Apr 18, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Noica într-o monografie provizorie

 

L-aş numi şi întotdeauna aşa îl şi numesc, cu deferenţă: Profesorul, pentru că nu ştiu printre cunoştinţele mele un alt profesor universitar de calibrul lui, indiferent de gradele sale didactice şi de faptul că fiind pensionar nu mai profesează la catedră. Orice universitar are o specialitate pe care o stăpîneşte ca magistru, a acestuia despre care tocmai vorbesc este filozofia românească în toate compartimentele ei, cu deosebire partea care a fost prigonită în comunism. Om al pămîntului românesc, Marin Diaconu, căci despre el e vorba, are o empatie aparte faţă de valorile noastre spirituale şi s-a dedicat o viaţă întreagă, pînă la sacrificiu, pentru îndreptarea nedreptăţilor la care a fost supusă cultura sub ocupaţia ideologică survenită după al doilea război mondial. A scris studii, unele pentru publicaţii de specialitate, altele drept capitole în tratate savante elaborate de colective de experţi ai domeniului, a alcătuit crestomaţii de texte clasice, mai mult sau mai puţin accesibile, vocabulare tehnice de specialitate, studii asupra limbajului specific disciplinei respective şi mai presus de toate a făcut ediţii de texte prin care a modificat substanţial relieful culturii noastre. Un adevărat munte de cărţi a realizat acest cel mai harnic dintre intelectualii români de la îngemănarea a două secole. Unora dintre precursorii despre care se mai ştia cîte ceva le-a creat adevăratul soclu pentru veşnicie, editîndu-le operele: Mircea Vulcănescu, Emil Cioran cu ampla ediţie în curs a scrierilor lui în limba română şi Nae Ionescu (în colaborare în acest caz cu Dora Mezdrea) pentru care, contrazicînd brutal mitul omului fără operă, a scos la lumină un uriaş continent, pînă la data la care scriu, nu mai puţin de 11 volume în format mare 12/24 cm., după cum urmează: volumele I-IV cuprinzînd cursurile universitare, volumul V mai aşteaptă, volumele VI-XII în care este tipărită publicistică, şi încă mai sînt unele care vor intra curînd la tipar. Iar pe alţi autori parcă de-a dreptul i-a inventat, pentru că opera lor ne era mai degrabă inaccesibilă, îi amintesc din această categorie cu titlu de exemple pe Sorin Pavel şi Zevedei Barbu, dar le pot fi adăugaţi mulţi, mulţi alţii. În ampla sa activitate Marin Diaconu repară fractura operată de comunişti pentru care semnificativă a fost ruperea literelor de filozofie, pînă la ei studiate împreună. Căci pentru editorul de azi important este întreg domeniul culturii într-un mod indiscern, din perspectiva sa putînd fi abordate filozofia din indiferent care domeniu al ei, sociologia, publicistica mai mult sau mai puţin culturală, ziaristica, literatura chiar, inclusiv poezia, şi toate celelalte care ţin de spirit. Iar pe de altă parte, semnificativ pentru erudiţia sa este faptul că întotdeauna porneşte de la firul ierbii, genetic, adică de la prezenţa autorilor în publicaţiile periodice. Tocmai procedînd astfel izbuteşte să le întregească celor abordaţi opera, sculptîndu-i fiecăruia monumentul pentru veşnicie.

Iar acum, într-o colecţie de studii şi eseuri de filosofie de la Editura Fundaţiei România de mîine, Marin Diaconu tocmai a publicat sub titlul destul de ambiguu Invitaţie către Constantin Noica ceva ce ar putea fi considerată ca fiind o monografie dedicată cunoscutului gînditor. Sînt texte redactate de-a lungul a aproximativ trei, patru decenii, cam din 1982 şi pînă în 2010. În principal avem de-a face cu prefeţe, note de prezentare a unui text sau a altuia a renumitului autor, articole de dicţionar sau de tratate academice, referate ştiinţifice, comunicări, texte care au fost citite la radio, comentarii la susţinerea unor lucrări de doctorat, recenzii şi altele ca acestea. Adunîndu-le într-un volum, Marin Diaconu operează o discretă modificare a ordinii lor cronologice, sugerînd o arhitectură a gîndirii lui Noica, inclusiv a postumităţii acesteia. Avem astfel în cartea recentă o acoperire ştiinţifică a cam tot ceea ce a lăsat postumităţii gînditorul retras în finalul vieţii sale la Păltiniş.

Marin Diaconu ar fi putut să topească tot acest material într-o carte nouă pe care să o redacteze pornind de la zero. Ar fi avut pentru aceasta şi competenţa ştiinţifică şi erudiţia necesară. A preferat să îşi reproducă textele mai vechi pentru că le leagă la un loc un fir roşu, dureros, şi chiar acesta este pentru el mai important decît orice altceva. E suferinţa că editorul atîtor alţi autori, sub constrîngerea unor circumstanţe exterioare, nu a izbutit să realizeze, la nivelul său, o ediţie ştiinţifică de opere complete ale lui Constantin Noica. Parcurgîndu-i recenta carte îmi vine să cred că în vasta sa activitate editorială a pornit de la Noica, adevăratul său maestru, nu neapărat în sens propriu, că a abordat vastul domeniu al culturii române avîndu-l drept stea polară în raport cu care să se orienteze tocmai pe autorul Rostirii filozofice româneşti.

Urmîndu-l pe autor pentru a vedea cum de-a lungul paginilor cărţii sale îşi mărturiseşte, mai direct sau doar insinuant, dureroasa obsesie a unei sperate ediţii a Operelor lui Noica, să începem prin a-i reţine constarea: “În ordine editorială, deocamdată (textul este din 1996! – n.m. I..P) îl avem pe Noica risipit prin lucrări. Să sperăm că-l vom avea curînd, integral, în Operă!” (p. 14). Îndată apoi, dar într-un text scris în 2010, se exprimă amărăciunea şi scepticismul cînd se constată că eventuala sinteză monografică “se mai lasă aşteptată”, “pînă după ce va fi adunată totalitatea scrierilor într-o ediţie de Opere…”, şi mai apoi în mod hotărît se pune ca o pecete constatarea că “Nu se întrevede tipărirea lor în viitorul apropiat.” (p. 23). Descriind opera lui Noica exegetul este mereu cu gîndul la editorul care ar putea fi: “Pentru editorul Operei lui Noica…”, spune el la un moment dat şi adaugă îndată apoi doar în paranteză dar în mod semnificativ: “…într-o ediţie critică…” (p. 50). Cu altă ocazie, sugerînd că ar putea fi chiar el acel dorit editor, notează: “De data aceasta s-a ajuns pînă la dactilografierea textelor (…) şi la reordonarea lor. Mai departe, poate ne spune altcineva…” (p. 51), punctele de suspensie aparţin chiar lui Marin Diaconu şi prin ele sînt sugerate obstrucţionările care împiedică munca devotată a acestuia. Despre “plănuita ediţie de Opere” (p. 83) vine mereu vorba. Într-altă parte, referindu-se la nişte “texte care vor intra cîndva în ediţia de Opere” se dă, fie şi într-o formă ameliorată ca exprimare, o explicaţie mai clară: “Deocamdată navigăm sub semnul întîmplării care guvernează societatea capitalistă actuală şi al dreptului juridic şi economic de proprietate…” (p. 111). De parcă ar fi de preferat o naţionalizare a drepturilor de proprietate! Dar pînă la împlinirea unei atari eventualităţi, Marin Diaconu, convins că nu el va fi acela, se resemnează cu oferirea unor sugestii pentru editorul din viitorul cam improbabil şi îndepărtat: “Mai fac o precizare, pentru viitorul îngrijitor al unei ediţii critice, al ediţiei de Opere” (p.115), sau cu altă, imediată ocazie: “Nu am făcut confruntarea cu formele dactilografiate (cerinţă care cade în sarcina editorului Operei)” (p.116).

Această carte este o monografie provizorie pentru că în prealabilul uneia definitive ar trebui să existe o ediţie critică a operelor complete ale gînditorului Noica şi abia apoi să fie redactat promisul studiu ştiinţific. O spune aceasta foarte clar şi direct Marin Diaconu: “În 2005 – credea el cu naivitate – se va deschide ediţia de Opere, care va fi desfăşurată în 8-10 volume, structurată tematic. De-abia după aceea va veni monografia…” (p. 173). Aşadar, tipărirea lui Noica şi pentru el însuşi, nu doar pentru alţii!, realizîndu-se astfel Monumentul pe care el îl merită (vz.  p. 179), visata ediţie critică, completă!

Se va fi înţeles din toate acestea că referirile se fac la opera propriu-zisă  a filozofului şi deloc sau mai deloc la biografia lui, fiind invocată în acest sens chiar dorinţa expresă a acestuia. E un alint, cam dintotdeauna şi de indiferent de unde, al oricărui filozof să pretindă că nu are biografie, o biografie semnificativă. Modelul absolut pentru această poziţie este felul în care un universitar celebru a prezentat biografia lui Aristotel expediind-o în numai trei, patru cuvinte. Se integrează şi Constantin Noica în această categorie? Chiar nu are nici o biografie? Aceasta este premisa de care autorul cărţii nu se dezlipeşte nici o clipă, ferm în convingerile sale: “Viaţa lui Constantin Noica nu are nimic spectaculos în ea” (p. 15). Și revine îndată asupra afirmaţiei precizînd că “Biografia lui n-are conţinut…” (p. 18). Iar în altă împrejurare din aceeaşi carte se şi explică: “Constantin Noica nu vrea să aibă biografie” întrucît “viaţa adevărată aparţine numai spiritului (…) biografia n-are sens” (p. 55). Marin Diaconu îi este atît de fidel filozofului încît nu îi iese din cuvînt nici chiar atunci cînd el este doar o nobilă mistificare, căci poziţia aceasta îi aparţine total lui Noica: «Printr-o notă testamentară, scrisă în vara lui 1984, Noica îl roagă pe cel ce se va interesa, cîndva, de activitatea lui “cărturărească” să nu ţină seama de biografia lui, căci “n-are conţinut, în bună parte din voinţă proprie.”» (p. 167). Ce cochetărie sacră la marele cărturar a cărui viaţă, nu doar cea transfigurată în operă ci viaţa lui propriu-zisă, în sensul cel mai brutal, mai concret, a fost una cu totul şi cu totul extraordinară! Căci nu-i deloc un fapt banal că tu, un om al cărţilor prin excelenţă, doctor în filozofie, să fii condamnat politic la 25 ani de puşcărie şi apoi să străbaţi bolgiile temniţelor comuniste pînă dincolo de orice epuizare a plăpîndei tale fiinţe de pămînt. Marin Diaconu este în cunoştinţă cu tragedia aceasta, o menţionează dar cu ce  pudori, cu ce precauţii, cu cîte eufemisme, cu ce perifraze! Pentru că el consemnează faptul teribil în cuvinte ca acestea: “În timpul suspendării în încăperea a cărei uşă n-are clanţă decît în exterior…” (p.21). Sau altă dată, referindu-se la eliberarea din închisoare a filozofului, el scrie: „După revenirea din suspendarea din viaţa publică…” (p. 34). Arestările sînt într-alt loc: “peregrinări nevoite” (p. 57). Arhivele securităţii în care au fost arestate pînă tîrziu în postumitate manuscrisele filozofului sînt numite sarcastic «”depozit naţional”» (p. 82). Etapa din viaţa lui Noica de după închisoare este numită: “după recluziune” (p. 103). Ce să spunem? Straşnică recluziune! Variaţii verbale pe aceeaşi temă a detenţiei politice la care a fost supus Noica mai sînt încă alte opt, zece, dar nu ele sînt importante cît faptul că prin ele se deschide o perspectivă spre o întrevăzută biografie extraordinară a acestuia, căci ce altceva ar fi trebuit să i se întîmple pentru ca noi să vedem cu adevărat fantasticul acestei inegalabile vieţi. Dacă Platon a fost vîndut de tiran ca sclav, şi gînditorul român a fost pus în lanţurile robiei ba chiar fără şansa de a fi răscumpărat financiar de prieteni şi admiratori precum a fost filozoful antic. Închis fiind, ca altă dată Boetius, şi-a scris şi el dar doar la comandă fermă propriile mîngîieri despre categoriile filozofice, fiind la rîndul lui ucis nu doar o dată de mai noii  barbari, de năvălitorii recenţi. A fost în aceasta contemporan, dar pentru mult mai mult timp şi în condiţii infinit mai grele, cu Carl Schmitt, cucerindu-şi propria mîntuire precum acela cu a sa Ex Captivitate Salus. Ce  altceva ar putea fi mai semnificativ exaltant într-o biografie de gînditor?

În ampla sa culegere de studii dedicate lui Constantin Noica, autorul nostru se apropie fără a intra în detalii şi de o problemă mai delicată privitoare la personalitatea acestuia. Mă refer la bănuitul colaboraţionism cu regimul comunist de care a fost acuzat de inşi incongruenţi cu spiritul românesc. Aici cu adevărat trebuie insistat pentru a înţelege despre ce este vorba şi pentru aceasta trebuie făcut un ocol. Marin Diaconu ştie mai bine decît oricine că eroul preocupărilor sale erudite face parte din şcoala filozofică a lui Nae Ionescu şi ca toţi ceilalţi congeneri, Feciorii lui Nae, cum li s-a spus cu sarcasm, îl continuă amplificîndu-l şi desăvîrşindu-l pe magistru. Sfîrşit prematur la nici cincizeci de ani, profesorul de metafizică din Bucureşti, febril şi impenitent, lasă în urma sa o operă vastă pe care abia acum o avem între coperţi de carte pentru a o studia, şi mai lasă în urmă mari proiecte pe care discipolii le vor prelua. De exemplu, proiectata sa Cădere în istorie va deveni prin Emil Cioran La chute dans le temps. Și tot aşa îşi are fiecare dintre elevi partea lui pe care să o dezvolte preţ de o viaţă. Cît despre Noica, el nu doar că preia de la Profesor interesul pentru Descartes, nu însă şi sensul critic al acestuia, cel pentru Kant dar iarăşi fără poziţia de respingere a moralei kantiene, ci mai ales se îndreaptă în direcţia schiţată de precursor pentru a se război cu Goethe. Este de discutat cît de mult au cunoscut din opera geniului german toţi românii care îl abordează într-un fel sau în altul. Eminescu citează din Faust dar numai din prolog. Nae Ionescu începe un curs promiţător despre acelaşi Faust dar se opreşte cam pe la începutul marelui poem. Cît despre Constantin Noica, în cazul acestuia nu putem afla cît de mult ştia dincolo de monografia lui Friedrich Gundolf cîtă vreme, după mărturia lui Al. Paleologu, abia după publicarea Despărţirii de Goethe îşi procură o ediţie mai amplă cu scrierile germanului. Dar faptul nici nu este foarte important fiindcă toţi aceştia şi alţii asemenea lor nu sînt nişte savanţi care să îl studieze temeinic pe Goethe ci prinşi în iureşul vremurilor ei exprimă nu o cunoaştere ci o ideologie, adesea o filozofie politică, iar aceasta era profund antioccidentală, miezul ei fiind un Bizanţ cuibărit adînc în sufletul românesc. Afirmînd aceasta, nu mă refer la biserica naţională cîtă vreme ea este, în pofida unor pretenţii contrare, de sorginte nu bizantină ci mai degrabă bulgară. Însă există în noi bine ascuns un Bizanţ al nostru, un constituent mai profund decît biserica. El se manifestează foarte rar şi prudent, precum atunci cînd Iorga vorbeşte despre zbaterea zădarnică a celor din Occident, cînd Ion Barbu consideră că e şi prea tîrziu şi prea zadarnic să construim, cînd Nae Ionescu îşi ţine lecţia de deschidere la Universitatea din Bucureşti avînd ca temă Funcţiunea epistemologică a iubirii sau Erosul mîntuitor, şi mai apoi insistă în a repudia raţionalismul şi mai ales faustismul constructor. Proiectatul lui Anti-Faust devine la Noica mai întîi Anti-Goethe şi apoi, ca pentru a şterge urma îndatorării, Despărţirea de Goethe. Ținta tuturor acestora este o sperată viaţă contemplativă, dublată de repudierea oricărui activism, a oricărui constructivism ce ar caracteriza Occidentul. Paradoxal, aceşti cei mai îndîrjiţi critici ai activismului occidental sînt totuşi în viaţa proprie dintre românii cei mai harnici, cei mai faustici, nişte europeni pur sînge. La Noica, critica lumii occidentale a fost o coincidenţă în aparenţe cu repudierea acesteia de regimul comunist. Ca şi Iorga, probabil că şi Noica se considera pe sine ca fiind aşezat de destin aici, pe pămînt, în tinda veşniciei, şi din această perspectivă putea să considere, aşa cum se consemnează în cartea recentă nu doar o dată, că “Oricum, e bine…” (p. 114). Fiindcă important e numai ceea ce este veşnic.  Ne-o spune aceasta Bizanţul din noi. Dacă sîntem capabili să-l auzim. Și, dacă nu chiar din perspectiva stelei Sirius ci cu siguranţă din aceea a Bizanţului, oricît de cumplit schingiuitor i-a fost filozofului comunismul, pentru el acesta era de o absolută lipsă de importanţă, un neant oarecare. Cum critica lui nu l-a interesat, este de la sine înţeles că a fost cu atît mai puţin  preocupat de apologia, de valorizarea lui.

Cît despre Marin Diaconu, care pe o pagină din această carte a sa, scriind cuvîntul: editor îi adaugă îndată în paranteză explicaţia: pălmaş (p. 50), în ceea ce mă priveşte, în lumina acestor consideraţii despre Bizanţul din noi românii, eu îl asociez nu cu pălmaşii ci cu călugării care în chiliile lor scriau şi împodobeau minee, liturghiere, păscălii şi zodiace în care era dezvăluit crugul vremurilor. Un mucenic şi acesta de azi care în timp de atîta întuneric veghează să nu se stingă lumina din candela spiritului.

Revista indexata EBSCO