Apr 18, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin PARASCAN – Istoria vieţii culturale ieşene (1944-1970) (reflectată în presa locală) (III)

Primăvara-Vara anului 1944

Arătam şi mai sus că în primăvara anului 1944 (mai exact din luna martie) începe exodul, fuga din calea puhoiului războiului. Cei rămaşi erau pregătiţi pentru ce era mai rău. Veştile din Răsărit erau tot mai ameninţătoare. Astfel că cele mai multe instituţii de învăţământ şi cultură, ca şi importante întreprinderi se demontează şi se adăpostesc, iar  redacţiile ziarelor şi revistelor din Iaşi se refugiază în localităţi din centrul şi vestul României. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi în celelalte oraşe importante din Moldova.

Publicaţia băcăuană „Moldova”, care se afla în al VI-lea an, de la numărul 283, de sâmbătă, 15 aprilie 1944 (4 pagini – 10 lei) „apare în refugiu, sub patronajul D-lui Col. C. Dumitrescu, prefectul judeţului Hunedoara”, redactorul, C. Sturzu scriind şi publicând pe pagina 1 articolul Paştele pribegiei; la 1 mai 1944  se va tipări „în colaborare cu Astra Hunedoara”. Pe pagina a doua, C.S. prezintă „O carte despre Divizia de Gardă, sub însufleţirea şi buna cârmuire a legendarului ei comandant”, alături de o fotografie a Generalului N. Şova, din Poduri – Valea Tazlăului Sărat. „Un cavaler al Stepei Rusiei, spărgătorul Liniei Stalin şi făuritor al multor biruinţe româneşti, cari vor fi veci înscrise în istoria războiului”.

Şi revista universitară  ieşeană ETHOS, aflată în Anul I de apariţie, volumul cuprinzând numerele 2-3, aprilie-iulie 1944, se va tipări, în refugiu, la Alba Iulia (Directori: N. Bagdasar şi Şt. Bârsănescu, Redactori: I. Didilescu şi J. Livescu; Redacţia şi Administraţia, Iaşi, str. Toma Cosma nr. 2/ Evacuat/ Alba Iulia, Şcoala Primară no. 2/ Abonamentul anual – 1000 lei/ Autorii sunt rugaţi să redacteze articolele, scrise la maşină, în forma lor definitivă şi respectând ortografia Academiei/ Înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 2/28/V/ 1943/ Tipografia Sabin Solomon – Alba Iulia) (Numărul cercetat de noi este donat, în 1980, Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iaşi, de către prof. Petru Caraman).

Deşi revistă de „teorie a culturii”, nu ignoră starea generală a naţiei române şi a altor ţări europene şi, într-o „tragică panoramă a lumii contemporane”, arată că „de cinci ani de zile, partea cea mai însemnată a omenirii este angajată într-o luptă cruntă; zi de zi, al doilea război mondial (sic!) creşte cu îndârjire şi ceas de ceas propaganda de întreţinere a focului general se înteţeşte”, astfel că „omenirea dă azi dovada  celei mai puternice tensiuni de distrugere şi a voinţei celei mai tari de a nimici o civilizaţie care a fost rodul unor lungi sforţări omeneşti, cât şi popoare înzestrate cu puteri creatoare de cultură. E natural ca, în aceste vremuri, tragicul tablou al umanităţii să ne fixeze gândul asupra problemei: ce perspectivă rezervă oare viitorul apropiat poporului român? Puterea noastră de rezistenţă şi de afirmare ca neam fi-va la înălţimea impusă de vremuri şi de necesităţi? Fi-vom noi oare faurii minunaţi care să adăugăm o nouă cupolă şi să sporim cu o partitură nouă istoria naţională, mărindu-i frumuseţea şi armonia? Şi, în acest scop, de ce forţe spirituale dispune neamul nostru?”

Iată întrebări legitime născute şi afirmate de minţi profunde, responsabile, dăruite neamului şi culturii româneşti. Aceste voci ieşene care-şi pun întrebări, retorice, ce-i drept, dar frisonate de derută şi pericolul care devasta lumea civilizată, cultura europeană în principal, căutând, în subtext, răspunsuri, soluţii pentru poporul român. Una din soluţii este însăşi lucrarea, chiar în vreme de „ciumă”, şi prin această revistă de cultură, „Ethos”. Argumente aflăm şi din ceea ce urmează:

Ştefan Bârsănescu, în aceeaşi Introducere/ Încercare asupra spiritului românesc, se întreabă „ce foc mistuie oare sufletul marilor personalităţi româneşti în creaţia lor culturală?, precum Dimitrie Cantemir sau Vasile Conta. Şi răspunde, caracterizând astfel şi „spiritul românesc”:

Un prim aspect al spiritului românesc este „tensiunea lui de a realiza multe lucrări”, apoi că românii arată o „creaţie plină de febrilitate” (Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, G. Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, C. Rădulescu-Motru…); în al treilea rând se relevă „natura multilaterală a creaţiei acestora” şi aduce nenumărate exemple de autori români: în filosofie, ştiinţă, creaţie artistică (poezie, proză, teatru, artă plastică, muzică), religie, viaţă politică, socială…

Şi tot Ştefan Bârsănescu, în rubrica „Însemnări”, publică materialul Departe de Iaşi…, din care aflăm date importante privind viaţa culturală, ştiinţifică ieşeană:

„Când, la sfârşitul lui martie, valuri, valuri de Moldoveni, prinşi în vâltoarea evenimentului, au pornit în grea pribegie, mânaţi de loviturile crunte ale războiului – căutând adăpost la fraţii lor – nobila intelectualitate din acea parte a ţării s-a supus şi ea dureroasei necesităţi. Atunci, în acele zile triste şi apăsătoare, a plecat spre alte tărâmuri şi „Ethos”, cea mai tânără revistă academică din Iaşul atât de scump inimilor noastre – luându-şi rămas bun – cine ştie pentru câtă vreme – de la Nordul Moldovei, al Basarabiei şi de la mândra Bucovină (…)./ Cu durerea în suflet şi departe de oraşul de origine, dar stăpânit mereu de nostalgia lui „Ethos”, înfruntând cu tărie talazul evenimentelor, îşi reia acum apariţia la Alba-Iulia, pentru a-şi împlini chemarea. Alba-Iulia: oraş istoric! Alba-Iulia: aşezare simbolică în inima pământului românesc! Cetate, care de atâtea ori ai auzit glasul măreţ al unirii! Evocatoare sublimă a miilor de luptători pentru libertatea şi unitatea naţională românească. La tine a găsit adăpost şi revista noastră – alături de atâţia alţi pribegi – gest pentru care îţi va păstra o caldă recunoştinţă./ Cine meditează asupra gravelor evenimente, care, asemenea unui puhoi năvalnic, se rostogolesc peste noi, constată că în fond întreg războiul e o luptă aprigă între ideologii diferite, o formidabilă încordare de forţe, pentru a face să triumfe anumite soluţii ale problematicei existenţei. În aceste condiţii, necesitatea de a informa spiritele – desvăluindu-le sensurile înalte ale lumii şi vieţii prin studierea realităţilor şi prin examinarea problemelor sau a gânditorilor care le-au meditat – devine pretutindeni o nobilă obligaţie a elitei intelectuale. Ori, la această acţiune, „Ethos” – care, după însuşi titlul său, înseamnă ţinută superioară, ca expresie a unei conştiinţe culturale, – se simte dator să participe potrivit cu programul pe care şi l-a fixat de la început./ Cu acest crez, care se integrează în modalitatea tradiţională a gândirii ieşene, „Ethos” îşi reia apariţia în Alba-Iulia, dar cu nădejdea neclintită de a-şi-o continua cât mai curând acasă, la Iaşi”.

Ştefan Bârsănescu mai publică aici şi: Filosofia în învăţământ şi crezul metafizic, Are  oare dreptate Dl. Prof. C. Rădulescu-Motru?, recenzia la Gianbatista VicoDespre metoda de studii din timpurile noastre.

Aşa cum arătam şi mai sus, semnături academice cu materiale de certă valoare găsim în continuare: Al. Claudian – cu Hazard istoric sau lege socială?, Psihologia intolerantului, Reviste ieşene (intervenţie la un comentariu din „Curier ieşan”; Octav Botez – cu un documentat şi sugestiv portret Panait Cerna („fiu al unui învăţător bulgar de lângă Măcin, se pare că el n-a ştiut româneşte până la vârsta de şapte ani şi chiar mai târziu în şcoala primară”.); Dan A. Bădărău – cu Idealism antic şi Idealism modern, Despre unii ce vor să se afle în treabă (în polemică cu Tatu din rev. „Saeculum”), ca şi simptomaticul Filosofi din toate ţările, uniţi-vă!; Th. Simenschy – cu Fiinţa supremă în mistica hindusă; A. Oţetea – cu Kogălniceanu istoric; Edgar Papu – cu Factorul lăuntric în arta modernă, Narcis în artă; N.I. Popa – cu Esenţa poeziei franceze, Soluţii de criză: Poezia europeană de astăzi, Valorificarea omului în literatura franceză; Radu Vulpe – cu Vasile Pârvan şi originea neamului românesc; I. Didilescu – cu un portret-necrolog Leon Brunschvicg (filosof decedat în ianuarie 1944 în Franţa) , din care am reţinut: „cu Brunschvicg, gândirea franceză a realizat o filosofie a spiritului în formă carteziană, ca filosofie a intelectului”; N. Bagdasar – cu  Ceva despre mit, Semne bune…, Filosofie şi… censori filosofici, Cursuri la modă, Enigme; J. Livescu – cu Artă dirijată, recenzia Otto Friedrich Bolenow carte apărută în 1941; Ştefan Procopiu – cu Principiul de cauzalitate în ştiinţă şi dificultăţile lui; P. Botezatu – cu Logica nouă; S. Găină – cu Frumosul natural, Artă şi cunoaştere; I. Niţulescu – Despre presupusa criză a Medicinei contemporane; Gh. Agavriloaei – cu Mihail Dragomirescu critic literar; Al. Dima – cu Încercarea de întemeiere; Vasile Pavelcu – cu Un semnal de alarmă (La  testul de admitere la Facultatea de Litere din Iaşi rezultatul a fost de 62% subnormali! Şi, se întreabă, sau  dă semnalul de alarmă: „cum va fi viitoarea elită a culturii noastre?”), O ipoteză („inferiorul nu înţelege superiorul”), Critica (poate fi „negativă”, „catartică”, „entuziastă”, „dialectică”), Cunoaşterea de sine, Sinuciderea („somnul este o sinucidere psihologică” temporară şi periodică, moartea este „somnul de veci”), Despre paradoxe; M. Bantaş – cu un aplicat studiu despre Criticismul moldovenesc, referindu-se şi la Conferinţa lui C. Noica de la Berlin, publicată în traducere în  „Revista Fundaţiilor Regale”, „Ce e etern şi ce e istoric în spiritualitatea românească”, cu profunde analize şi aprecieri din care selectăm câte ceva şi pentru cititorul mileniului trei românesc: Dimitrie Cantemir, prin Descriptio Moldaviae, produce „primul fenomen de criză din spiritualitatea românească”, „prin critica firii şi societăţii moldoveneşti”, scoţând în „lumină” calităţile şi cusururile „cu durere dar cu obiectivitate conştientă de valoarea criticii”. Apoi că „Incultura şi obscurantismul sunt izvorul cusururilor”, concluzia lui D. Cantemir fiind că „moldovenii, bine înzestraţi de la natură, s-ar ridica prin cultura europeană”.

„Aceeaşi atitudine critică se regăseşte până în vremea noastră şi se vădeşte mai limpede la oamenii superiori, la cei mai buni dintre Moldoveni, înzestraţi cu aptitudini deosebite pentru critică, cu însuşiri înnăscute şi cultura armonioasă capitală atât prin carte, cât şi prin experienţa vieţii” (Eminescu spunea  „să redeschidem rănile într-una”).

La baza criticismului moldovenesc ar sta, mai întâi, „o veşnică dorinţă de distincţie, pe toate tărâmurile, – o aspiraţie spre măsura care evită extremele”; apoi „realismul, simplicitatea şi sobrietatea patriarhală”, că „sufletul moldovenesc” se află aproape de natură, „cultura noastră” fiind „o străveche cultură rurală”; „în Moldova, viaţa materială, civilizaţia, chiar în oraşe, se reduce la strictul necesar unei firi sobre, ca toate fiinţele de pe la noi. Vecinii din Ţicăul de Jos al lui Creangă au văzut adesea pe Eminescu mâncând, în simplicitate rustică, cu degetele lui fine care au scris poeziile lui nemuritoare. Sobrietatea aceasta din viaţa materială dă spiritului o libertate în judecată, care uşurează activitatea spiritului critic”.

Alecu Russo este „spiritul cel mai liber pe care l-a avut neamul românesc”, Mihail Sadoveanu este „complex, divers şi armonios.

Bogăţia de date, idei, şi în ce priveşte numărul, dar şi profunzimea şi valabilitatea judecăţilor până-n veacul de apoi, impresionează şi certifică faptul că revista ieşeană, deşi în refugiu, cu mijloacele modeste de comunicare din acea perioadă, oferă istoriei literare argumente pentru viitorime.

Iată încă o mărturie emoţionantă: M. Bantaş şi Lucien Romier (viitor ministru de finanţe al Franţei) merg „în vizită la d. Sadoveanu la Copou” (din 1980 Casa, care aparţinuse lui Mihail Kogălniceanu iniţial, este inaugurată ca Muzeul memorial „Mihail Sadoveanu”). „În salonaşul simplu şi intim, în armonie cu sufletul luminos al acestui genial Moldovean, nu se mai sătura Francezul ascultând pe marele nostru poet, care-i zugrăvea, cu trăsături repezi, sigure şi frapante, lumea şi viaţa românească, – într-o franţuzească delicată şi cu o desăvârşită aisance, – semnul perfecţiunii alcătuirii sufleteşti”.

Găsindu-le mai mult decât pline de învăţăminte, curajoase, mai ales pentru acei ani, dar şi pentru mereu, e vorba de două dintre articolele lui N. Bagdasar , din acest număr din „Ethos”(Filosofi din toate ţările, uniţi-vă! şi Enigme), cu idei grele de sens în conjunctura în care se afla Omenirea, am selectat pentru Istoria… noastră fragmente semnificative…

„Filosofii nu pot face prea mult. Adesea omenirea crede că totul li se datoreşte lor în mişcarea lumii, că Revoluţia franceză spre exemplu a ieşit din capul lui Voltaire şi al lui Rousseau (…). Adevărul e că timpurile sunt ale gânditorilor, şi că gânditorii sunt ai timpurilor; Voltaire şi Rousseau au făcut Marea Revoluţie, dar tot aşa de bine se poate spune că Revoluţia, deja în mersul ei ineluctabil, i-a făcut pe Enciclopedişti, pe Voltaire şi pe Jean-Jacques. Iar filosofii de azi sunt ai epocii, şi ai nevoilor ei spirituale./ Ori, epoca se va arăta din ce în ce mai mult excedată de războaie, de dictaturi şi de dictate, de atâta imperialism şi de atâta şovinism, de atâta barbarie camuflată în eroism, de megalomanie naţională şi de rasism”; ca aceste vremuri „să nu servească în nici un chip ca exemplu şi ca model” – „trebuieşte ca ele să piară din amintirea generaţiilor”; să nu lase urme „acest nou Ev-mediu prin care trecem” – o mistică a forţei şi a brutalităţii, o mistică a obscurantismului obtuz şi a lipsei de omenie, o mistică a provocării şi a şantagiului, o mistică, într-un cuvânt, a abjecţiunii hitleriste./ Căci Hitler este, incontestabil, reprezentantul cel mai tipic, dus la culme, al acestei mentalităţi. (…)./ Ideologiile sunt abstracte şi aride; eroii care le încarnează ne stau mai la îndemână, ei sunt oameni concreţi ca oricare dintre noi; ei constituie un exemplu uman, rău sau bun, dar ceva încă viu”; „omul-simbol” este purtătorul unei idei.

„Când un asemenea om este genialul Leonardo da Vinci, sau întreprinzătorul Cristofor Columb, sau blândul Franklin, nu avem nimic de reproşat nimănui (…). Vinci este Renaşterea, Columb înfăţişează preocuparea din trecut a Europei de a explora Planeta şi Franklin ne apare ca precursorul maşinismului, idol al secolului al XIX-lea. Dar vai de noi când ceea ce piere este rostul unei cotropiri, şi ceea ce persistă este amintirea cotropitorului; adică atunci când din oroarea unei duşmănii dintre oameni, rămâne duşmanul omului, oribil în făptura lui morală, în vrerea lui personală, ce ni se pare cu atât mai egoistă, cu cât imperativul timpului ne scapă. (…)./ Să tolerăm ca istoria să alăture o legendă nouă celorlalte mai vechi? Pentru uzul aventurierilor politici ce ar fi să mai răsară în viitor? Asta niciodată. Condotierii şi cezarii sunt foarte rari, din fericire pentru biata omenire; un asemenea om trebuie să întrunească în el toate defectele şi virtuţile omului politic, dar ridicate la culme: un instinct de dominaţie de o putere excepţională, o siguranţă de sine care să devie un fel de autofanatism, o ambiţie politică în stare să îndepărteze orice scrupul, o lipsă totală de scepticism şi, mai cu seamă, de posibilitate de autocritică, dorinţa de risc şi de aventură a marilor jucători, un dispreţ absolut monstruos pentru „carnea de tun”, absenţa oricărui interes faţă de bucuriile mărunte ale vieţii, o putere de muncă uriaşă, părăsirea oricărei urme de sentimentalism romantic, în fine o ingeniozitate genială în arta de a se propune pe sine maselor ca un salvator pentru a obţine complicitatea lor şi a le împinge la orice sacrificiu. Astfel de oameni sunt rari şi toţi, câţi au fost, au terminat-o rău; printr-o catastrofă în care au fost ei înşişi târâţi, sau printr-o moarte prematură şi violentă./ Dar oricât de grea ar fi treaba, şi poate tocmai pentru acest motiv, şi ori şi cât de primejdioasă, poate iarăşi tocmai pentru acest motiv, se găsesc mereu oameni care să încerce aşa ceva. Fiecare crezând că îl perfecţionează pe predecesorul său, şi că acolo unde nimeni n-a izbutit, el va izbuti. Fiecare evitând greşelile şi slăbiciunile trecute, printr-o dârzenie sporită. Napoleon a expulzat-o pe D-na de Stael, vajnica lui inamică, şi aceasta, din exil, bombarda Franţa cu libele şi pamflete; Hitler nu i-ar fi lăsat viaţa; el n-a menajat nici femei, şi nici chiar copii, dacă a fost condus să presupună că i-ar putea sta vreodată în cale. Dacă Hitler va avea, la rândul său, un emul, cine poate prevedea unde se va opri ferocitatea acestuia? Un dictator răpus îl cheamă parcă pe un altul care să-i ia locul. S-ar zice că tiranii vor cu tot chipul să ofere lumii spectacolul unui tiran fericit; al unui tiran triumfător până la urmă, care, încărcat de ani să-şi găsească sfârşitul pe un pat de paradă în mijlocul copiilor îngenunchiaţi, în sunetul clopotelor şi cu binecuvântarea capului bisericii./ Da, omul este astfel clădit. În momentul chiar în care un acrobat încearcă saltul mortal pe sârmă şi, căzând, îşi frânge şira spinării, un altul se pregăteşte deja să păşească în arenă. Nu există decât un mijloc de a evita astfel de nenorociri. Şi anume ca mulţimea, în loc să aplaude şi să îndemne la fatala exhibiţie, să întoarcă spatele. Dacă măcar filosofii ar da exemplu în această privinţă!…”

Cam la fel se văd „lucrurile” şi în articolul Enigme: „Poate că la nici un popor ca la cel german nu se întâlneşte o contradicţie atât de flagrantă între exponenţii gândirii lui şi atitudinea lui politică. Ideile de libertate, de eu, de normă morală, apar în cugetarea germană atât de puternic, atât de persistent, am putea chiar spune atât de obsedant, ca la nici un alt popor. Kant a ridicat norma morală la cea mai înaltă treaptă cu putinţă, acordându-i o valoare care impune respect şi admiraţie încă şi astăzi şi va impune întotdeauna. El constituie un punct culminant al gândirii filosofice în genere. Alături de el stau atâţia alţi gânditori germani, după care persoana umană e un bun nu numai de mare preţ, cu unul suprem, care trebuie cultivat, respectat, de care nu te poţi atinge, fără a cădea în păcat, (…), (astfel că) te-ai aştepta ca şi în cele politice poporul german să îmbrăţişeze ideile gânditorilor lui, să ţină la ideea de libertate individuală, să respecte ideile semenului şi persoana lui, să se ridice ca un singur om împotriva agresiunii şi a tiraniei fie că se exercită în interior, fie că se exercită în afară. Dar în loc de aceasta, ce constatăm? Că poporul german a acceptat un regim de teroare la el acasă, care va fi dat ca exemplu de câtă sălbăticie e capabil omul, şi i-a permis să se poarte cu alte popoare într-un mod care depăşeşte orice calificare. Cum a fost posibil aşa ceva? Este sau nu gândirea, ca şi arta şi literatura, expresia fondului adânc al sufletului unui popor? Gânditorii germani să nu fi fost oare interpreţii fideli ai acestui fond? Aceasta pe de o parte. Iar pe de altă parte, gândirea, ca şi arta şi literatura să nu exercite nici o influenţă asupra poporului? Cum e posibil ca acelaşi popor să fie capabil de o atât de bogată creaţie spirituală şi totodată şi de fapte care-l înjosesc nu numai pe el, ci umanitatea însăşi? (…)./ Cine va răspunde la ele va dezlega una din enigmele sufletului colectiv”.

Iată întrebările, căutările, gândurile, meditaţiile intelectualilor români din Iaşi la mijlocul anului 1944 – sintetizate aici în două exponenţiale articole-studii – aflaţi în pribegie. Atitudini echilibrate, documentate, corecte (chiar şi despre situaţiile politice)

Mi s-a părut firesc să ofer cititorului acest strigăt grav, această analiză lucidă a modului de a gândi lumea anului 1944, fără a interveni prea mult cu comentariile noastre. Apelul la umanismul atât de fertil al epocilor trecute, la rolul filosofiei şi filosofilor, al literaturii, artei şi culturii în special.

Aşa se gândea şi se scria în revista ieşeană „Ethos” în intervalul aprilie (din martie se aflau în refugiu)-iulie 1944.

 

Revista indexata EBSCO