Apr 18, 2017

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Noica în orizont alpin

În biografia lui Constantin Noica retragerile „strategice” la munte nu au fost doar o dinamică inspirată de vremuri de restrişte, după modelul consacrat al strategiei defensive a românilor în timpuri de invazii străine. Încă din tinereţe filosoful a preferat, în diverse împrejurări, traiul alpin, parte dintre traducerile de romane englezeşti realizate pe cînd era căsătorit cu Wendy Muston, pentru a obţine banii necesari traiului, fiind realizate pe cînd locuia la Sinaia. Tot în aceeaşi localitate a scos filosoful, în 1940, singurul număr al revistei lui Adsum, scrisă integral de el şi finanţată din bani proprii, semn că staţiunea Sinaia nu era un simplu refugiu pentru performarea unor ocupaţii ancilare, ci şi laboratorul unei germinaţii filosofice. De altfel, în umbra brazilor din staţiunea în proximitatea căreia şi Carol I, regele României, îşi alesese locul pentru o fastuoasă reşedinţă – castelul Peleş –, tînărul editor al revistei era „acasă”, căci locuia în vila Sevastiei A. Noica, pe strada Principele Nicolae, construită în 1924, de arhitectul Paul Smarandescu. (Acelaşi arhitect construise în Bucureşti, în 1921, casa Gr. Noica, pe strada Romană la nr. 147, iar în 1926, înălţase şi casa bucureşteană a aceleiaşi Sevastia A. Noica, situată pe strada Sf. Ștefan la nr. 10. Colaborarea familiei cu arhitectul favorit a continuat şi pe mai departe, în 1933 el ridicînd conacul Gr. Noica în localitatea Chiriacu din Vlaşca.)

Este foarte posibil ca domiciliul noician în Sinaia, în anii 1930 – 1940, pentru o vreme şi cu întreruperi, să fi sădit în subconştientul filosofului asocierea peisajului montan cu altitudinea ideatică şi cu ideea de regalitate sau, mai general, de aristocratism, fie el şi „doar” spiritual, nu necesarmente unul social. Cert este că pentru restul vieţii sale, autorul de mai tîrziu al Devenirii întru fiinţă a păstrat ca pe un reper luminos proiectul retragerii la munte, într-un soi de schimnicie intelectuală şi, după ce o vreme a fost constrîns la traiul semi-clandestin într-o asemenea ambianţă, la senectute l-a preferat, alegîndu-şi după tatonări repetate, cu multă grijă, autorecluziunea voluntară de la munte.

Pentru început însă, în anii refugiului din faţa prigoanei comuniste, Noica s-a ascuns de Securitate la Cîmpulung, cum se ştie. Este relativ la îndemînă să se descifreze simbolic în această consecinţă a prigoanei comuniste părăsirea Bucureştilor, capitala modernă, impusă de turci pentru un mai facil control, de la şes, în favoarea retragerii la munte, în chiar prima reşedinţă voievodală a Țării Româneşti, locul descălecatului mitic al lui Negru Vodă. Voită sau nevoită, mutarea lui Noica acolo s-a dovedit însă spornică din punctul de vedere al productivităţii lui profesionale, pentru acolo şi-a scris Anti-Goethe-le, Povestirile despre Hegel şi şi-a alcătuit manuscrisele economico-filosofice (mod de a le desemna pur descriptiv, dar care evocă numele sub care s-au păstrat în posteritate unele dintre însemnările lui Karl Marx, faţă de care notaţiile lui Noica se situează la antipod). Rod al opresiunii şi nesiguranţei, prezenţa lui Noica la Cîmpulung a condus, realmente, la elaborarea de opere filosofice originale într-un spaţiu încurajator prin prestigiul lui legendar legat de prezenţa acolo a primilor voievozi, de descinderea lui Negru Vodă din Făgăraş şi de întemeierea Valahiei. Cîmpulungul intra astfel, prin tenacele lui strădanii creatoare, şi în istoria filosofiei româneşti, dînd locului un nou şi rafinat prestigiu. La acesta a contribuit, de altfel, şi colegul lui de refugiu, Al. Paleologu, care, tot în acelaşi oraş, sub pseudonimul de Ion Crăifăleanu (rădăcina acestui nume, „crai”, trimite, şi ea, cu gîndul la prestigiul crăiesc al oraşului în care se ascundea), şi-a conceput eseul memorabil despre latura esoterică a creaţiei literare a lui Mihail Sadoveanu.

Au urmat, mai apoi, anii grei ai detenţiei în închisorile staliniste, dar ataşamentul noician faţă de relieful înalt al Carpaţilor nu şi-a epuizat, nici pe departe, potenţialităţile. După mărturiile dezvăluite pînă la această dată, Noica îşi căuta acum rosturile în alte regiuni din ţară; tot locuri relativ înalte. Pentru început, după eliberarea din temniţă, îl atrăgea Clujul, coroană a Podişului Transilvan, oraş universitar şi capitala cărturărească a Transilvaniei. În 15 octombrie 1967 el îi scria psihologului Nicolae Mărgineanu: „Ar fi fost o încîntare pentru mine să apar, ca un modest Pylade lîngă Oreste reîntors, în mijlocul acelei lumi clujene pe care, de cîteva ori în viaţă, am socotit-o patria mea de elecţiune (subl. O. P.). Îmi rămîne să aştept alt prilej…”[1] Pentru filosof, conform propriei precizări, Clujul însemnase, de mai multe ori pe parcursul vieţii, orizontul urban în care i-ar fi plăcut să descindă cu speranţa de a rămîne, mai cu seamă că se vedea completînd prin sincere sentimente de prietenie cuplul de tip Oreste şi Pylade pe care l-ar fi putut alcătui împreună cu Nicolae Mărgineanu. „Patrie de elecţiune” în raport cu patria prin naştere – Cîmpia Română –, Clujul corespundea, s-ar zice, aşteptărilor cu care îl investise şi încă îl investea, deschizîndu-i un orizont de aşteptare plin de speranţă. Anunţîndu-şi o iminentă sosire în vizită în oraşul unde familia Mărgineanu locuia, Noica îi scria aceluiaşi prieten, în 3 decembrie 1967, că „Dacă totuşi, prin imposibil, lipsiţi din Cluj la acea dată, voi încerca să mă consolez cu cetatea, în care, nu ştiu bine de ce, am simţit întotdeauna că aş fi putut fi acasă (subl. O. P.)”[2]. Oricît de nelămurit ar simţi Constantin Noica motivaţia convingerii lui că în oraşul din depresiunea intracarpatică ar fi acasă, faptul rămîne consemnat ca atare şi trebuie înţeles ca o mărturie sinceră, plasată dincolo de complezenţa de circumstanţă. Dacă însă eventualele planuri ale gînditorului legate de Cluj nu s-au materializat în vreun fel decisiv este dintr-un motiv lesne de bănuit, pe care urma să îl dezvăluie chiar el, la circa doi ani distanţă de epistola de la sfîrşitul lui 1967. În 2 noiembrie 1969 el îl lămurea pe acelaşi om al locului că: „… regret şi mai mult că nu pot [rămîne – n. O. P.] – din cauza dosarului meu şi a temerilor unora – la Cluj pentru un an sau doi, cum visam la un moment dat, spre a sufla în pînzele cîtorva tineri”[3]. Invocînd problema dosarului de securitate şi de cadre, Noica era cît se poate de lămurit cu privire la opreliştile aşezate în calea intenţiei lui de a găsi un adăpost la poalele Feleacului, alături de prietenii de aici. Autorităţile îşi aveau temerile lor cînd era vorba de o proximitate a lui Noica în raport cu studenţimea acelor ani de relativă liberalizare. Cîtă liberalizare adevărată exista în primii ani ai guvernării Ceauşescu în raport cu anii terorii staliniste se poate totuşi măsura şi păstrînd în minte barierele invizibile, dar ferme, care obstaculau libera mişcare a celui prigonit prin spaţiul românesc poststalinist. De ce era mai acceptabil ca Noica să locuiască în chiar capitala ţării – de unde nu lipseau nici tinerii, nici instituţiile de interes filosofic (la una dintre acestea Noica fiind chiar angajat) rămîne să fie explicat de cei care înţeleg mai bine gîndirea întortocheată a autorităţilor comuniste, a Securităţii şi a cenzurii. Dar faptul ca atare, că pe Noica îl interesa Clujul mai cu seamă „spre a sufla în pînzele cîtorva tineri”, adică spre a-i impulsiona către îndrăzneala metafizică, cu scopul de a-şi făuri mult visata – şi tot atît de mult amînata – şcoală de gîndire arată în ce măsură aspiraţia către un domiciliu clujean se împletea cu cele mai intime proiecte paideice ale autorului interpretărilor hegeliene ce apăreau, de-acum, în serial în România literară.

Prudent – sau, poate, ştiind încă de pe atunci ce şanse mici are dorinţa lui de a-şi găsi un loc la Cluj, Noica îi scria, încă din 3 decembrie 1967, aceluiaşi psiholog: „Obligat să-mi iau concediul acum, la fine de an, voi pleca la Sibiu unde am interese culturale, iar îndată după Crăciun aş veni să vă văd”[4]. Turneele transilvănene îl purtau, prin urmare, şi înspre alte orizonturi, cele unde însăşi universitatea clujeană îşi găsise refugiul în condiţiile ostile ale cedării nord-vestului Ardealului în urma diktat-ului de la Viena din 1940. Interesele culturale erau singurele care îl puteau urni pe gînditor, de altfel. Trei zile mai tîrziu, în 6 decembrie 1967, el revenea epistolar, precizînd: „Vă scriu din Sibiu (subl. O. P.) … Mă grăbesc să vă spun că nu vin de aci la Cluj, ci probabil [trecînd mai întîi] prin Oradea, căci fac în zilele de Crăciun un turneu prin Ardeal[5]. Despre ce turneu putea fi vorba, în cazul lui Constantin Noica, nu se mai iscă întrebare, bine cunoscută fiind eterna lui căutare de tineri merituoşi pe care să îi „antreneze” în spiritul unei deschideri către marea cultură. Semnificativ este doar că Sibiul şi împrejurimile lui devenea tot mai mult un reper recurent în aceste tatonări şi periegheze, pregătindu-se să ajungă unul dintre polii stabili ai geografiei noiciene.

Pragul ieşirii la pensie a fost unul aducător de venituri sigure, oricît de modeste, dar mai ales furnizor nelimitat de libertate de mişcare, odată cu eliberarea din circuitul instituţional de stat din socialism, care în cazul unor oameni precum filosoful – sau congenerul lui, N. Steinhardt – funcţiona mai mult ca un mecanism de încadrare, limitare şi supraveghere atentă, deopotrivă ideologică şi poliţienească (de amintit aici şi că, la rîndul lui, bucureşteanul N. Steinhardt, a ales aceeaşi cale a stabilirii în provincie, şi tot la o anume altitudine, la Rohia, în Țara Lăpuşului). Astfel, în 24 mai 1975 el îşi anunţa prietenul din vremuri mai grele, pe economistul Gh. Staicu, că luase o decizie importantă: „… eu mi-am ales, ca proaspăt pensionar, locul de refugiu în regiunea Sibiului (subl. O. P.), de unde am venit abia de două zile”[6]. Peste o altă jumătate de an, în 26 decembrie 1975, venea către acelaşi cu noi detalii despre refugiul lui ardelenesc: „Trimit aceste rînduri din regiunea Sibiului, unde-mi petrec aproape tot timpul de cînd m-am pensionat. Mă mut din sat în sat căci toate-mi plac (subl. O. P.) – cu manuscrisele mele. Cîndva am să ajung şi la C[împu]-lung, dar nu înainte de un an, căci vreau să străbat tot spaţiul acesta românesc al Sibiului…”[7] Imaginea unui Noica purtîndu-şi scriptele după el, din loc în loc, are rezonanţe culturale profunde pentru români. Aşa făcuse, odinioară, şi Gh. Șincai, ducîndu-şi, cum s-a spus, cronica în desagă, şi tot la fel peregrina, de la o adresă bucureşteană la alta şi dintr-un oraş într-altul, prin Europa Centrală şi apoi în România, şi Eminescu, împreună cu lada lui proverbială (cea ajunsă, în cele din urmă, la Titu Maiorescu).

Peste un an îi scria lui Gh. Staicu din nou, anunţîndu-l la 21 aprilie 1976, de astă dată din staţiunea Păltiniş, că „Îţi scriu din regiunea Sibiului, unde stau retras cît pot de mult, de cînd m-am pensionat[8]. „Retras cît mai mult pot” – după „unde-mi petrec aproape tot timpul” din scrisoarea anterioară – însemna asumarea unei asceze laice severe, dar şi destulă prudenţă în faţa imixtiunilor contemporanilor. Noutatea era că, de-acum, locul predilect din spaţiul sibian, fusese definitiv ales. După peregrinările iniţiale prin Mărginimea Sibiului, alegerea de către Noica a altitudinii păltinişene trimitea nu numai la revenirile nietzscheene de la Sils-Maria, Oberengadin, ci şi la un omagiu, o nostalgie după prietenul de departe, Emil Cioran, omul acelor locuri, nostalgic pînă în ultima clipă după Coasta Boacii şi după frumuseţile alpestre de la Șanta.

Într-o ultimă scrisoare dintre cele adresate lui Staicu şi publicate pînă astăzi, în 6 iunie 1978, din Păltiniş, Noica îi relata acestuia despre vizita lui în Occident, contrastînd cele găsite acolo cu ceea ce îl aştepta acasă. „Cultural am fost dezamăgit de Apus. [Occidentalilor – n. O. P.] Le merge bine, dar numai atît. M-am întors cu plăcere la Păltiniş, unde lucrez în linişte (subl. O. P.)”[9].

Din rîndurile lui Noica nu mai transpar acum vechile temeri, inconveniente. Este drept, el scria acum sub o zodie nouă, mai permisivă, după ce, în ultimii zece ani, rînd pe rînd, îi apăruseră şi o serie de cărţi noi, şi fuseseră recuperate şi unele dintre cele mai vechi, în ordinea ştiută: Rostirea filozofică românească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despărţirea de Goethe (1975), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan (1978). Asocierea plăcerii păltinişene cu munca în linişte la propriile cărţi explică, probabil, măcar în parte – căci mai era şi ritualul vizitelor tinerilor discipoli şi apropiaţi –, stăruinţa cu care Constantin Noica a rămas, pînă în ultima clipă, mai mult un locuitor al Păltinişului decît un bucureştean în vilegiatură prin partea locului.

Era, de-acum un răstimp fertil, nu doar al recuperărilor, ci şi al efervescenţei proiectelor şi al creaţiei. El a continuat la fel pînă la decesul gînditorului, în 1987, în pofida faptului că regimul Ceauşescu îşi restrîngea în anii 1980 tot mai mult disponibilitatea şi deschiderile, manifestîndu-se tot mai mult pentru izolarea autarhică a ţării. Dar productivitatea şi altitudinile gîndului cucerite de Noica în ultima parte a vieţii nu pot fi înţelese fără acordarea locului cuvenit refugiului său păltinişean, dobîndirii dreptului la un orizont ascensional, alpin, în Transilvania, după care Noica tînjise, dacă nu mereu, atunci măcar o bună bucată de vreme.

 

 

 

[1] „Epistolar Constantin Noica – Nicolae Mărgineanu”, în Apostrof, an. VII, nr. 4 (71), 1996, p. 12. Scrisoarea din 15 octombrie 1967.

[2] Ibidem. Scrisoarea din 3 decembrie 1967.

[3] Ibidem. Scrisoarea din Bucureşti, 2 noiembrie 1969.

[4] Ibidem. Scrisoarea trimisă din Bucureşti în 3 decembrie 1967.

[5] Ibidem, Scrisoarea trimisă din Sibiu, str. Justiţiei nr. 26, în 6 decembrie 1967.

[6] Constantin Noica, Manuscrisele de la Cîmpulung…, ed. cit., p. 121.

[7] Ibidem, p. 123.

[8] Ibidem, p. 125.

[9] Ibidem, p. 125.

Revista indexata EBSCO