Apr 18, 2017

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – D.C. Ollănescu-Ascanio şi Convorbiri literare

 

În 1896, salutând apariția revistei Literatură și artă română, condusă de un fost colaborator al Convorbirilor literare, Nicolae Petrașcu, și în paginile căreia scriau convorbiriști precum Duiliu Zamfirescu, D. C. Ollănescu-Ascanio, Nicolae Iorga sau Theodor Șerbănescu, I. L. Caragiale scria că nu se îndoiește de succesul noii reviste, mai ales că „o sumă de doamne din înalta noastră societate au promis să-i acorde tot interesul”. Totuși, Caragiale era bântuit și de oarecari presimțiri sumbre gândindu-se la numeroasele reviste pe care le văzuse răsărind grațios și vivace pentru a se cădea iute cu bărbia în piept: „Am văzut până acuma atâtea tinere mlădițe din ogorul literelor, științelor și artelor degerând în primăvara existenței lor. Câți copilași de aceștia intelectuali nu i-am îngropat eu! Câte reviste începând cu Transacțiunile literare și sfârșind cu Revista nouă n-am văzut prăpădindu-se fără să știu de ce!”

O singură revistă rezistase legii entropiei universale, impunându-i lui Caragiale rezolvarea unui mister existențial: „Una singură din ele a rezistat și rezistă încă, ce longevitate! Ați auzit adesea că în fundul unei mahalale trăiește câte o babă care și-a uitat anii. Își aduce aminte de cutremurul cel mare, de răzmerița cea mare, de ciuma cea mare, de focul cel mare, de toate-și aduce baba aminte, și moartea pare că nu-și mai aduce aminte de dânsa. Câte fete frage și frumoase, câte femei tinere n-a dus ea la groapă! Iată efectul ce mi-l face revista Convorbirile literare. Câte reviste literare, artistice, beletristice, savante șcl., cu sau fără ilustrațiuni, acestea cu sau fără culori, și cari, ușurele ca toate tinerele, se uitau cu milă la bătrâna ce moțăia și ea câteodată. Au fost! Unde sunt astăzi? Și bătrâna tot trăiește, ba încă are de la o vreme veleități de o nouă dentițiune. De aceea, crez eu, care am văzut atîtea, că nu pot ura revistei ’Cercului’ etc. altceva mai bun decît să aibă sănătatea și longevitatea Convorbirilor literare[1].

Iacob Negruzzi, șeful Convorbirilor literare, scrisese și el cu melancolie, încă din decembrie 1876, despre despre numeroasele publicații (”foi”) răposate pe parcursul primului deceniu de viață al Convorbirilor literare. În aceste „foi căzute”, irumpte tinerește pentru a se ofili definitiv, Negruzzi vedea un indiciu al lipsei de vigoare a vieții culturale românești[2]. Într-adevăr, încercând să elucidăm misterul longevității revistei Convorbiri literare, în paginile căreia au debutat și/sau au publicat constant nu doar primele două generații de clasici ai literaturii române (de la Eminescu, Slavici, Creangă și Caragiale, la Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voinești, Iorga, Sadoveanu, Coșbuc, Agârbiceanu, Rebreanu șamd) ci și mai toți clasicii modernității interbelice, constatăm că succesul și longevitatea Convorbirilor au fost determinate de modul în care revista, sub conducerea lui Iacob Negruzzi, dar și ulterior, a știut să se așeze pe linia de continuitate a tradiției culturale românești (prin ideile legate de reforma ortografică, prin promovarea literaturii dialectale din toate zonele locuite de români, prin interesul arătat față de folclor, teologie, istoriografie) și a apărării intereselor naționale (prin ideile economice și politice care vizau dezvoltarea organică a statului și economiei românești).

Pe verticala timpului, nu a existat ruptură generală între pașoptiști și convorbiriști, figuri precum Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu sau Mihail Kogălniceanu fiind prețuiți și publicați – în timpul vieții sau postum – în paginile revistei în calitate de „capi ai mișcării naționale” de la 1848. Așadar, ceea ce prețuiau Iacob Negruzzi și colaboratorii la pașoptiști era implicarea în redeșteptarea națională, nu epigonicul sincronism cu radicalismele apusene. Pe orizontala  epocii, ecumenismul național al Convorbirilor se manifesta în faptul că în paginile revistei publicau, în ciuda opoziției unui Titu Maiorescu, de exemplu, chiar și oameni care trecuseră de la politica junimistă, la cea liberală, precum A. D. Xenopol. Convorbiri literare nu era foaia culturală a unei grupări politice, ci expresia unui ecumenism național care mergea atât în adâncime, coborând treptele istoriei înspre redescoperirea critică dar nu mai puțin patriotică a trecutului românesc, cât și pe orizontala unității culturale ca premisă a unității politice a tuturor românilor. De fapt, chiar și „direcția nouă” teoretizată de Titu Maiorescu e mai puțin o simplă direcție estetică, și mai degrabă un element al unui sistem axiologic mai cuprinzător care făcea cu putință reprezentarea adecvată a realității românești, acoperită până atunci de lozinci, panglici ideologice și maree de cuvinte bete, de ficțiuni liberal-antichizante (de genul celor ale lui Simion Bărbuțiu și ale anumitor liberali radicali care apelau mereu la clișeul „gintei latine” pentru a justifica diverse agende ideologice de împrumut).

Trăinicia construcției convorbiriste, ridicată pe solide temelii naționale, se verifică cel mai bine în publicațiile celor care au părăsit la un moment-dat revista pentru a-și întemeia publicațiile lor sau pentru a face o carieră politică sub alte auspicii decât cele junimiste. O figură de felul acesta este Dumitru C. Ollănescu-Ascanio (1849-1908), scriitor, diplomat și academician din Focșani căruia istoricul Horia Dumitrescu i-a dedicat o binevenit de minuțioasă monografie. Ollănescu-Ascanio a colaborat la Convorbiri literare între 1878 și 1895. Ollănescu-Ascanio a publicat în paginile Convorbirilor literare marea majoritate a pieselor sale de teatru, nuvele, poezii originale și traduceri din Horațiu. În anii 1878-1879, Ollănescu scrie cronici dramatice pentru ziarul România liberă, în al cărui supliment literar publică poezii originale și traduceri din Horațiu[3]. În anii 1880 și 1890, Ollănescu publică recenzii literare și cronici dramatice și în cotidianul liberal Voința națională[4]. Maiorescu detesta colaborarea cu Național-Liberalii a lui Ollănescu, pe care îl  trata drept „secătură de caracter”[5] (de același tratament se bucura și A. D. Xenopol, pe care Iacob Negruzzi l-a publicat în Convorbiri literare în ciuda opoziției junimistului politic Maiorescu). În 1892, Ollănescu a fost ales membru corespondent și un an mai târziu membru titular al Academiei Române, ca succesor al lui Vasile Alecsandri. În 1895 întemeiază, împreună cu Nicolae Petrașcu, Cercul Amicilor Literaturii și Artei Române, căruia i se raliază figuri literare, artistice și științifice precum Anghel Demetriescu, I. L. Caragiale, G. Ionescu-Gion, arhitectul Ioan Mincu, G. Coșbuc, Nicolae Grigorescu, Grigore Păucescu, doctorul Constantin I. Istrati, Grigore Tocilescu. Acestora li s-au alăturat ulterior, în paginile revistei Literatură și Artă Română și la întâlnirile Cercului, Duiliu Zamfirescu, Hașdeu, Delavrancea, Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Gala Galaction, Alexandru Vlahuță, Take Ionescu, Orest Tafrali, G. Dem. Teodorescu, Pompiliu Eliad. Seratele Cercului, după cum ne informează Horia Dumitrescu, s-au desfășurat, vreme de un deceniu, în saloanele Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) și ale doamnelor Zoe Mandrea (descendentă a lui Nicolae Bălcescu al cărei fiu s-a căsătorit cu fiica lui Duiliu Zamfirescu), Elena Catargiu, Elena Grădișteanu, Zoe Păucescu, Sofia Bengescu-Dabija ș.a.[6]

În totul, între saloane, diplomație (Ollănescu a îndeplinit misiuni diplomatice la Istanbul, Viena, Atena și Paris), succesul la femei, iubirea față de teatru și cunoașterea în amănunțime a istoriei teatrului liric și dramatic românesc și european, traducerile din clasici și prieteniile de soi, viața lui Ollănescu-Ascanio are un aer de calmă gentilitate și împlinită eleganță. Grației minuțioasei reconstituiri genealogice realizate de istoricul Horia Dumitrescu și pe baza documentelor de familie care i-au fost puse la dispoziție de domnul Barbu Ollănescu-Orendi[7], putem spune că, vlăstar al unei vechi familii boierești[8], înrudit prin tată și cu Brătienii, „Mitică Ollănescu-Ascanio” era un personaj care întruchipa elita românească ziditoare de țară din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului XX. Un exemplar rasat al României victoriene și din Belle Époque. Dar această constatare nu închide subiectul, așa cum suntem obișnuiți de un anumit tip de literatură memorialistică vehiculând clișee pios-defetiste despre patriotismul ireproșabil al celor vechi prin comparație cu nimicnicia inexplicabilă a celor de față, ci îl deschide. Și îl deschide tocmai prin rândurile dlui Barbu Ollănescu-Orendi, al cărui bunic a fost frate cu D. C. Ollănescu-Ascanio. Dl. Barbu Ollănescu-Orendi scrie că Ollănescu-Ascanio a împletit competența funcționarului de stat cu reveria poetului și apoi se întreabă: „A fost el capabil singur de aceasta, a fost societatea care îl înconjura, care i-a permis-o, a fost întreaga societate sau popor, a fost climatul României de atunci sau poate faptul că de la fereastra lui tot ce vedea era frumos și curat? […] Patriotismul lui îl regăsim atât în apărarea patrimoniului cultural, cât și al limbii române, cât și al datinilor românești, cât și a granițelor și a independenței patriei, cât și a legăturii românului cu pământul, glia strămoșească”[9].

Într-adevăr, ceea ce frapează astăzi la un personaj precum Ollănescu-Ascanio, care ar fi putut oricând să joace rolul de dandy cosmopolit sau de aristocrat cinic-decadent din romanele lui Huysmans[10], este tocmai patriotismul. Iată, de exemplu, cele trei texte publicate în anexele volumul lui Horia Dumitrescu: fragmentul din discursul de recepțiune al lui Ollănescu-Ascanio în Academia Română, adică un elogiu al lui Vasile Alecsandri, om și scriitor la care Ollănescu-Ascanio a ținut enorm și căruia i-a succedat la Academie; conferința-raport „România la Expozițiunea Universală din Paris (1900)”, ținută de Ollănescu-Ascanio în ședința din 11 mai 1901 a Academiei Române; și conferința „Focșanii”, ținută cu prilejul inaugurării Ateneului din Focșani, în iarna anului 1902. Cele trei texte ne înfățișează un Ollănescu-Ascanio împletind cu dezinvoltură reperele „civilizațiunii” apusene cu punctele de referință naționale și localiste. Asemeni lui Alecandri și majorității elitelor intelectuale și profesionale românești din secolul al XIX-lea[11], Ollănescu-Ascanio nu se comportă ca un reprezentant disprețuitor al progresului apusean printre retardații orientali, ci mai degrabă ca izbucnire culturală a rădăcinilor românești înspre „întinsul văzduhului” european (pentru a-l parafraza pe Nicolae Petrașcu scriind despre Vasile Alecsandri[12]).

Ollănescu-Ascanio a fondat Cercul Amicilor Literaturii și Artei Române pentru a introduce în clasele de sus „gustul literilor și artei naționale” și în viața artiștilor „o politeță sau cel puțin o cuviință”[13]. Așadar, nu e de mirare că îl găsim prețuind activitatea de dramaturg și director de teatru a lui Alecsandri, care se dedicase teatrului național pentru a nu lăsa reprezentațiile teatrale – adică „cinematograful” acelei vremi, „icoanele” care populau imaginarul publicului cultivat sau de rând de la acea vreme – să fie deformat de teatrul în limbi străine, cu actori francezi care jucau în România lipsiți de autocontrolul impus de publicul parizian[14], sau de „bufoneriile lugubre” ale pseudo-actorilor „adunați de prin colțurile cancelarrilor ori pripășiți din adâncurile mahalalelor pe scenă”[15]. Ollănescu-Ascanio notează cu satisfacție că Alecsandri, în Iorgu de la Sadagura, „a pricinuit mult sânge rău boierilor și cucoanelor plimbate prin străinătate, care îmtorcându-se în țară o criticau și o disprețuiau”. Și Ollănescu-Ascanio continuă: „Această manie ridicolă, căreia încă astăzi lucru de mirare mulți i-au rămas credincioși și o consideră ca foarte de bon-ton, era practicată pe atunci de cei mari și găsea mulți imitatori zeloși, mai vârtos în publicul cel mărunt”[16]. Ridicola manie a criticării și disprețului ciocoiesc față de tot ce e românesc era așadar tratată de părinții fondatori ai României moderne drept un simptom al statutului colonial al țării, drept o boală a copilăriei naționale de care românii urmau să scape odată cu dobândirea neatârnării de stat și a independenței sau maturității culturale.

Același interes pentru reprezentarea corectă a intereselor României în raport cu lumea apuseană transpare din conferința despre participarea României la Expoziția Universală de la Paris (1900). În calitate de „comisar general” al participării românești, Ollănescu-Ascanio a dus o insistentă campanie de diplomație culturală în favoarea României. Astfel, Ollănescu-Ascanio a ținut, în fața corpului diplomatic și a intelectualilor francezi și europeni, conferințe care să lumineze auditoriul în privința istoriei românilor și a identității noului stat românesc; la acea vreme, Ollănescu nu era întrebat dacă Romania are capitala la Budapesta, ci dacă „pentru a merge în România trebuie să treci prin București?”[17] Ollănescu-Ascanio critica tranșant lipsa cărților și materialelor tipărite care ar fi putut să ajute propagandei culturale românești[18] și era excedat de cârteala românilor care considerau că „criteriul datoriei pare a fi aceea ce pretindem de la alții, iar nicidecum aceea ce suntem ținuți a face noi înșine”[19]. Pe de altă parte, nu găsea vreo scuză evoluționismului cultural și șovinismului care colorau modul în care unii intelectuali sau birocrați francezi priveau România. Astfel, Ollănescu notează cu mândrie că, în 1867, România participase la Expoziția de la Paris cu multe produse ale industriei casnice, alimentare, ale micilor manufacturi și ateliere mănăstirești sau țărănești (de la vinuri și țuică, la broderii, postavuri, sculpturi în lemn sau piatră, blănuri șamd) alături de Tezaurul de la Pietroasa și de machete ale mănăstirilor[20], și îl critică pe Albert Kaempfen. director la Louvre, care ironizase „sălbăticia” exponatelor românești.[21] Ollănescu arată că România a parcurs un drum lung de la 1867 până la 1900 și că „îndârjirea” națională cu care a mers pe drumul constituirii unui stat suveran, pașnic și industrios a fost pe deplin justificată de marele număr de premii pe care l-au primit produsele românești la Expoziția din 1900, acolo unde grâul lui P. P. Carp de la Țibănești a fost considerat cel mai bogat în gluten din lume, iar vinul de Cotnari, printre cele mai bune vinuri de masă și de desert. Dar Ollănescu arată că și produsele industriei românești – de la sârmă, la postavuri, cărămizi, cuie, produse de zinc smălțuite, cărți șamd – s-au bucurat de prețuire și de medalii[22].

Ollănescu-Ascanio vede în această participare a României la Expoziția de la Paris un triumf al „României avute, muncitoare și neatârnate”[23]. Dar arată și că România a fost dezavantajată de un mod de a structura Expoziția care avantaja marile puteri colonial-industriale. Ollănescu notează că planul expoziției prevedea expunerea produselor pe ramri de producție, nu în pavilioane naționale: „Această împrăștiare a produselor noastre a avut poate bunurile, dar și neajunsurile ei. Așa, câți dintre cei care vizitau pavilionul Regal, de pe cheul D’Orsay, s-au mai dus până în capătul galeriei mașinelor – un chilometru și mai bine distanță – să vadă expoziția cerealelor și vinurilor noastre? Câți, după ce s-au plimbat prin palatul pădurilor, obosiți de-a tot vedea trunchiuri de copaci și scânduri, s-au mai oprit să privească lemnele noastre, cele atât de admirate de specialiști?”. Dacă scriitorii ruși care vizitaseră marile expoziții de la Londra (1851 și 1862)[24] se declaraseră dezamăgiți de experiență, cu Dostoievki vorbind chiar de nașterea turmei/massei la aceste expoziții industriale, triumfuri ale capacității de producție în serie pentru omul în serie care, strivit de imensitatea și aparenta eternitate a industriei, nu poate decât să „cedeze și să se supună, căutându-și mântuirea în gin și dezmăț, și abandonându-se credinței în justețea ordinii existente”[25], Ollănescu-Ascanio vorbește din punct de vedere practic, din punctul de vedere al promovării intereselor României. Totuși, scriitorul român ajunge la aceleași concluzii ca și rusul Aleksandr Ivanovici Koșelev, care nota faptul că, după ce a trecut prin toată expoziția, nu i-a venit să intre în vreun pavilion pentru a observa lucrurile în amănunt, experiența fiind copleșitoare și, în cele din urmă, debusolantă[26]. Dacă vizitatorii ruși deplângeau, din punct de vedere practic, tocmai lipsa aranjării produselor după categorii „raționale”, Ollănescu le voia aranjate după criterii naționale, cel puțin în cazul economiilor din țările mai mici. Dar efectul de amorțire a sufletului și ochiului vizitatorilor era același, criteriile de clasificare – naționale sau după domenii de activitate – fiind incapabile de a scoate în evidență altceva decât masa, decât potopul utopico-apocaliptic (după Dostoievski) de obiecte și de oameni. Iată ce scria Ollănescu-Ascanio, care recunoaște că, din punct de vedere al studierii performanțelor diverselor industrii din diferite țări, clasificarea pe ramuri de producție era potrivită pentru specialiști: „Avantagiul și metoda, din aceste puncte de vedere, erau fără îndoială nediscutabile. Dar câte greutăți și neajunsuri pentru publicul cel numeros?!… Pentru dânsul metoda marilor grupări, pe categorii, în loc de a-i face o înlesnire și a-i da un îndemn la mai de-aproape cercetări, îl obosea, dacă nu-l lăsa nepăsător despre ce vedea împrejur. Iată-l într-o galerie, de pildă, la țesături. La început se interesa, admira, se mira privind, dar tot mergând și dând necontenit de țesături, de vestminte, de vestminte și de țesături ori în cotro se întorcea, i se deprindeau, când nu i se împăinjineau ochii, cu dânsele și trecea fără să mai bage de seamă, fără chiar să mai întrebe, ce era și a cui era cutare sau cutare lucru. Într-altă parte da de mașini, ori de sticlării, de giuvaeruri, sau de cărți și de hârtii, și așa din una în alta umbla chilometri întregi grăbind pasul, ori târând piciorul, cu gâtul încordat de priveală și mijlocul frânt de trudă, ne mai având la urma urmei altă dorință decât de a scăpa de vedenia acelorași și acelorași lucruri, de sute de ori repetate, ca luminile și chipurile răsfrânte la infinit în oglinzile Palatului de Iluziuni”. Această hipnoză de bâlci, această amorțire a discernământului vizitatorului era, după cum observă Ollănescu-Ascanio, în avantajul marilor puteri colonial-industriale: „Această grupare, impusă de Comisariatul francez, avea pentru marile State industriale un netăgăduit avantagiu; căci scopul lor, venind la Expozițiune, era de a își arăta superioritatea asupra concurenților din toate țările și această superioritate răsărea mult mai isbitoare când produsele le erau așezate alături cu ale celorlalți. Dar pentru noi, al căror scop era cu totul altul, împrăștierea aceasta a produselor noastre ne putea fi prejudiciabilă, dacă prin calitatea și întocmirea lor cu totul deosebite, prin gruparea metodică și prin instalarea lor originală și plăcut atrăgătoare ochiului, nu se impuneau, cum s-au impus, atenției publicului și nu îndemnau juriile la o cercetare amănunțită, care avu de rezultat acordarea celor atât de însemnate și de numeroase recompense, ridicându-ne – și vai în ce vremuri! – la potriva marilor state producătoare ale lumii!…”[27]

Ollănescu-Ascanio era conștient că scrie în vremuri în care „cea mai mică desechilibrare a cotei valorilor financiare ori militare produce o mai adâncă impresie decât cea mai înaltă manifestațiune a spiritului sau a activității omenești”[28] și tocmai de aceea cere ca produsele agriculturii românești care merg la export să nu mai fie lăsate la capriciile burselor de la Londra, Rotterdam, Anvers, Viena sau Marsilia sau al „speculatorilor” de la Galați și Brăila și sugerează ca marii producători de grâne din România să se grupeze într-un cartel care să facă legea pe piața exporturilor românești de cereale[29]. Mai mult, el notează că participarea la Expoziția de la Paris a avut drept scop atragerea capitalurilor străine care ar fi putut ajuta dezvoltării economiei românești.

Dar, la Ollănescu-Ascanio, ca și la alți reprezentanți ai naționalismului economic, atragerea de capital străin se putea face avantajos pentru români doar în condiții de protecționism economic. În loc de fatala combinație de piață liberă cu împrumuturi la băncile străine[30], Ollănescu-Ascanio propunea ideea protecționismului care să atragă capitaluri străine investite în dezvoltarea capacității productive a României. Dacă A. D. Xenopol vorbea de „împământenirea” meseriașilor aduși din străinătate, de importul de competențe, Ollănescu-Ascano vorbea de „naționalizarea” capitalurilor: „Nu mărimea datoriei constituie pericolul, ci faptul că ea este contractată în străinătate. Dacă România ar datora un miliard și jumătate naționalilor săi, aceasta n-ar fi decât o probă a însemnătății avuției sale, și serviciul datoriei, fie chiar mai mare decât este astăzi, n-ar slei țara, fiindcă i-ar reveni tot ei […]. Nu tot în aceleași condițiuni ne-am folosi de capitalurile străine, care, atrase de bogățiile pământului nostru, ar servi la întreprinderi industriale. Ele nu numai că ar întemeia valori nouă de producțiune, ci ar crea numeroase centruri economice și ar îmbogăți populațiunile așezate împrejurul lor. Astfel întrebuințate aceste capitaluri ar deveni factori naturali ai avuției naționale și prin faptul chiar al destinațiunii lor s-ar naturaliza, împreună cu înreprinderile industriale cărora le-ar da naștere”[31]. Printre industriile pe care Olănescu-Asdcanio le dorea înflorind pe teritoriul României, se numără: industria celulozei și hârtiei; a produselor chimice; a sticlei, ceramice; a sârmei; petrolieră; a lânii (Ollănescu deplângea faptul că românii vând lâna pe nimic ungurilor care o spală, o piaptănă și o exportă ca lână ungurească – azi, lâna românească e arsă de ciobani care nu mai au căror centre de colectare/prelucrare să o vândă); textilă; a încălțămintei; alimentară/conserve și uleiului.

Ajunși în acest punct, ar trebui să oftăm ridicând din umeri și să încheiem spunând resemnat sau arțăgos că nu mai există patrioții de altădată. Dar cred că ar fi mai productiv să încercăm să înțelegem de ce anume istoria României s-a scris în secolul al XIX-lea în cheie patriotică. De unde atâția patrioți? De ce, dincolo de liberalism și conservatorism, patriotismul pare a fi fost ortodoxia publică a vremii, terenul pe care se împăcau opțiunile ideologice contrarii. De ce patriotismul era, nu doar limbajul, ci și atitudinea epocii, așa cum astăzi pare a fi „UEuropenismul” sau „globalismul”? Ce anume era atât de inevitabil, de organic în patriotism? Desigur că nu noi încerca acum să dau un răspuns exhaustiv, ci doar să avansez o ipoteză.

În genere, se pune mare preț pe „ideologia” naționalistă a secolului al XIX-lea și pe importul de ideologie naționalistă din Apus în Țările Române/România. Părerea mea e că naționalismul secolului al XIX-lea e un habitus al unor elite – economice, aristocratice, intelectuale, și era epoca în care aceste tipuri de elite coincideau – pământene, care simțeau/știau că România e a lor în sensul patrimonial al cuvântului: adică și ca moștenire din părinți, și ca proprietate pe care o vor lăsa copiilor. Patriotismul sau naționalismul românesc din secolul al XIX-lea era reflexul natural al unei elite care știa că a locuit, locuiește și va locui în România (chiar dacă se duce în vacanțe sau la studii la Paris). Criza patriotismului în ziua de azi e reflexul faptului că suntem conduși de o elită care nu simte că a locuit, locuiește și va locui în România: e o elită care e fie rezultatul unui import relativ recent (în anii 40-50), fie al unei ascensiuni social-economice foarte recente a unei elite economice alcătuită din oameni care, ieșiți din zonele de subsol ale societății românești, nu simt că au moștenit România și că o va lăsa moștenire urmașilor. Interlopii trăiesc pe fugă, provizoriu, în interval. Au o etică a intervalului, nu a permanenței. Nici măcar patriotismul săracilor nu mai poate exista, pentru că și ei au fost smulși din patul germinativ și transformați în căpșunari. Și elita de jaf, și elita ideologică de împrumut, și elita căpșunărească sunt elite de imigrație/emigrație, care privesc ascensiunea socială rapidă, intrarea lor în înalta societate, doar ca un mod de a părăsi țara, ca o rampă de lansare. Nu sunt elite gospodărești, patrimoniale, ci de jaf.

În aceste condiții, devine evident și de ce Convorbiri literare a rezistat ca expresie organic-conservatoare a tradiției culturale naționale, și de ce această tradiție oferea până acum trei sferturi de secol un „middle ground”, o cale de mijloc a cărei pierdere nu mai poate fi ascunsă de falsele dihotomii politice ale României nevertebrate de astăzi. Dar devine evidentă și posibilitatea unei renașteri a elitelor național-patrimoniale cetrate pe ideea și realitatea rămânerii, a permanențelor. D. C. Ollănescu-Ascanio a fost un strălucit reprezentant al normalității naționale românești, al unui tip de ADN cultural care trebuie recuperat.

[1] I. L. Caragiale, „O nouă revistă literară”, în ziarul conservator Epoca din 19 noiembrie 1896.

[2] Iacob Negruzzi, „Foi căzute”, reprodus în Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative. Primul deceniu. Vol. I. Partea a doua 1867-1877 (Iași: Editura Convorbiri literare, 2016), 338-342.

[3] Horia Dumitrescu, Scriitorul, diplomatul și academicianul Dumitru (Dimitrie) Constantin Ollănescu-Ascanio (1849-1908) (Focșani:Editura Pallas, 2014), 154.

[4] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 154-55.

[5] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 167.

[6] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 96-97.

[7] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 11-43.

[8] Pentru o privire critică asupra genealogiei Ollăneștilor așa cum apare ea în volumul de memorii al lui Barbu Ollănescu-Orendi, Așa a fost să fie (București: Humanitas, 2014), vezi articolul lui Radu Portocală, „Barbu Ollănescu-Orendi: Aşa a fost să fie (dar n-a fost chiar aşa…)” publicat de cotidianul.ro la data de 14 iulie 2014.

[9] Barbu Ollănescu-Orendi, „Cuvânt înainte”, în Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 7-9.

[10] Vezi exemplul lui Duiliu Zamfirescu sau al lui Mateiu Caragiale.

[11] Asemeni convorbiristului boier Iorgu Vârnav-Liteanu, de exemplu, care studiase în Germania, unde a îndeplinit și misiuni diplomatice, și își făcuse la conacul din Liteni școală pentru copiii din sat – unde preda chiar și el – și pinacotecă găzduind tablourile pe care le adusese din străinătate

[12] N. Petrașcu, Vasile Alecsandri (București: Tipografia Bucovina I. E. Torouțiu, s.a), 92.

[13] Citat în Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 86.

[14] Ollănescu-Ascanio critică în acest sens cabotinismul dezlănțuit dâmbovițean al Sarei Bernhardt (vezi Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 194).

[15] Alecsandri citat în Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 177.

[16] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 179.

[17] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 222-24.

[18] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 225.

[19] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 238.

[20] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 226.

[21] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 245.

[22] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio,247-50.

[23] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 235.

[24] Expoziții la care Rusia participase în parte pentru a combate stereotipiile orientaliste răspândite de cartea lui Astolphe de Custine, Rusia la 1839.

[25] David C. Fisher, „Russia and the Crystal Palace in 1851”, în  Jeffrey A. Auerbach, Peter H. Hoffenberg (ed.), Britain, the Empire, and the World at the Great Exhibition of 1851 (Aldershot: Ashgate, 2008), 123-145.

[26] Fisher, „Russia and the Crystal Palace in 1851”, 140.

[27] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 234-35.

[28] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 243.

[29] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 263.

[30] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 257.

[31] Dumitrescu, Ollănescu-Ascanio, 259.

Revista indexata EBSCO