Apr 18, 2017

Posted by in ESEU

Dan TOMULEŢ – Vrăjitorul din Oz

 

Gîndirea politică medievală s-a preocupat intens de relaţia dintre biserică şi imperiu. Aceasta a fost una dintre marile ei teme, începînd cu Cetatea lui Dumnezeu, scrisă de Augustin, şi sfîrşind cu scrierile politice ale lui Martin Luther. Teza care a dominat, în general, această temă ar putea fi numită teza subordonării scopurilor, în virtutea căreia instituţia politică avea funcţia de a organiza viaţa trecătoare a omului, în aşa fel încît biserica să se poată ocupa de rosturile sale veşnice. Statul îşi avea domeniul lui şi biserica îşi avea domeniul ei, însă misiunea statului era subordonată misiunii bisericii, fără ca aceasta din urmă să se amestece în treburile celui dintîi. Fără îndoială, teoria şi practica au fost întotdeauna departe de a coincide, însă cam acestea erau, în linii mari, ideile.

Modernitatea, prin iluminism şi descendenţii acestuia, a renunţat la scopurile eterne, în favoarea celor vremelnice. Bisericii şi gîndirii religioase li s-au contestat valoarea ultimă şi importanţa socială, fiind treptat sechestrate în domeniul subiectivităţii şi al vieţii private. Astfel, agora civilizaţiei europene a fost ocupată comod de gîndirea şi practica politică. Alături de nouă ştiinţă empirică, instrumentul noii îndrăzneli, politica era acum principalul domeniu în care se petreceau lucrurile serioase. Omul occidental modern s-a desprins de transcendent, s-a mutat în transcendental, după care a coborît în imanenţă, unde s-a politizat excesiv şi a devenit victima propriei sale voinţei de putere. Secularizarea modernă a căutat să-l desfacă pe om de ideal şi, spre nenorocirea lui, a reuşit.

Ar fi desigur greşit, dacă am considera că gîndirea religioasă a fost cu totul străină de această evoluţie. Puţinătatea înţelepciunii teologice, aparţinînd cu precădere orientărilor de factură aristotelică, mai puţin sensibile faţă de esenţa mistică a religiei, a contribuit la crearea impresiei că Divinul se clasifică împreună cu creatura şi că ambele fac parte din categoria fiinţelor. Dumnezeu a devenit astfel fiinţa supremă, un fel de împărat al tuturor lucrurilor, care dirijează cu atot-puterea şi atot-voinţa lui tot ce mişcă. Această teologie reprezintă utilizarea idolatră a unei idei politice – cea a monarhiei – care nu a cucerit slăvile cereşti, decît prin imixtiunea împăraţilor romani care au vrut, pentru creştini, un Dumnezeu după chipul lor, pentru ca apoi să poată pretinde că absolutizarea poftelor lor personale este, cu necesitate, de drept divin. Monarhia teologică a fost modelată după monarhia romană, ca apoi, la rîndul ei, să modeleze monarhiile europene de mai tîrziu. Ceea ce s-a pierdut prin această mutaţie a fost conştiinţa Dumnezeului lăuntric. Căsuţa inimii a fost lăsată goală, în schimbul unei grandomanii a gesturilor exterioare, care s-au dovedit în final, aşa cum şi erau, lipsite de conţinut. Modernitatea seculară nu a făcut decît să constate această inconsistenţă, în condiţiile în care biserica însăşi uitase de lumina Dumnezeului lăuntric, lipsindu-i astfel un teren veritabil pe care să se replieze. Dacă totul este politică, atunci totul să fie politică; iată lozinca modernităţii, dacă o privim din unghiul acesta.

Adevărata autoritate religioasă nu se adresează din exterior omului. Ea nu foloseşte mijloacele constrîngerii, ci instrumentele persuasiunii şi ale iluminării. Ea nu ni se impune, ci ni se propune. Iată cîteva lucruri pe care o biserică politizată în însăşi teologia ei nu le mai poate înţelege cu adevărat.

S-a ajuns astfel în situaţia de a acorda politicii puterea care altădată era atribuită religiei: puterea de a mîntui. Omul nu poate fi desprins de visul unui mai bine, decît cu preţul sănătăţii sale spirituale şi psihologice. Aşadar, ceea ce ni se propune acum, în calitate de moderni, nu mai este Dumnezeu, ci un sistem politic bine închegat, capabil să rezolve marile probleme ale imanenţei, cu precădere, problema bunăstării; de transcendenţă… ne putem lipsi. Astfel, asistăm astăzi la o despărţire axiologică, dar nu numai, a celor care-şi găsesc satisfacţia ultimă ȋn imanenţă de cei care nu pot renunţa la descoperirea valorilor ultime.

Ȋn acest context, politica modernă pretinde că înţelege natura problemelor omeneşti şi că deţine soluţia potrivită pentru ele. Asemenea gîndirii religioase, ştie şi ea că originea dificultăţilor noastre este răutatea şi imperfecţiunea omului şi consideră că, pentru construirea sistemului mîntuitor, nu putem neglija acest mare adevăr. Omul trebuie gîndit ca fiind esenţial rău sau fundamental corupt; şi pentru că nicio altă forţă care acţionează asupra lui nu pare să fie mai eficientă decît frica, soluţia problemelor omeneşti nu poate fi decît răutatea însăşi, pentru că ea înspăimîntă. Dacă răutatea nu se poate vindeca, atunci se poate folosi. Nu ne trebuie decît un sistem capabil să întoarcă răutatea împotriva ei însăşi. Cui pe cui se scoate. Iată, aşadar, care este marea idee a politicii moderne, pe care am ajuns să o numim principiului împărţirii puterilor în stat. Nu vom avea la putere nici pe monarh, nici pe aristocraţi şi nici chiar poporul, pentru că toţi aceştia vor guverna în folosul lor şi în detrimentul celorlalţi. Îi vom avea la puterea pe toţi în acelaşi timp, pentru că în felul acesta interesele lor particulare se vor anula reciproc, în folosul binelui comun, al cărui nume vor fi obligaţi să-l invoce cu toţii. După cum afirmă profesorul Sorin Borza, „recuperarea dimensiunii morale a existenţei umane… [devine] în cazul omului modern, o misiune politică”.[1]

Modernitatea ne propune, aşadar, o soteriologie de ordin politic. Este încercarea omului de a se mîntui singur, în vederea imanenţei şi cu ajutorul mijloacelor ei. Bucuria veşnică a credinţei a fost înlocuită cu plăcerea vremelnică a percepţiei şi a recunoaşterii sociale.

Problema majoră a unui astfel de sistem al răului ȋmpotriva răului este faptul că-i lipsesc sfinţii care să-l implementeze şi să-l administreze. În spatele faţadelor instituţionale, care pretind că fac lucrul acesta, se află acelaşi om corupt şi dornic de putere pe care sistemul încearcă să-l pună în carantină. În felul acesta, presupusa soluţie se transformă în esenţa problemei. Instrumentul central al acestui faliment este reprezentatul politic, care, prin chiar faptul că este ales, încetează să mai facă parte din grupul celor care-l aleg, abandonează interesele acestora şi se dedică intereselor proprii. În loc să intre în conflict cu reprezentaţii celorlalte clase sau categorii sociale, pentru a asigura echilibrul puterilor în stat, singurul conflict în care se angajează cu seriozitate este conflictul împărţirii ciolanului, orice abatere de la această conduită ţinînd mai degrabă de moralitatea individului, decît de vreo virtute ascunsă a sistemului. În loc să susţină sistemul, interesul politicianului reprezentant devine obligatoriu acela de a-l ocoli, după posibilităţi, în virtutea relaţiei invers proporţionale care există între reuşita acţiunii politice şi scrupule.

Condiţia morală spre care reprezentantul politic este împins – fără prea multă împotrivire din partea lui, desigur – goleşte de sens marea soluţie a gîndirii politice moderne, cea conform căreia separaţia puterilor rezolvă problema guvernării în favoarea unora şi în dertimentul altora. Ceea ce se întîmplă nu este decît înlocuirea unei guvernări favorabile unora cu corupţia, aceasta din urmă fiind o specie a celei dintîi. Cu alte cuvinte, imperfecţiunea umană nu poate fi întoarsă împotriva ei însăşi, deşi se poate crea iluzia acestui fapt; şi pentru ca iluzia să devină credibilă, se pune în scenă aşa-numita viaţă politică. Întregul sistem nu este decît o citadelă a forţei, în lăuntrul căreia fiinţa umană abilă şi dornică de putere se baricadează, ascunzîndu-se sub vălul diafan şi catifelat al binelui comun. Se intră astfel într-un dans al măştilor, în camera oglinzilor fumurii. O haită de lupi se decide să se joace de-a oile şi păstorul cel bun. Seriozitatea cu care se joacă această piesă este direct proporţională cu disperarea pe care ar genera-o descoperirea naturii sale iluzorii. Pentru că realitatea noastră morală este crudă, ne reinventăm sub chipul blajin al cetăţeanului şi al acţiunii politice, ca şi cum realitatea pe care o purtăm în lăuntrul nostru ar ţine seama de masca pe care o purtăm în afară. Făţărnicia religioasă a Evului Mediu a fost înlocuită de făţărnicia politică a modernităţii. Refuzul nostru, individual şi de grup, de a recunoaşte natura morală a problemei umane, nu ne îngăduie decît soluţia tragi-comică a aborigenilor purtători de măşti; un carnaval al clownilor trişti. Refuzul căinţei şi al transformării ne aruncă în braţele vrăjitorului din Oz, adică în braţele instituţiei politice, prin care puterea se arată şi în spatele căreia, în acelaşi timp, se ascunde.

Să privim, aşadar, cu mai multă atenţie la chipul acestui vrăjitor şi la perdeaua din lăuntrul templului instituţional, care, deşi refuză să se sfîşie de sus şi pînă jos, continuă totuşi să se deşire. Mă voi folosi în această întreprindere de cîteva dintre intuiţiile domnului profesor Sorin Borza, cadru didactic al Universităţii din Oradea, a cărui lucrare, Modernitatea ratată, mi-a prilejuit o serie de reflecţii utile.

După cum toată lumea ştie, vrăjitorul din Oz nu este o făptură impresionantă, ci una descurcăreaţă. Ideologia sa este prin excelenţă materialistă şi el nu pare să înţeleagă alte valori, dincolo de plăcerea trupească şi aroganţa socială, lucruri pe care le poate cumpăra cu bani, în societatea pe care el însuşi o perpetuează. Omul politic modern nu este înţelept, ci inteligent; el nu acţionează, ci improvizează, în efortul său de a păstra între palmele proprii cărbunele încins al puterii. Improvizaţiile sale nu durează însă, pentru că nu reprezintă rodul copt al meritului cîştigat în urma unui efort de durată.[2] „Aderenţa fără condiţii la sistem,” ne informează domnul Borza, „îl castrează şi îi şterge orice majestate. Liderul politic modern, la fel ca orice perimetru abstract, e mai degrabă un personaj generic. Pentru că nu e în stare să fie măreţ, el nu devine niciodată tragic.”[3] În ciuda acestei situaţii, de fiecare dată, cu ocazia alegerilor, politicienilor li se înmînează un cec în alb, bazat pe credinţa cetăţenilor că lucrurile vor fi altfel, o convingere smulsă nu atît prin intermediul promisiunilor electorale, în capcana cărora totuşi oamenii cad sistematic, cît mai ales prin credinţa cvasi-religioasă în ideea că politicianul îl înlocuieşte cu succes pe Mesia. Aceasta este credinţa care stă la baza vieţii politice moderne; o credinţă pe măsura înţelepciunii.

Se face mult caz de legitimitate şi alegeri. Domnul Borza ne informează însă că: „Instituţiile depozitează fără excepţie puterea şi voinţa politică a unui decident care decontează pur ipotetic mandatul imperativ al unei voinţe generale.”[4] Aşadar, ideea că alesul va duce la îndeplinire promisiunile făcute este doar o ipoteză, mai exact, o ipoteză infirmată sistematic. într-o astfel de situaţie, vă întreb, în ce mai poate consta legitimitatea democratică a celui ales? Oare nu dezgustul creat de această situaţie explică absenteismul la urne? Despre ce democraţie mai poate fi vorba într-o ţară în care cetăţeanul refuză să participe la alegeri, pentru că nu are pe cine să aleagă şi pentru că ştie că este indus mereu în eroare? Iată de ce, în absenţa calităţilor morale, democraţia autentică este imposibilă. În ciuda eforturilor, terminologia democrată, pe care continuăm să o folosim, nu poate acoperi realitatea unei conduceri în pofida cetăţenilor, mai degrabă decît de către cetăţeni şi, cu atît mai puţin, pentru cetăţeni. „În regimurile moderne de guvernare”, aflăm în continuare, „principele nu a murit, el a ales în chip raţional o retragere conspirativă la adăpostul sediului de partid, locul de locuire al puterii fără fizionomie”,[5] dar şi fără coloană vertebrală morală sau intelectuală. „Recursul la legitimitate are rolul de a umaniza comanda şi de a da puterii o aparenţă de blîndeţe democratică.”[6] Legitimitatea nu este decît un mit justificativ al puterii, în timp ce cetăţenii devin o simplă masă de manevră.

Din aceeaşi categorie a lozincilor de faţadă face parte şi mitul laic al sacralităţii legii şi al statului de drept. Domnia legii este invocată doar cu intenţia de a-i supune pe alţii reglementărilor ei, în timp ce, în ce ne priveşte, gîndul caută constant modalităţile în care noi înşine am putea domni asupra ei. Se vorbeşte cu evlavie despre faptul că legea se află mai presus de orice individ, în ciuda faptului că oricine ştie că puterea aparţine celor care fac legea, o reprezintă şi o interpretează. Nicio regulă nu s-a aflat şi nu se va afla vreodată la putere. Întotdeauna este vorba despre cei care operează cu ea. Se mai susţine că toate acestea au la bază un consens social, care este şi el la fel de mitologic. în primul rînd, cadrele unui astfel de consens sînt determinate de politicieni; şi chiar dacă nu ar fi aşa, consensul social e mai degrabă rezultatul apatiei dezamăgirii, decît al acţiunii civice. Cum poate cineva să pretindă că reprezintă poziţia persoanei care-ţi întoarce spatele? Faptul că persoana respectivă te ocoleşte nu înseamnă că te aprobă, ci dimpotrivă. Consensul social, relativ la viaţa politică, este confundat cu dezamăgirea socială. După cum ne confirmă şi domnul profesor, „lipsa de încredere în clasa politică (demonstrată statistic) şi, în general, în sistemele moderne de guvernare şi administrare a societăţilor derivă, în bună măsură, din natura extrem de dispersată a responsabilităţii deciziei politice”[7]; o modalitate delicată de a spune că îndrăzneala asumării responsabilităţii pentru actul de guvernare nu se numără printre însuşirile evidente ale politicianului modern.

Ajuns aici, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea, politicianul de azi încearcă să îmbrace halatul omului de ştiinţă, atras fiind de prestigiul acestuia. Cîrcotaşul profitor şi fofilard devine dintr-o dată eroul cunoaşterii impecabile şi inatacabile, o adevărată întrupare a obiectivităţii şi prestanţei, înaintea căreia nu mai poate exista niciun drept de apel. Se naşte astfel conducătorul fără chip şi fără subiectivitate, individul instituţie, care „impune memoriei colective standarde civice şi manipulează imaginarul social prin fixarea temelor esenţiale.”[8] Politicianul încearcă astfel să se reformuleze, în imaginarul colectiv; şi vrea să o facă în aşa fel încît să obţină nu doar haina curată a obiectivităţii ştiinţifice, ci şi infailibilitatea ei. El „împrumută ceva din îndreptăţirea fără drept de apel a maşinii de calcul, are mereu acea pretenţie de detaşare impersonală în faţa căreia orice revoltă indică un abuz contra raţiunii.”[9] Aşa-zişii tehnocraţi devin, tocmai prin pretenţia lor ascunsa la imparţialitate, de adoratori ai algoritmelor practice, nişte instrumente ale opresiunii sociale; nişte bîjbîitori, cu pretenţii de infailibilitate. Politica este o artă nu o ştiinţă, motiv pentru care nu poate fi făcută de tehnicieni. Tehnicile pot constitui cel mult materialul acţiunii politice şi este minunat cînd lucrul acesta se întîmplă. După cum vedem însă astăzi, apelul la tehnică şi tehnocraţi are, în mare parte, doar o valoare propagandistică, scopul fiind acela de a face suportabile măsurile mai dure, impuse de noua ordine, mai mult sau mai puţin mondială. Tehnocratul este astfel forma curentă de camuflare a măsurilor internaţionaliste sau, în cuvintele domnului profesor, „liderul fără chip e vehiculul procedural pe care l-a închiriat noua elită politică…. Societatea modernă oferă individul-instituţie ca un substitut conjunctural – un ersatz care vine să potolească insatisfacţia colectivă faţă de corupţia corpului politic piramidal.”[10]

În cel mai bun caz, tehnocratul nu constituie decît o opţiune care sacrifică omul pe altarul eficienţei. Rupîndu-se de transcendenţă, fiinţa umană a crezut că va ocupa tronul imanenţei, însă a ajuns robul ei. Orizontul său spiritual s-a redus la cele vizibile, iar acum nu mai înţelege că deruta în mijlocul căreia se află ţine de inconsistenţa ontologică şi axiologică a celor efemere. Pradă unei amnezii incredibile, omul contemporan continuă să creadă că împărăţia mesianică terestră nu se află decît dincolo de următoare lege sau de următoarele alegeri, dincolo de o funcţie mai importantă sau de un venit mai substanţial. Dorinţa intensă ca lucrul acesta să fie adevărat este ceea care-l împiedică pe omul actual să se ocupe el însuşi de problemele politice. Pofta lui după o fericire terestră ieftină este cea care-l aşează frumos în mîinile reprezentanţilor săi politici. El nu are timp de politică, deoarece trebuie să cîştige, să adune şi să se îngîmfe, aşezat în vîrful mormanului de jucării acumulate.

Aşadar, în opinia corectă a domnului Borza, între „democratizarea capitalismului”, un proiect iluzoriu, şi „democraţia invadată de capitalism”, trista realitate, trebuie să existe o a treia cale. Oricare ar fi detaliile acestei căi însă, ea nu va putea totuşi evita două lucruri: moralizarea fiinţei umane şi descentralizarea puterii, desigur, fără a pune în pericol fiinţa şi unitatea statelor. Democraţia înseamnă conducerea de către cetăţeni şi în vederea cetăţenilor. Categoria socială care trebuie diminuată cel mai mult este ce a reprezentanţilor. Trebuie gîndite sisteme şi mecanisme prin care cetăţenii să realizeze că implicarea lor politică are consecinţe constatabile. Apatia politică a cetăţeanului derivă din faptul că acţiunea lui politică, dacă nu este complet inutilă, rămîne nesemnificativă. Nu poate exista nicio îndoială că, atunci cînd vor vedea consecinţele nemijlocite ale intervenţiei lor politice, interesul faţa de viaţa politică va creşte simţitor. În cadrul sistemului actual însă, acţiunea lor este cvasi-inutilă; iar din partea claselor conducătoare există şi interesul ca ea să rămînă aşa. În secolul informaţiei şi al informatizării, numai lipsa de voinţă poate explica de ce nu ajung pe mesele cetăţenilor mai multe decizii de ordin politic. După cum spunea Einstein, nu ne putem rezolva problemele cu acelaşi fel de gîndire pe care l-am folosit atunci cînd le-am creat. Trebuie să înţelegem că reprezentarea politică este o iluzie, oricît de necesară este ea deocamdată, şi că trebuie construit un sistem în care lucrul acesta să fie diminuat, după putinţă. Cetăţeanul trebuie să înveţe să participe la administrarea nişei sociale în care-şi duce viaţa şi va face lucrul acesta dacă i se va oferi ocazia unei intervenţii cu impact. Modelul Facebook poate fi adaptat unor astfel de scopuri. Reţelele de socializare pot rezolva problema logistică a unei administraţii cu adevărat cetăţeneşti.

În ce priveşte moralizarea cetăţeanului, lucrurile sînt uşor mai complicate, deoarece o astfel de lucrare presupune redescoperirea valorii transcendenţei. Preocuparea faţă de transcendenţă nu este un lux inutil, ci condiţia de bază a unei posibile recuperări morale a omului. Lupta pentru supravieţuire [în condiţii cît mai bune] nu ne permite să acordăm întîietate moralei, decît într-o măsură restrînsă şi prin mijlocirea fricii. Pentru a fi morali din dragoste, trebuie să vedem frumuseţea ei; ori lucrul acesta nu pare accesibil decît ochiului spălat cu apa curată a transcendenţei. În absenţa acestui lucru, vom ajunge cu toţii, mai devreme sau mai tîrziu, la înţelepciunea lui Luther, care a rezumat inutilitatea eforturilor omeneşti destinate rezolvării problemelor lumii, în următoarele cuvinte: „Lumea este ca un ţăran beat. Dacă-l ridici în şa dintr-o parte, va cădea în partea cealaltă. Nu-l poţi ajuta, oricît a-i încerca; pentru că el vrea să aparţină diavolului.”[11]

 

 

[1] Sorin Borza, Modernitatea ratată (Bucureşti: Ed. Eikon, 2016), p. 18.

[2] Vauvenargues, Maxime şi cugetări (Bucureşti: Ed. Minerva, 1973), p. 7.

[3] Borza, Modernitatea ratată, p.26.

[4] Ibid.

[5] Ibid., p.32.

[6] Ibid., p.28, nota 28.

[7] Ibid., p.38.

[8] Ibid., p. 26.

[9] Ibid., p.27.

[10] Ibid., p.28.

[11] David B. Calhoun, “Faithful to the End: Luther in His Later Years (1530s-1546)”, în The Legacy of Luther, ed. R.C. Sproul şi Stephen J. Nichols (Orlando, Florida: Reformation Trust, 2016) p. 68.

Revista indexata EBSCO