Apr 18, 2017

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Joldeşti – file de monografie (I)

 

Asemenea iconarului de lângă Rai, Gh. Toma aduce, în sfârşit, cartea despre conacul de la Joldeşti, cu subtitlul de jovială modestie – File de monografie şi… puţin altceva (Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani Primăria Comunei Vorona, Editura Pim, 2014). Omul pământului dintre ape, de la confluenţa pârâului sfinţit al Voronei cu fervoarea demonică a Siretului, declară adevărul şi fapta drept singura măsură a judecăţii şi reclădeşte satul din răscrucea drumurilor istorice Suceava, Fălticeni, Botoşani şi Paşcani, de la prima vatră confirmată la 16 noiembrie 1432. Dania lui Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun pentru Hodco Costicu menţionează satul Vorovodeni, anume curţile Anuştii, Hueţanii, Sineşti şi Glodeni…şi morile de pe Siret[1]. Reiterarea documentară a toposurilor Curţile Anuştii şi Hueţani conduce spre Neamul lui Oană, dvornic de Suceava (d. 1426), un boier credincios din dreapta lui Alexandru Vodă, cu întinse proprietăţi în ţinuturile Huşi, Hotin, Neamţ şi Suceava[2]. Anuşca era fiica lui Lazăr fiul lui Oană şi măritată cu Şandru, boier divanist la 1479, iar între 1492-1503 pârcălab de Roman. Moştenitorii preiau şi transmit Curţile Anuştii vreme de un secol, timp în care se consemnează şi varianta toponimică Hueţeni, iar printre stăpâni aflăm pe Luca Arbore, portar al Sucevei şi pe Cozma Ghenghea, portar de Cetatea Nouă (Roman). Loc domnesc de răsplată, răscumpărat până la 1600, după care figurează pe hărţile vremii cu numele de Joldeşti. Că toponimele se suprapun aceleiaşi localităţi, nu încape îndoială, vorba autorului, că doar gura Voronei nu-i Delta Dunării!

Riscantă, tutela Siretului pe care locuitorii şi-o asumă, trebuie să fi fost impusă de regimul de margine a ţinutului nicidecum paşnic, altfel ospitalier, căci între 1600-1630 satul apare ca Unguraşi, pentru transilvănenii instalaţi în partea de sud-est, prin slobozenii de populare şi mână de lucru, perfect asimilaţi sub toposul deja statornicit de Joldeşti. Vrăjit de istorie, Gh. Toma urmăreşte neamul fraţilor Grigore şi Ionaşcu Ghenghea, stăpâni la Joldeşti, de la dania lui Ieremia Movilă din 1600 până în decembrie 1633 când Ionaşcu îşi încheia cariera de mare logofăt şi de membru al sfatului ţării, menţinut de doisprezece domnitori.

Gh. Toma şi profesorul Mihai Gicoveanu redescoperă în grădina bisericii din Joldeşti piatra funerară a lui Ghe(-a)nghea egumenul despre care bătrânii spun că provine din biserica veche în locul căreia aga Nicolae Rosset şi soţia sa Zoiţa Criste au ridicat la 1847-1849 una nouă din cărămidă, şi căreia această piatră inscripţionată i-a folosit drept prag până prin 1950, când s-a zidit pridvorul. Subiectul unei dense bibliografii al cărei parcurs conduce pe Mihai Gicoveanu, familia Gheanghea îşi află rădăcinile cel puţin până în vremea lui Ştefan cel Mare, prin fraţii Petre şi Gavril al căror urmaş este Cozma Gheanghea, pârcălab al cetăţilor Orhei, Roman şi Hotin (1543-1552), om de încredere al feciorilor voievozi Răreşeni, cu atribuţii largi militare, administrative şi judecătoreşti, dar, în dizgraţia Lăpuşneanului, se refugiază în Polonia, cu avantajele dovedite şi urmaşilor.

Controversatul Ionaşcu este nepotul de fiu al acestui Cozma, abil, tenace şi îmbogăţit, vreme de 36 de ani din treaptă în treaptă până la mare vornic adună peste 70 de sate, printre care Joldeşti, Vorona, Roşcani, Frăţeşti şi Tudora de pe Siret. Prima nevastă era din neamul logofătului Ion Tăutu, a doua, din Stroici logofăt, are cinci copii dintre care Safta ia pe Lupul Prăjescu şi Antimia pe hatmanul Gheorghe Ciolpan. Piatra funerară de la Joldeşti, 177/82/20 cm, aparţine lui Gheanghea egumenul, mutat la cele veşnice şi înfrumuseţată de fiul acestuia, boierul Lupu Şeptilici, după strămoşul Cozma Gheanghea din Covurlui, pârcălab de Hotin, fiul lui Şeptilici.

Faimosul mare logofăt şi vornic mare va fi fost îngropat în Biserica Ghenghea din Iaşi, de el ctitorită şi lăsată să nu mai fie. Din vremuri, scrie Gh. Toma, s-a transmis că biserica Joldeştilor ar fi fost ctitorie voievodală. Pentru dezlegare, preotul Dimitrie Ştefănescu (1881-1942), slujitor aici vreme de 47 de ani, invită pe Nicolae Iorga aflat la Mănăstirea Vorona, să decripteze înscrisurile pietrei funerare de la intrarea dinspre stânga în biserică… zvonurile nu s-au confirmat, fapt întărit  într-un proces-verbal scris de mâna savantului şi care în urmă cu vreo douăzeci de ani se mai afla în arhiva bisericii[3]. Piatra există la Biserica din Joldeşti, tot în grădină, cartea lui Gh. Toma ne transmite imagini[4] cu durabile împodobiri de motive fito- şi zoomorfe, dar şi cu menţiunea că vizita lui Iorga la Joldeşti ar fi fost o încercare reuşită de descifrare a conţinutului, de unde se vede că era folosită în toată cunoştinţa de cauză. Cum slovele au devenit cu totul de necitit, calea versiunilor rămâne deschisă…

Înapoi la documentele lui M. Costăchescu, Th. Codrescu sau Gh. Ghibănescu, călătorim pe lumină, cu hamuri sigure. În ciuda învăluirilor legendare, surdinizat melos al neîncrederii, cercetarea a stabilit şirul cronologic al proprietarilor de la Joldeşti, excelente repere în vederea continuării activităţii ştiinţifice: Hodco Costici, Luca Arbore, Ionaşcu Ghenghea, Lupu Prăjescu, Gavril Adam, Andoni Zilotti, Iordache Balş (Bălşucă), Constantin Cananău, din nou Iordache Balş, Enacache Criste, Neculai Rosetti, Iordache Cantacuzino, Grigore Capri şi inginerul silvic Ţurcanu, pomenit pentru parcul dendrologic din faţa conacului. Asemenea parcului, monumentul funerar din neamul lui Ghenghea, conacul, cimitirul medieval din apropiere, biserica şi toposul Grajduri din incintă sunt file din hronicul localităţii. Fiica Anuşcăi şi a lui Şandru vindea curţile de la Hueţeni, din Gura Voronei, cu mori pe Siret lui Cozma Ghenghea pârcălab de Roman, fapt întărit de Iliaş Rareş Vv. la 14 mai 1547.

 

***

Gh. Toma păstrează fila cronicii, identifică şi fixează nucleul Joldeştilor la Curţile Anuşcăi, din vremea lui Alexandru cel Bun, dar când aceste curţi, desigur măcar parţial reconstruite, au luat forma apropiată conacului actual este greu de spus. Voci contemporane avansează perioada de după 1884, din timpul stăpânirii baronului Grigore I. Kapri, care cumpără în 5 aprilie 1880 şi deţine până în 1921. Este posibil ca monumentul să se înscrie puţinelor conace boiereşti ale sec. al XVII-lea păstrate, dovedind o continuă energie constructivă până la sfârşitul sec. al XIX-lea şi, norocos cum se dovedeşte, să supravieţuiască, de curând înnobilat prin investiţii europene. Ambiţiile, gustul şi luxul locuinţei boiereşti de la 1900 nu ne împiedică să gândim structura parterului cu pivniţe gospodăreşti ascunsă sub adaosurile epocii moderne, dar comparând conacul de la Joldeşti cu celelalte curţi moldoveneşti, se impune semnalată prezenţa evidentă şi esenţială a turnului dreptunghiular la Joldeşti şi a foişorului deschis în sec. al XVIII-lea, comunicând cu salonul din casele boiereşti destinate exclusiv locuirii şi confortului domestic.

În vremea evenimentelor anilor 1828-1834 aflăm că stolnicul Vasile Iuraşcu, tatăl Ralucăi, avea cea mai răsărită casă din Joldeşti, fapt pentru care găzduia ofiţerimea rusească în trecere, or, documente indubitabile de istorie literară identifică tocmai conacul în discuţie, proprietatea spătarului Iordache Balş (Bălşucă) şi numai pentru perioada 1828-1829, a postelnicului Constantin Cananău de la Fântânele[5].

Turnul, antidinamic şi ancorat ca o clipă smulsă sălbăticiei clocotitoare a Siretului, dreptunghiular asemenea templelor şi taberelor militare la care ne şi duce gândul este aşezat pe malul cel mai înalt al Siretului, dar înconjurat de ape şi de pădurile celuilalt mal, în crucea direcţiilor cardinale. Turnul de la Joldeşti impune acceptarea unei civilizaţii sedentare, dar şi imboldul statornicirii în jur, oferind garanţia apărării. Poate că între Turnul Babel şi clopotniţă a intermediat turnul dreptunghiular pe care mişcarea circulară a vârstelor lumii l-a rotunjit. Condeiul împotmolit în bancuri nisipoase îţi oferă mereu zăbava temelor subtile, ca să te asigure că mai întâi a fost o cetate militară devenită Curţile Anuşcăi şi în jurul cărora s-a împământenit o comunitate. Există  tainicul traseu al cetăţilor Moldovei din Munţii Neamţului până dincolo de malurile abrupte ale Nistrului şi până la Mare. Nu putem ignora metafora semnelor spaţiale comunicate transversal din înseşi temeliile suprapuse de la care şi Joldeştii se revendică. Casa din imediata apropiere a conacului, a cărei străveche fundaţie depăşeşte zidurile, de aceeaşi structură, supravieţuitoare demolării impuse de planul recentei consolidări, poate fi, cum informează Gh. Toma, locuinţa familiei Vasile şi Paraschiva Iuraşcu şi în care s-a născut Raluca.

 

***

Cred că aflând mai multe despre Şandru comisul, putem croi cărare spre o mai veche istorie a localităţii Joldeşti. Soţul Anuşcăi, fiica lui Lazăr şi nepoata dvornicului[6] Oană, Şandru este cunoscutul boier divanist al lui Ştefan cel Mare, în perioada 1479-1492, cu slujba de comis, apoi pârcălab de Cetatea Nouă (Roman), din 10 octombrie 1492 până în 1503, şi în timpul lui Bogdan Vodă până în 1513, pentru ca între  1514 şi 1520 să-l regăsim pârcălab de Hotin şi bănuit tot el, pârcălab de Cetatea Nouă din 1542-1546, sub Petru Rareş[7]. Costea, mezinul lui Oană are fiică pe Nastea şi ginere pe pan Hărman vestitul boier al lui Ştefan cel Mare, pârcălabul de Cetatea Albă până la 1499.

Ascendenţii comisului Şandru sunt Neagotă şi Murgu, iar drept urmaşi i se identifică Ciolpan bătrânul cu feciorii Gheorghiţă, diac şi Drăgan, ureadnic al Hârlăului[8]. Hatmanul Gheorghe Ciolpan este ginerele marelui logofăt Iordache Ghenghea, bine cu doisprezece voievozi, dintre care patru Movileşti.

Alcătuind Schiţa istorică despre Şendriceni de Dorohoi, Gh. Ghibănescu[9] identifică în valea Jijiei cândva acoperită de un ezer de vreo 30 de km, renumitele herghelii de la Cobâle, tamazlâcurile de cornute de la Buhai, dar şi pe proprietarii locului de păşune, zis şi toloacă, de la care s-a format antroponimul Tolocico, de pe Jijia, cum Zvorişte (< sl dvoriti, a sluji la curte) Bătrânul de pe Siret dă numele moşiei cu numele vechi de Dvoreşti, adică La Curte[10].

Cum M. Costăchescu scrie despre curteanul Oană la numai trei ani după apariţia Suretelor lui Gh. Ghibănescu fără a face vreo legătură între comisul Şandru, proprietarul de la Gura Voronei, şi Şandru, zis Şăndrică ot Dorohoi Tolocico, despre care actele vorbesc de la 1453 până la 1477, fiul lui Vlad Toloacă, primul boier stăpân al cirezilor de pe valea Buhaiului care se închidea în ezer, ne rămâne să beneficiem de informaţiile reputaţilor istorici moldoveni în limita logicii şi a determinării liniilor de contact din parcursul primului secol de după descălecatul lui Dragoş. Aceasta este şi perspectiva abordării la Gh. Ghibănescu pentru care oamenii, întâmplările şi locurile capătă coerenţa internă ce le generează istoricitatea.

Lucrurile se complică odată cu aflarea celui de al treilea, Şandru de la Neamţ, şi câţi vor mai fi fost!, pomenit de cartea lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403 printre boierii sfatului domnesc[11]. Care să fi fost atribuţiile lui Şandru de la Neamţ, unde în locul Cetăţii părăsite de teutoni de aproape două secole funcţiona Mănăstirea? Scrisoarea Patriarhului Matei al Constantinopolului către Domnul Alexandru cel Bun din 26 iulie 1401, pe fondul conflictului iscat de nerecunoaşterea alegerii şi hirotoniei de către mitropolitul Haliciului a episcopilor Iosif şi Meletie, atestă existenţa unei vieţi monahale în bună rânduială. Domnul nostru răspundea printr-o delegaţie cu misiuni diplomatice din care făceau parte şi ieromonahi, iar corespondenţa ulterioară confirmă alături de voievod, de boieri şi clerul cu slujitorii bisericii. Curtea domnească era la Suceava tocmai mutată în 1388 de la Siret de către Petru Muşat şi unde o adusese Laţcu de la Baia, dar se vede că la Mănăstirea Neamţ Domnul Moldovei păstra reşedinţa unei formaţii militare teritoriale, ca pe vremea Cetăţii Neamţ, sau a mărcii de hotar instalate de regatul maghiar în estul Carpaţilor pentru contracararea invaziilor tătărăşti, cum şi a comandamentului întreţinut de urmaşii lui Bogdan din nevoia de apărare[12]. Cumpăna de la sfârşitul sec. al XIV-lea acordă o mare atenţie cetăţilor  Neamţ, Roman, Şcheia ori Suceava.

Liniştea domniei lui Alexandru cel Bun era, mai degrabă, aparentă…

Şandru de la Neamţ din sfatul ţării de la 1403 este ungurescul Şandor-Alexandru, lămureşte Gh. Ghibănescu[13], căci primii boieri descălecători au venit din Maramureş cu onomastica maghiarizată sau rutenizată. În plin secol al XIV-lea, Diplome Maramureşene semnalează boieri cu numele de Şandor, pentru ca în secolul al XV-lea Şandor să apară în diplomatica Moldovei, cum şi neamul Feer (Albul), fenomen explicat prin legături de extensiune etnică[14], fără avansarea vreunei genealogii. Iată că Şandor, feciorul lui Luca-Locovoy din valea râului Cosen – Cozon  – Ozon se refugiază pe la 1400 peste Carpaţi, din pricina prigonirilor de neam şi limbă, atraşi de curentul de emigrare pentru înlesnirile Moldovei de sub Petru Muşat (1374-1392), apărată de Polonia prin tratatele de închinare. Acest Şandor este strămoşul neamului Toloacă de Dorohoi ai cărui urmaşi se probează în vremea lui Ştefan cel Mare, drept boieri, crescători ai hergheliilor de la Cobâle şi ai renumitelor cornute albe de pe Buhai din valea Jijiei, ctitori ai Şendricenilor.

Hergheliile din grija comisului[15] Şandru de la Grajduri – Hueţeni erau ale Domniei, în aşteptare, cum cele de la Timişeşti-Neamţ sau Cobâlele Prutului şi nu numai.

 

***

Istoricii au delimitat bătrâna Cetate a Neamţului construită de teutoni (1210-1230) de Cetăţuia reconstrucţiei de către Ştefan cel Mare, şi pe care Creangă o regăseşte de tot vlăguită, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită de vitele fugărite…şi străjuită de ceucele şi vindereii încuibaţi. La vremea lor, Cavalerii inspectau ciugile  din Cetate, înfipte pe gruiul  munţilor până la frontiera Transilvaniei, controlând întreg ţinutul şi spre Baia-Suceava, Roman, Piatra sau Bacău.

Târziu, după retragerea Cavalerilor şi întoarcerea moldovenilor din bejenie (1325-1365), în vremuri hărţuite cu substrat etnic şi confesional, în chiar pătratul Cetăţii s-a urzit Mănăstirea Albă a Bogoslavului vechi, Sfântul German cum se va mai numi Mănăstirea până la fixarea definitivă a toposului Mănăstirea Neamţ[16]. Pe vremea Cavalerilor, Ramura Dumesnicului ori Culmea Dobreanului cu hergheliile  de la Grajduri, adăposteau încă paradisul originar cu bouri, cerbi şi cai slobozi cu coama până-n glezne de care ocupanţii s-au îngrijit cu recunoscutul interes cinegetic. Deodată cu demolarea Cetăţii, averea animalieră a fost transferată la Timişeşti (8 km) – caii; la Pipirig (9 km) – cerbii şi la Boureni (15 km) – generaţiile domesticite de bouri. Ceea ce a constituit rezervaţia de la Mănăstirea Neamţ aduna câţiva zimbri polonezi, confundabili cu zmeii lui Moş Luca Moşneagul

Ruinele de astăzi sunt ale Cetăţuii, un corp autonom al Vechii Cetăţi cu turn dreptunghiular de supraveghere şi de apărare, pe care Ştefan cel Mare o repară, atât cât mai rămăsese din ea, face locuibile palatele domneşti din incintă, croieşte grădini, sapă fântâni, întăreşte daniile Mănăstirii Neamţ, dăruieşte moşii, pune robi, pentru ca de pe la 1466, Cetăţuii să i se zică Cetatea lui Ştefan cel Mare[17]. Indiferent de vitregiile la care a fost supusă, de nenorocul risipirii în hău ori în alte nemeritate zidării, Cetatea Neamţului nu s-a dezis nicicând de rostul ei de fortăreaţă. Blestemul românesc al discontinuităţii se risipeşte în faţa acestui monstru costeliv de pe culmea Pleşului, rostindu-şi netulburat nobila apartenenţă.

 

***

Şandor de la Neamţ,  boier al sfatului domnesc la 1403, de la începuturile domniei lui Alexandru cel Bun presupune un neam şi o carieră recunoscute.

Îndelungata domnie a lui Alexandru cel Bun este veritabilul îndreptar istoric şi diplomatic preluat de ilustrul său nepot. Bine cu toţi vecinii, indiferent de religie, foloseşte biserica, instalează primul mitropolit în persoana lui Iosif Muşat, fiul lui Petru Muşat I, întăreşte armata, legiuieşte marile dregătorii, cum comis, vornic sau logofăt, dăruieşte celor cu credinţă, răsplăteşte pe meşterii de talent cum zugravul Ştefan, cu moară pe Miletin, cu sate pe Dobre şi Nichita, la 1415. A patra Doamnă a lui Alexandru cerea celui dintâi pictor român cunoscut Gavril Uric, călugăr la Neamţ, caligraf şi miniaturist, să împodobească Tetraevanghelul Doamnei Marina, realizat la 1429. Cartea impune prin nobila seninătate a figurilor, tocmai recuperate rigidităţii modelului bizantin[18].

Alexandru Vodă presară puncte de luptă şi de apărare, zideşte clopotniţa cu turnul  tot dreptunghiular al Mănăstirii Neamţ în conformitate cu ansamblul arhitectonic al Cavalerilor, dar şi cu Turnul zis al lui Ştefan cel Mare din Piatra-Neamţ, o foarte posibilă reeditare a celui dintâi al Cetăţii zise Domneşti de sub muntele Cozla şi peste care s-a zidit Liceul „Petru Rareş”. Tot dreptunghiulare sunt Turnul  Porţii de la Cetatea medievală a Mediaşului sau acelea din Şcheii Braşovului.

Turnurile de supraveghere nu au fost distruse odată cu Cetăţile, de vreme ce existau şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Povestea trecutului se articulează adesea pe tristeţi, în cazul lui Alexandru Vodă rămânem fixaţi pe bunătatea şi ciudăţeniile bunicului.

Şandru de la Neamţ din 1403 trebuie să fi fost pentru Şandru comisul de la Gura Voronei din timpul lui Ştefan cel Mare, un strămoş înrolat instituţiei vitejilor din sud-estul european (fără albanezi şi greci) însemnând ostaşi călări, dar şi conducând o grupă de sate, îndatoraţi, ca şi cnezii români din Galiţia, cu serviciul militar către senior[19]. Teoria acceptată este că prin intermediul Maramureşenilor-descălecători de ţară clasa „vitejilor” s-a constituit şi în Moldova, unde şi-a schimbat curând numele în „curteni”[20].

La Joldeşti, poate ctitorit de huţanii Maramureşului, topos împământenit de la Joldea, rivalul lui Al. Lăpuşneanul, rămas fără logodnică şi fără nas! istoria creşte dintr-un ochi de pădure ocrotit de apele Siretului de La Curtea cu turn dreptunghiular de supraveghere şi apărare, musai crenelat la vremea lui, şi cimitir medieval în apropiere, la locul numit Grajduri, topos bătrân şi respectat, poate pentru hergheliile de odinioară, pentru care şi pan Şandor primise dregătoria de comis.

Şandor comisul din toiul domniei lui Ştefan cel Mare foarte posibil urmaş al lui Şandor de la Neamţ, omul lui Alexandru cel Bun, nu putea fi decât un războinic de linia întâi de vreme ce este pârcălabul preluat şi de domniile următoare. Pentru Ştefan, cetăţile de graniţă aveau preţul aerului din piepturile româneşti, susţinute de acelea din interior, Suceava, Neamţ şi Roman în jurul cărora creează o veritabilă mreajă  de acţiune militară pe întreg teritoriul moldovenesc, pregătind oraşe întregi, ca Neamţ, Dorohoi, Baia, Iaşi, Bârlad, Vaslui, Siret, mănăstiri, conace boiereşti, să reziste până la intervenţia armatei. Tactica hărţuirii şi a împuţinării inamicului de până la ofensivă, cu jertfe locale, este probată şi de mărturiile cimitirului medieval de la Joldeşti.

 

***

Se pare că trecutul localităţii Joldeşti este cu mult mai îndepărtat decât epoca Muşatinilor. Insuficient sondat, cimitirul medieval aflat în imediata apropiere a conacului, nu a bisericii care îşi confirmă statornicia incintei reconstrucţiilor. Cartea lui Gh. Toma nu avansează nici un pariu identitar, Joldeşti respiră o certitudine liniştitoare din raporturi fireşti între un trecut al memoriei nepasionale, împăcate şi prezentul lucid şi aplicat de apostol al civismului. Cu echilibru şi onestitate intelectuală, Gh. Toma recomandă micromonografia „Bisericii din Joldeşti” a lui Paul Croitoru[21], care ne asigură că cimitirul este al unei populaţii româneşti creştine, sedentare şi sărace din secolele XV-VI.

Mai degrabă ciobite şi sparte de săpătorii de lut, lespezile care îl delimitează nu prezintă nici un semn sau simbol. Săpăturile din 1967-1968 şi acelea din 1989, puţine şi superficiale, etalează un inventar modest, cu fragmente de inele sau cercei din bronz prin turnare şi ciocănire, nasturi sau mărgele de sticlă, monede puţine şi înnegrite din Ragusa, Transilvania, Polonia, Imperiul Otoman, Austria, Rusia, dintre care cel mai vechi este dinarul din vremea lui Matei Corvin. S-au  cercetat 52 de morminte, cu recomandarea conservării necropolei, mai ales pentru straturile de schelete insuficient sau deloc analizate şi pentru piciorul de fibulă romană timpurie din bronz din Mormântul 24, databilă în secolele I-II d. H. pe care autorii raportori ai deshumărilor din 1989 o consideră din umplutura unui mormânt, ajuns aici dintr-un nivel contemporan (secolele II-III) care indică existenţa unei staţiuni antice în apropiere sau suprapusă parţial de cimitirul medieval[22]. De ce parţial şi nu total, ne întrebăm, de vreme ce s-a săpat prea puţin şi ca suprafaţă şi în adâncime.

Nu ne îndoim că scheletele, adesea în neorânduială, aflate la o adâncime de cel mult 1,20 m, erau ale sătenilor, dar cele ale adâncimii, stratificate? Este prima oară când simţi tristeţea omului Gh. Toma: După 1991, când au început retrocedările, cimitirul vechi a fost luat în proprietate (mai nimerit să fi intrat în posesia bisericii) ca şi terenul din jurul conacului care nu a fost niciodată al sătenilor[23]. Cartea întreagă emană un emoţionant dor de strămoşi, din simplă deschidere umană, dintr-o sănătoasă înţelegere a istoriei, dintr-o firească branşare la pământul lor cu morţi străini…Biserica din Joldeşti nu are turle. Nimeni, dar mai ales turcul nu trebuia stârnit…şi cartea curge din capitole cu motouri ca nişte streşini fericit dăltuite: Eminescu, Iorga, D. Nanu, înalte ranguri de proverb, anevoie de găsit sub alte latitudini. Dar nu-i nici un proiect edenic, e numai liniştea bărbatului trecut de amiază care domesticeşte Siretul. Pe vremea cânepii topite în bălţile Siretului, peştii ameţiţi de iuţeala duhorii se culegeau cu mâna, fără plăcuta îndeletnicire a pescuitului de azi, când mai nimic n-a mai rămas de prins…

 

***

Privită în amonte, cartea ispiteşte pe istoric, fie pe acela interesat de controversa locului Joldeşti (Botoşani)/ Doljeşti (Roman) asupra victoriei lui Ştefan cel Mare împotriva lui Aron Vodă, pentru ocuparea tronului, fie pe cercetătorul încă nelămurit în legătură cu bunicii Poetului Naţional trăitori la Joldeşti, dar mai ales atras de prima tinereţe a mamei Raluca Iuraşcu – Eminovici, aici născută (1816), unde şi rămâne, afirmă Gh. Toma, până la căsătoria cu Gh. Eminovici[24]. Sigur că de n-ar fi nu s-ar povesti, iar eu sunt dintre aceia care cred în semnele geomantice, când cupa păstrează inserţii ale călcâiului de copil, când concertul de date şi autoritatea tărâmului cheamă înspre energiile mâloase ale confluenţei, când ştii că virtuţile celei alese pentru naşterea eroului sunt deopotrivă consecinţa armoniei cosmice şi a unei misterioase verigi a lanţului ereditar. În antichitate, întâlnirea apelor la vărsare era loc de ceremonie. Unirea Gangelui cu Yamuna este celebrată prin imnuri şi pelerinaje la Allahabad, regelui fluviilor sacre i se alătură fiica soarelui. Joldeşti este situat la gura pârâului Vorona cu mănăstire şi schit, cu iazuri şi legende, cu mărul lui Onufrie care vindecă pe fiica lui Vodă Mihail Sturdza, ctitorul Bisericii Buna Vestire de la Sihăstria Voronei. Arhitectonica bisericii confirmă însă o vechime de încă vreo cinci secole. Cele două nivele cu pronaosul şi naosul săpate în adâncime de 2 m, susţin adaosul din vremea lui M. Sturdza Vv. şi amintesc templul cu două altare, autentice bisericuţe străvechi asemenea celor de la Marea Egee sau de pe când domnul valah îşi lua doamnă catolică.

 

***

Îmbrăţişarea arborilor Voronei, reprezentările trecutului, reamintiri dantelate ale porţii în stil maramureşean, ale faţadelor sau stranelor, până la catapeteasma de tisă a Bisericii Sfântul Neculai din cimitirul mănăstirii, transmisă poate de la bisericile anterioare, invită la conexiuni iconografice.

Tismana rămâne cuibul ortodoxiei greco-sârbului Nicodim (d. 1406), ucenicii săi sunt semnalaţi în mănăstirile Moldovei[25], la Bistriţa, Neamţ, Rădăuţi, Sf. Treime-Siret, Moldoviţa. Elementele arhitecturale sârbeşti au putut pătrunde în Moldova, scriu autorii monografiei Mănăstirii Neamţ[26], prin ucenicii cuviosului Nicodim. Stilul nou al zidirii din piatră în formă de cruce greacă înscrisă, de origine balcano-constantinopolitană îşi avea modelul de la Curtea de Argeş. Însuşi Nicodim alesese peştera de deasupra Tismanei, să nu uităm – scrie Pavel Chihaia – că Nicodim este format la aceeaşi şcoală isihastă a lui Theodosie de la Kelifarevó[27].

Voronei se recunoaşte statutul unuia dintre cele mai vechi lăcaşuri mănăstireşti din Moldova, ctitorit de monahi români, greci şi ruşi, fără a se ignora obştea refugiaţilor din Banat. Locurile de rai ferit reamintesc în fapt latura veritativă, măruntă dar esenţială a legendei, de asumare în cazul de faţă a pustniciei, în asceză riguroasă şi viaţă contemplativă în tăcere, de la începuturile Voronei.

Icoana minunilor nesfârşite de la Sihăstria Voronei pare şi mai încărcată de mister, căci este unică în reprezentarea Maicii Domnului cu Fiul de mână şi de autor necunoscut! Transparenţa mesajului însănătoşirii conectate la mitul reînvierii pare o îndrăzneaţă escaladare a marii taine. O stranie legendă lidiană lansa varianta unei buruieni hăruite, numai de şarpe ştiute, nu şi de oameni. Afişarea iconografică, sfruntată în cadrele teologiei creştine, a efectelor vindecătoare ale mărului conduce spre epoci anterioare, sau la sugestia unui splendid simbol al transcendenţei  susţinător de speranţă. Este şi gândul încurajator al anonimului în replică la modelul muntenesc de la Curtea de Argeş. Icoana expusă în 1926 la Expoziţia română din Paris reprezentând pe Maica Domnului cu Isus mort în braţe şochează prin inedit, dar impresionează prin alăturarea unui trecut autentic, icoana Doamnei Despina cu Theodosie mort, în aceeaşi atitudine. Un copil, fiul lui Neagoe Basarab (1512-1521), răpit văduvei mame numai după trei luni de domnie (septembrie-decembrie 1521).

 

***

Conacul este piesa de rezistenţă a cărţii. Cu o nebănuită forţă de sugestie, Gh. Toma îi întreţine fala, comorile şi rănile istoriei, fără risipirea de tot a tainei. Evită rosturile militare, confruntările sângeroase, dar se mândreşte că Ştefan alege aici locul primei victorii de la care îşi începe domnia. Dar de ce aici, dacă nu ar fi contat pe înlesniri cunoscute…Să nu fi fost loc domnesc privilegiat satul Joldeşti ar mai fi ajuns în proprietatea lui Luca Arbore?…Sunt întrebări cu care lectorul rămâne şi dincolo de carte. În cele câteva convorbiri cu autorul, am înţeles că şi-a dorit o recunoaştere meritorie a clasei boiereşti stăpânitoare şi generoase Joldeştilor, ctitori de biserică şi de şcoli, de zidiri sănătoase pentru trai şi suflet: Cândva se va trece prin sita adevărului şi rolul boierimii în dezvoltarea neamului, excluzând pătimaşa etichetă ideologică, scrie Gh. Toma. Cât despre profilurile istorice ale satului, regăsim aceeaşi forţă senin strunită, cuvenită galeriei oricărei monografii.

Dar, excelente fragmente nuvelistice ni se oferă prin cele câteva chipuri pitoreşti, cunoscute din adolescenţă, mitice în fond şi slăvite pentru dreptul imprescriptibil al fiecăruia de a fi el însuşi. Spirit superior, Ile Rediu trăia la 1950 într-un bordei săpat în malul înalt al Siretului. Acolo se salvase cu mama, pe când volbura le luase casa cu totul. Visând la bacul cablat electric, la bărcile cu motor, un inventator în felul lui, Ile improvizează şeica pe odgon, legând Joldeştii de Slobozia. Repara de toate, nu refuza pe nimeni, dar dura cu anii. Până şi-a adus casa înapoi, pe pământ. Mesager între ancestral şi modernităţile care abia picurau, Ile este barcagiul supravieţuitor timpurilor înecăcioase.

Şi el pripăşit, voinic, şi de lume în tinereţe, Cobzâi luase pe Nataliţa. Botezau, cununau, până într-o zi, când ciudatul înotător şi pescar subacvatic cu peşte-n gură şi în mână, îşi ia casă singur şi covata imensă făcută cu nişte ţigani dintr-o răchită de pe Vorona, împrumutată prin sat pentru scăldat morţii. Bogat şi zgârcit, cu pământ şi vite, bănuit de strângător, a fost jefuit şi omorât în bătaie. N-ar fi găsit mult, că grosul era sub un petic de tablă bătut pe fundul coveţii, pe care nu o mai împrumuta şi în care dormea.

Polonezi, nemţi sau ucraineni, mulţi joldeşteni erau dezrădăcinaţii cărora li se explică aplecarea spre peisaj, oglindirea portretului interior, a vieţii tainice asociată însingurării. Învingător pare Ile voiosul, la trântă cu apele, deasupra timpului. O forţă stihinică regresivă, Cobzâi se închide în sinea patimii favorizând umbrele locului pentru care crimele rămân nepedepsite. Personaj referenţial, Cobzâi aminteşte de splendida lui înaintaşă din piaţa florilor bucureşteană, de după războiul din 1877. Cobzâi şi Pena Corcoduşa, floarea-de-maidan cu ochii verzi – tulburi care fură inima prinţului Serghei Leuchtenberg-Beauharnais, nepotul împăratului, mort ca un cruciat în Balcani, apar într-un soi de regăsire mitică, de farmec al antichităţii din repertoriul legendelor bretone despre spălătoresele nocturne. Aducătoare de moarte numai prin simpla lor întâlnire, ele purifică la izvor giulgiul răposaţilor. Atingerea popoarelor balcanice de celţi face posibilă transfigurarea mitului în spaima de moroi care bântuie până ucide. Femeia nebună din iubire scălda morţii în dorul neuitatelor mângâieri, smintitul cupid doarme în scalda morţilor căptuşită cu arginţi.

 

***

Paşii însângeraţi ai strămoşilor domolesc vuietul Siretului şi înfloresc leagănele pruncilor. Străbunicul Costache Toma venit din Bucovina se aşează la Joldeşti şi face cărămizi, din belşugul gropilor de lut, al risipei apelor şi al aurului verde al pădurilor. Una lângă alta, puse la uscat, atât de netede şi de fragile, că focul poate fixa pentru vecie amprenta unui deget în faţa căreia, cine ştie ce nouă teorie îndârjeşte condeie. Din cărămida lui Costache Toma se ridică şcolile săteşti de prin 1903-1906 şi gospodăriile feciorilor.

Conacul fusese devastat între anii 1945-1948, cu tot cu anexe şi grajduri, o ruină care din 1949 până în 1955 adăposteşte Sanatoriul T.B.C. Şcoala se mută în locul Sanatoriului, din 1957. Bolnav şi el, conacul sta să-şi dea sufletul, de n-ar fi intervenit primarul profesor Aurel Ştefan prin amplul proiect de refinanţare.

 

***

Fiece carte poartă o mare grijă, livrată direct sau mai subtil, căreia i se zice şi mesaj. Direct, Gh. Toma se referă la constituirea evolutivă a localităţii Joldeşti care nu poate fi înţeleasă decât între cele două bastioane: conacul şi aşezământul monastic de la Vorona.

Subtilităţile mesajului în cazul de faţă derivă din relansarea informaţiei călinesciene, de astă dată cu unele argumente, potrivit căreia, la 28 de ani, în primăvara lui 1840, Gh. Eminovici s-a simţit destul de subţire ca să ceară stolnicului Iuraşcu din Joldeşti pe Ralu, cu vreo patru ani mai tânără decât dânsul. Iată că vârsta miresei este aproximată şi anul naşterii, 1816, preluat şi fixat de Aug. Z. N. Pop în 1962. Cum lămurise documentar Gh. Ungureanu din 1977, destinul familiei Iuraşcu rămâne ireversibil legat de conacul în a cărui incintă a şi locuit, s-a născut parte din copii, foarte posibil şi Ralu. Casa este deja placată, cum şi Drumul Eminescului, cu ecouri orfice ale paşilor celui recunoscut de Copilul Pământului şi al Cerului înstelat, la fel revendicat la Agafton, Corni sau Dumbrăveni. Este până la urmă jocul orgolios de-a sfinţii, cu jucători aspiranţi la nemurire, ignorând impasibilitatea arbitrului.

Cercetătorul rămâne atent la corectitudinea informaţiei şi la noutatea discursului, în măsura în care acesta le probează. Este riscant să aduci noutăţi în biografia vechilor zei, cum în antichitate nu asistai nepedepsit la instaurarea unuia nou. Plaiul natal rămâne plin de promisiuni, iar când pe acolo a mai trecut Cineva, plenitudinea dilată orizontul, incumbă la utopie olimpiană. Ei bine, cartea lui Gh. Toma lansează un element aparent nesemnificativ, prezumţia că boierul Enacachi Cristea ar fi fost peţitorul Ralucăi Iuraşcu pentru Gheorghe Eminovici. Găsesc importantă fie şi numai reactivarea imaginii unui membru al familiei Cristea, de tot neglijată în istoriografia botoşăneană contemporană. Baronul Enacachi este nepotul de frate al baronului Ion Cristea de la Costâna, protectorul tânărului Gh. Eminovici, care îl trece Cordonul ca să-l scape de încorporare, să-l împământenească în Moldova, demers anevoios pentru care însurătoarea contează. Nedezvoltând, autorul poate fi suspectat de trimiteri insidioase, dar considerăm ipoteza încă un prag al aprofundării la care lucrarea invită.

Statornică, dintre rânduri bogate informaţional, cu câteva scăpări cronologice şi de genealogie, palpită cuprinderea în suflet, suprema formă de libertate şi răsfăţ a mărturisirii directe, de acasă. Cartea are preţul întoarcerii în grădina bunicilor şi prospeţimea dimineţilor cu cafea din cana mamei.

Cât despre episodul peţitului, poate că Gh. Toma bate gongul unei reprezentaţii pentru care biletele sunt de mult în aşteptare…

[1] Gh. Toma, Op. cit., p. 11, apud Emil Diaconescu, „Vechi drumuri moldoveneşti”, 1939;

[2] M. Costăchescu, „Neamul lui Oană, dvornic de  Suceava şi satele lui”, Vatra Românească, 1929, p. 19;

[3] Gh. Toma, Op. cit., p. 69;

[4] Ibidem, p. 75;

[5] Gh. Ungureanu, „Eminescu în documente de familie”, Minerva, 1977, p. 16; 19;

[6] dvornic, slujitor la curte, curtean;

[7] Mihai Costăchescu, Op. cit., p. 9-10;

[8] Ibidem, p. 10;

[9] „Surete şi izvoade (Şendricenii-Dorohoi)”, Huşi, 1925, p. IV;

[10] Ibidem, p. II;

[11] „Documenta Romaniae Historica, A. Moldova” I, Buc., 1975, p. 25;

[12] I. Minea, N. Grigoraş şi G. Cojoc, „Din trecutul Cetăţii Neamţului”, Iaşi, 1940, p. 16

[13] Op. cit., p. IV;

[14] Ibidem, p. VI;

[15] Comis, mare dregător în evul mediu care avea în grijă cai şi herghelii ale curţii domneşti;

[16] Narcis Creţulescu, „Istoria Cetăţii Neamţu”, Buc., 1905, p. 24;

[17] Ibidem, p. 29;

[18] Dimitrie Ghiaţă, „Pictura românească în imagini”, Buc., 1970, p. 25;

[19] R. Rosetti, „Pământul, sătenii şi stăpânii”….p. 50, nota 3;

[20] N. A. Costăchescu, „Chestiunea celei mai vechi organizaţii ostăşeşti la români Vitejii şi arimanii”, Tip. Bucovina I. E. Torouţiu – Bucureşti, 1945, p. 9;

[21] Bucureşti, 2007;

[22] Octavian-Liviu Şovan, Virgil Mihăilescu-Bârliba, „Cercetări în Cimitirul de la Joldeşti-Botoşani”, în „Arheologia Moldovei” XVIII, Editura Academiei Române, Buc. 1995, p. 218;

[23] Gh. Toma, Op. cit., p. 79;

[24] Op. cit., p. 8;

[25] Ioan Ivan şi Scarlat Porcescu, „Mănăstirea Neamţ”, Iaşi, 1981, p. 26-29;

[26] Ibidem, p. 30;

[27] Pavel Chihaia, „De la Negru-Vodă la Neagoe Basarab”, Buc., 1974, p. 247;

Revista indexata EBSCO