată eretică din punctul de vedere al creştinismului timpuriu, este făurită în lumea noastră, fiind o „poveste” a ei, existenţa ei neputînd fi verificată empiric. Aşadar, s-ar putea ca empireul gnostic să nici nu existe, fiind, în realitate, doar o proiecţie fantasmatică a lumii noastre. Desluşirile pe care le obţine Baudolino de acum încolo merg pe această logică.

Regatul Diaconului Ioan este „exact cum stătea scris în cărţi” (411), constată Robert de Boron, unul dintre însoţitorii lui Baudolino, fost participant la redactarea faimoasei scrisori apocrife şi autor – spun enciclopediile medievale – al poemelor Joseph d’Arimathe şi Merlin, cel care a făcut ca povestea Graalului să fuzioneze cu aceea a recipientului folosit de către Iosif din Arimathea pentru a strînge sîngele lui Isus, aflat în plin martiriu, pe cruce. Cărţile vorbesc despre o strînsură de seminţii şi de credinţe, vieţuind paradisiac la graniţele apusene ale Regatului Preotului Ioan, de la care împrumută principiile de toleranţă spirituală, fiecărui locuitor fiindu-i garantată credinţa pe care o doreşte. Expediţionarii, în număr de 11 (diabolicul monah Zosima le-o luase înainte), îşi fac o apariţie mesianică în ţinut, fiind consideraţi cei 12 apostoli care se întorc „la sursă”, sînt întîmpinaţi de către un monopod care o rupe şi pe greceşte, şi-n cele din urmă ajung în faţa tronului pe care se află Diaconul, care adînceşte şi mai mult misterul „ceţos” al pretextului pe care este construit romanul, spunîndu-i lui Baudolino că nu e deloc sigur că tatăt său şi Regatul Preotului Ioan există:

„Vezi, Baudolino, chinul meu adînc, Dumnezeu să-mi ierte îndoiala asta care mă roade, este că împărăţia nu există. Cine mi-a vorbit despre ea? Eunucii, încă de cînd eram copil. De la cine se întorc mesagerii pe care ei, după cum zic, îi trimit tatălui meu? De la ei, de la eunuci. Aceşti mesageri au plecat ei cu adevărat? S-au întors cu adevărat? Au existat cu adevărat? Eu ştiu totul doar de la eunuci. Şi dacă totul, provincia asta, poate întregul univers, este rodul unui complot al eunucilor, care-şi bat joc de mine ca de ultimul nubian sau monopod?” (443-444)

În cazul în care suspiciunea Diaconului Ioan se adevereşte – nu vom şti niciodată… -, paradoxul realităţii pe care el o trăieşte îl reprezintă faptul că „adevărul”, temeiul ontologic al ambelor regate – cel al Diaconului şi cel al Preotului – sînt furnizate de către adevărul ficţional al mitomaniilor puse în mişcare de către Baudolino. În clipa primirii scrisorii trimise, chipurile, de către Presbyterul Ioan, împăratul Frederic Barbarossa suspectase din plin faptul că ne aflăm în faţa unei „ontologii de hîrtie”, numai că Baudolino îi calmase temerile, spunîndu-i că hîrtia, în orice circumstanţe, „naşte realitate”.

Pe temeiurile acestui paradox – sublim, de altfel, dacă ne gîndim că ne aflăm în faţa unei superbe utopii construite de către un literat – se construieşte episodul concluziv al romanului, cel care relatează iubirea dintre Baudolino şi o „făptură a pădurii”, frumoasa Ypatia, ieşită, ca o ştimă, dintr-un lac. Dacă pînă acum rătăcisem pe tărîmurile dispersiei şi ale fragmentărilor, cu Ypatia – succesoarea Sophiei, din complexul gnostic –  ajungem într-un plan transcendent, cel al Unităţii. Ingredientul gnostic e confirmat, pe de o parte, de investirea superlativă a iubirii, a erosului, şi de faptul că Ypatia vine „dintr-o altă lume”, una a omogenităţii, o lume care se află, istoriic vorbind, înaintea universurilor fragmentate prin care hălăduise pînă atunci Baudolino: „…toate ypatiile se numesc Ypatia, nici una nu-i diferită de celelalte, altfel n-ar fi ypatie.” (463)

Schiţînd biografia colectivă a surorilor sale şi vicisitudinile istorice prin care ele au trecut înainte de a se refugia la marginea Pndapetzim-ului, Ypatia îl urcă pe Baudolino în timp înapoi pînă la Hypathia, faimoasa „preoteasă” a neoplatonismului alexandrin de la sfîrşitul secolului al IV-lea e.n., ucisă de către fanaticii parabalani[4]. Referindu-se la ea, Ypatia (pentru care „totul era transparent”) îi povesteşte lui Baudolino cosmogonia gnostică a celor „două firi” ale lui Dumnezeu, prin intermediul cărora lumea ia naştere prin „iradiaţie”.

„Zeul e Unicul – spune Ypatia -, şi-i atît de perfect, că nu-i asemănător nici unuia dintre lucrurile care sînt”, deşi le conţine. Apofatic, asemenea oului orfic, Zeul se află înaintea termenilor care-l pot defini şi dincolo de orice nume: e „zadarnic să-l numeşti Bunătate, Frumuseţe, Înţelepciune, Bunăvoinţă, Putere, Dreptate, ar fi ca şi cum i-ai spune Urs, Panteră, Şarpe, Dragon sau Grifon, pentru că orişice lucru ai spune despre el nu l-ar exprima niciodată. Zeul nu are trup, nu-i figură, nu-i formă, nu are cantitate, calitate, greutate sau uşurime, nu vede, nu simte, nu cunoaşte dezordine şi tulburare, nu-i suflet, inteligenţă, închipuire, opinie, gîndire, cuvînt, număr, ordine, mărime…”, ci toate acestea la un loc, strînse mănunchi deasupra tuturor fragmentărilor, într-o entitate suprasenzorială şi supraintelectuală.

Baudolino se miră: dacă Zeul se află deasupra tuturor determinaţiilor şi, mai ales, deasupra Răului pe care o vedem proliferînd în jurul nostru, cum de se naşte lumea atît de fragmentată, dispersată? Să presupunem că lumea nu e proiecţia de sine, „iradiaţia” de sine a Zeului primordial? Fiindcă dacă ar fi toate acestea, ar fi perfectă şi Răul ar fi asanat imediat ce el se produce? Nu are lumea un principiu de autovindecare? De abolire a fragmentelor în care ea se descompune?

Răspunsul Ypatiei ţine mai degrabă de mit: „altruist perdant” prin logica expansiunii sale plenitudinare, Zeul „e ca o lumînare victimă a luminii pe care o împrăştie”. „Cu cît luminează, cu atît se topeşte mai mult”, lichefiindu-se în „umbrele din el însuşi”, din care se nasc, pe rînd, Eonii, demonii, arhonţii (etc.), şi-n cele din urmă oamenii. Concluzia e că „lumea-i o boală a Zeului”, aşa cum orice se îndepărtează de originile sale reprezintă, la rîndul său, o „maladie”. De pildă, rîul e maladia izvorului, focul din vatră maladia Focului Originar şi aşa mai departe, pînă la oameni, care sînt „alterări” (cuvîntul din Pendul, folosit de către Diotallevi!) ale Fiinţei Primordiale.

Există, aşadar, două tipuri de oameni în univers. În prima categorie se includ cei care, fără a face cu tot dinadinsul Răului, sau chiar făcîndu-l, lasă lumea aşa cum este ea, dispersată, fragmentată, „bolnavă” de discrepanţe şi disjuncţii. Nu e neapărat nevoie să îi considerăm culpabili, fiindcă fărîmiţarea lor rămîne, în cele din urmă, o formă de viaţă dintre cele mai frumoase şi decente. În cea de-a doua categorie intră creatorii de „Planuri”, „recuperatorii”, cei care se încăpăţînează să creadă că sarcina lor este să lipească la un loc cioburile unei amfore sparte, pentru a face din ea un nou recipient de ţinut vinuri. Cu realitatea, e la fel: avem în jurul nostru fanatici ai dispersiei, sau doar jucători decenţi pe covoarele bălţate ale lumii, tot aşa cum putem întîlni vindecători, adică oameni care se încăpăţînează să creadă că zdrenţele realului pot fi adunate la un loc într-o „poveste” sau într-un „plan”, înţelese ca anti-creaţie. Baudolino ştie, ce se întîmplă cel mai adesea în asemenea cazuri: lumea se va apăra de ei, decretîndu-i pe faţă ca fiind mitomani.

Unui literat n-ar trebui să-i pese deloc de această anatemă. Dimpotrivă: e un titlu de glorie…

 

 

[1] Umberto Eco: Baudolino. Roman. Traducere de Ştefania Mincu. Ed. Pontica, Buc., 2001, p. 39 (Pentru a nu încărca paginile cu trimiteri la subsol repetate, vom menţiona de acum încolo numărul paginii din care am preluat extrase la sfîrşitul textului citat.)

[2] „…o curgere majestuoasă de pietre şi de pămînt, care curgea fără oprire, şi se putea vedea, în scurgerea aceea de stînci mari şi informe, lespezi neregulate, tăioase ca săbiile, mari cît pietrele de mormînt, iar între una şi alta, pietriş, fosile, vîrfuri, colţi şi aşchii. […] O clocotire de nisipărie, o hurducăială de tuf, o picurare de mîl, un clinchetit de aşchii, o bolboteală de pămînt ce se face bulgări, o revărsare de bolovani, o ploaie de argile se prefăceau treptat într-un şuvoi mai închegat…” (pp. 393, 395)

[3] …da, aveţi dreptate, Dostoievski, Fraţii Karamazov, numai că acesta este la antipodul stareţului de acolo… însă numele e dinadins ales, pentru a sugera multiplicitate…

[4] Hypathia e şi protagonista filmului istoric Agora (2009), regizat de către Alejandro Amenábar, cu Rachel Weisz în rolul principal.

Revista indexata EBSCO