Apr 18, 2017

Posted by in Istorie literara

Theodor CODREANU – Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc (I)

Eminescu a înţeles, înainte de verdictul Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el, privitor la Basarabia, nu va avea cîştig de cauză într-o Europă tot mai secularizată, nepregătită să abandoneze ea însăşi grundurile semibarbariei, cu atît mai puţin să facă faţă celei asiatice. Nu-şi mai rezervă nici o iluzie şi caută semnele genunii care determină comportamentul Rusiei dincolo de spoiala unui pretins misionarism istoric. Le găseşte începînd cu articolul Tendenţe de cucerire, publicat la 7 aprilie 1878. Se prefigurează intuiţii ale filosofiei lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, configurate în teoria matricei stilistice. Obsesia alergării după „graniţe naturale” la o seminţie condamnată să nu le găsească i se prezintă ca un destin nefericit, deformator de inteligenţe, în stare să trezească o nesfîrşită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dîndu-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.”[1]

Această concentrată şi pătrunzătoare caracterizare a jurnalistului de la „Timpul” este confirmată de întreaga istorie a expansiunilor ruseşti. Fondul genetic însuşi, cercetat în ultima vreme[2], trimite nu la slavii propriu-zişi, prezenţi mai degrabă în partea Rusiei Kievene, a fostului Mare Ducat Lituanian şi Rus, a Poloniei şi Ucrainei vestice, ci la Sfînta Rusie, Moscovia, moştenitoare a genofondului Hoardei de Aur (care a stăpînit vastul spaţiu al viitorului imperiu timp de 300 de ani), dar şi la fino-ugrici (marijcami, nepsami, mordvini), moşteniţi şi de finlandezi şi de unguri. Falsa măreţie, în fond anticreştină, despotică, se perpetuează pînă în zilele noastre şi prin teorii de o grandoare fantasmagorică, în cîmpul ştiinţelor, ca istoria şi etnologia. De mare răsunet în Federaţia Rusă putiniană se bucură istoricul, etnologul şi antropologul Lev Nikolaievici Gumiliov (1912-1992), fiul Annei Ahmatova şi al lui Nikolai Gumiliov, Lev devenind creatorul unei noi filosofii a istoriei, fundată pe „erupţiile biosferei”şi orientată, polemic, împotriva lui Max Weber şi Arnold Toynbee (Etnogeneza şi Biosfera, 1978). În rîndurile unei mari părţi a actualei intelighenţii ruseşti, Gumiliov este cotat ca unul dintre „cei mai mari gînditori ruşi”, respectiv – doctrinarul oficial al integrării euroasiatice promovate de regimul lui Vladimir Putin, spre care aspiră şi Republica Moldova sub preşedinţia lui Igor Dodon, în contrapondere cu „decăzuta” Europă Occidentală. Interesant că acest Gumiliov a fost reprimat de regimul sovietic, considerîndu-se ca aprţinător mulţimii tăcute, reprezentînd „libertatea secretă”. Simultan însă, se considera ca adevăratul discipol al lui Marx, convins că a creat filosofia marxismului universal prin sinteza cu antiteza marxismului, cum era considerat euroasianismul, prin excelenţă antioccidental. Gumiliov pleacă de la ipoteza că, la nivelul biosferei, se produc „erupţii energetice” de felul erupţiilor vulcanice, imposibil de prevăzut ştiinţific. El şi-a pus întrebarea cum de e posibil ca, la un moment dat, o comunitate mică, precum cea mongolă, sălbatică, a „explodat” în secolul al XIII-lea, făurind un uriaş imperiu, sub aureola „Hoarda de Aur”. Îi vine în ajutor conceptul de biosferă, creat în secolul al XIX-lea de către austriacul Eduard Suess. În 1926, Vladimir Vernadsky observă că biosfera poate afecta planeta prin fenomenul încălzirii globale. De aici, Gumiliov a dedus că biosfera are oscilaţii energetice, energie pe care a „umanizat-o”, numind-o passionarity. Aceste oscilaţii energetice la nivel biosferic, aleatorii, creează grupări etnice care pot deveni super-ethnos, creînd, din prea-plinul lor enegetic, civilizaţii şi imperii, parcurgînd toate vîrstele naturale de la naştere pînă la fazele inerţială şi întunecată, ultima însemnănd dispariţia. Este ceea ce el numeşte o etnogeneză. Fiecare vîrstă ar dura în jur de două-trei sute de ani, o civilizaţie dăinuind între 1500 şi 2000 de ani. După cum Hegel şi-a desfăşurat dialectica spiritului absolut spre a ajunge la împlinirea în civilizaţia şi filosofia germană, la fel Gumiliov ţinteşte către fundarea glorioasă a expansiunii ruseşti ajunsă super-ethnos. Să fie vreo diferenţă de „super-ethnos-ul arian” al lui Hitler?

De-aici încolo urmează „spelndida” construcţie a filosofiei istoriei ruseşti. Cu „Hoarda de Aur”, s-a născut un super-ethnos. Dacă s-ar fi restrîns doar la existenţa pe parcursul a 200-300 de ani, cît a dominat peste ruşi Hoarda, teoria lui Gumiliov s-ar fi năruit. Aşa că el o adecvează la real (şi asta nu e glumă!), considerînd că mongolismul a fost doar începutul etnogenezei ruseşti (arheul etnic, în limbaj eminescian), vîrsta tinereţii explozive. Altfel spus, Gumiliov confirmă, avant la lettre, ceea ce ştia deja şi Eminescu, anume că Rusia a răsărit din rasa turco-mongolă, prea puţin „slavă”. Optează însă pentru o sinteză de tip hegelian, între elementul slav şi cel mongol. Momentul crucial este încercarea Cruciadei catolice de a pătrunde în Ţările Baltice, eveniment care, de-ar fi reuşit, ar fi însemnat colonizarea Euroasiei şi secerarea din faşă a istoriei patriotice a Rusiei viitoare. Ordinul Fraţilor Sword a pătruns în Lituania păgînă spre a o converti la catolicism. Bătălia decisivă s-a dat în 1236, la Siauliai, cînd prinţul Alexander Nevski a cerut ajutorul mongolilor, aflaţi sub Batu Han, spulberîndu-i pe cruciaţii germani şi germanofili. Batu Han nu numai că l-a salvat pe Alexander Nevski, dar l-a adoptat ca fiu, încît, argumentează Gumiliov, este o totală aberaţie istorică să se vorbească de perioada „jugului mongol” (ca în istoriografia oficială), fiindcă stăpînirea mongolă a însemnat desăvîrşirea etnogenezei ruseşti prin sinteza slavilor cu mongolii: a existat nu „jugul mongol”, ci doar „un schimb reciproc de servicii”, timp în care slavii „au fuzionat în mod voluntar cu Hoarda”, graţie geniului lui Alexander Nevski, care „a devenit fiul adoptiv al lui Batu”, favorizînd o fericită „simbioză etnică”, împlinirea noului super-ethnos al Sfintei Rusii. Este ceea ce Gumiliov numeşte o răsucire patriotică a istoriei, coroborată cu pătrunderea spiritului creştin dinspre Palestina şi Bizanţ. Astfel s-a născut poporul rus prin explozia energiei biosferice  mongole pe fond slav. Dacă trecerea la creştinism s-ar fi petrecut prin catolicism, Rusia ar fi trecut prin îmbătrînirea Occidentului. Acum are enormul avantaj de a fi mai tînără cu 500 de ani decît Occidentul intrat în faza întunecării ultime[3]. Altfel spus, în acest mod s-a pus temelia imperială a celei de a treia Rome.

Deşi uriaşă ca întindere, comparativ cu Europa civilizată, Rusia e ca un Flămînzilă veşnic neostoit, mîncător de brazde de pămînt, fără şansa de a se îndestula vreodată şi a-şi găsi liniştea, lăsîndu-şi vecinii în pacea lor: „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.” Eminescu găseşte alte exemple în Olanda şi în Belgia, avînd prilejul să le judece nu cu ajutorul simplistei balanţe, ci tot cu al cîntarului: „Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sînt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă. Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu-i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.”[4]

În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Este exact ideologia antioccidentală promovată de Lev Gumiliov şi de discipolul său Vladimir Putin. Eminescu vrea să remarce că între intelighenţia rusească şi clasa politică ori există o prăpastie, ori o regretabilă consimţire „ideologică”, nemaivorbind de abisul dintre acestea două şi uriaşa masă a iobăgimii.

Din nefericire, strălucita intelighenţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a reuşit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică fiind continuarea expansiunii deşertului sufletesc care a ameninţat să se întindă peste toată Europa, resuscitînd, pentru România vechile rapturi din Basarabia şi Bucovina. Eminescu atrage atenţia Europei că nu este ferită de primejdia asiatică: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. / În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mînele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu vor fi aflînd cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.” Poetul, aşadar, nu mai cade în capcana mult învăţatului Dimitrie Cantemir să considere ţarismul un alt tip de imperiu decît cel otoman.

Mimarea Europei occidentale, începînd cu Petru I, n-a dus la o veritabilă aculturaţie, căci tendinţele expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creştin: „Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple. / Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o.” Semnele deşertului sufletesc se arată în aceea că marea Rusie n-a dat, de timpuriu, un Rafael, un Beethoven, un Kant, încît „tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri”.

Eminescu sugerează că nici gloriile ruseşti ale veacului său n-au ieşit din promiscuitatea semibarbariei, consimţind la expansiunea deşertului sufletesc al politicii oficiale. Deja în epocă românii erau scandalizaţi de comportamentul răsfăţatului Alexandr Puşkin, care, primit cu ospitalitate în Basarabia, s-a dezis lamentabil de prestigiul de intelectual al libertăţii, fiind considerat de unii un Byron rus. Puşkin, care are şi azi un bust în parcul gloriilor din Chişinău, nu-i mai scotea pe basarabeni din „ţigani”, „proşti”, oraşul fiind pentru el o Sodomă etc. Delicatul Vasile Alecsandri a fost consternat de şovinismul puşkinian, dîndu-i o replică pe măsură:

 

Fiind mai negru ca ţiganii,

Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?

Tu, cel primit cu dor de sus,

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

 

Cu dar de pîine şi de sare,

Cu vin din valea noastră mare

Te-am ospătat, dar tu în zori,

Rîzînd, te-ai scîrnăvit în flori.

 

Apoi prin codri de milenii

Ai tot umblat, rîzînd alene,

Ei, vezi, atunci pun mîna-n foc:

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

 

Din păcate nici un geniu ca Dostoievski n-a reuşit să iasă din prostituţia ideologică a şovinismului rusesc. Prozatorul basarabean Ion Iachim scria dezamăgit în cartea citată: „Şovinismul este o straşnică maladie în măduva intelectualilor ruşi, o iarbă rea ce-a slobozit rădăcini adînci în inimile lor. Cu excepţia a cîtorva minţi lucide (de exemplu filosoful Piotr Ceaadaev, scriitorul şi filosoful Alexandr Herţen, care a susţinut moral răscoala polonezilor de la 1863-1864, poetul şi publicistul Nicolai Ogariov), oamenii de cultură ruşi, ca şi generalii ruşi, ca şi politicienii ruşi, sînt bolnavi de febra cuceririlor pămînturilor străine, de asuprirea altor popoare.”[5]

Aşa-zisa „cestiune orientală”, confirmă Eminescu, nu-i pentru Rusia decît poftă de deşertificare şi a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvîntul d-lui Aksakof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică. C-un cuvînt în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe.”[6] Lăcomie care va trece intactă în visurile „revoluţiei mondiale” bolşevice, cum se va vedea. Chestiune de mistică mitologică, departe o orice creştinism, a prezis poetul, ruşii făcînd, din mistica unui presupus testament al lui Petru cel Mare, o misiune istorică: „Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni cari dau tonul în Rusia. / Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.”[7] De altfel, Rusia ţarilor, chiar agonizînd a înlocuit rapid motivaţia misionară a creştinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a „revoluţiei mondiale”. Sînt dovezi clare că, după înfrîngerea Germaniei naziste, Stalin voia să pună stăpînire pe întreaga Europă. Şi a ajuns, dejucîndu-i-se planurile, nu doar pînă în inima Imperiului Habsburgic, decedat, între timp, ci chiar pînă în cea a Germaniei. La 5 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, declarase: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci cînd vom stăpîni globul pămîntesc.” De ce nu şi universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu? În cărţile sale, cum am mai amintit, Viktor Suvorov[8] arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945 nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Franklin Delano Roosevelt fusese dispus să i-o ofere.

Este o eroare să se susţină că Rusia a importat doctrina comunismului de la Europa civilizată, chiar dacă acolo s-a cristalizat teoria marxistă, preluată însă pe calapod leninist şi stalinist. La 1878, Eminescu simte că stafia despotismului comunist vine chiar din „deşertul sufletesc” care bîntuie spaţiul slav. La 6 august, comentînd atentatul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia a înaltei poliţii, Eminescu atrage atenţia că generalul a fost, de fapt, victima tendinţelor comuniste: „În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.”[9]

Dar profeţii nu sînt niciodată ascultaţi. Iar întreaga lui strădanie de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eşuat. O spune el însuşi, la 9 august 1878: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întîmplat în urmă am prevăzut şi, încărcaţi cu hulă şi cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniştiţi, ştiind că vremea ne va da dreptate şi cuprinşi de durerea că, puşi afară din cercul vieţii publice, nu putem mişca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul.”[10] Aşadar, Eminescu înţelege că în 1878 a fost pus afară din cercul vieţii publice, punere în afară care se va desăvîrşi la 28 iunie 1883!

Iar aceste dezvăluiri şi previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din secolul al XX-lea, Alexandr Soljeniţîn. Marele disident vedea faptele într-un sens eminescian, confirmîndu-l pe S. E. Kryzanowski, o strălucită minte politică de la începutul secolului al XX-lea, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve şi forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus.” Soljeniţîn aducea adevărul la zi, în 1990: „Astăzi această previziune a lui Kryzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărîma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte şi ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea. / Văd însă cu adîncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care ne trezeşte în multiplele ei destine, nu se poate nicidecum elibera de gîndirea statului enorm, de înşelătoria imperiului; gîndirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos «patriotism sovietic» şi se mîndreşte cu «marea putere statală sovietică», care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decît să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemărginite, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcîndu-ne de ruşine, prezentîndu-ne întregii planete ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – cînd în realitate genunchii noştri tremură şi iacă-iacă ne prăbuşim vlăguiţi.”[11]

Soljeniţîn credea că toate nenorocirile Rusiei au început în 1917, odată cu abolirea monarhiei. Dar el nu s-a arătat simpatizant nici al imperialismului ţarist şi avea speranţe în înţelepciunea creştină a ţarului Nicolae al II-lea, care ar fi putut stopa expansionismul rusesc pentru a da şansă înfloririi europene a Rusiei. El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică şi culturală abia după ce a renunţat la veleităţile imperiale. Asemenea, Germania a ajuns prosperă abia după ce a trecut prin puterea catharsis-ului din 1945, purificîndu-se moral de spiritul războinic. La fel, după căderea comunismului, Rusia trebuia să condamne, ritualic, imperialismul sovietic şi toate crimele şi cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljeniţîn considera că e dreptul ei să se unească cu România, dacă doreşte. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992. Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mînate de „deşertul sufletesc” despre care a făcut vorbire Eminescu?

Are astăzi Rusia lui Vladimir Putin forţa spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea şi rus creştin adevărat? Nu are, din nefericire, iar toate analizele şi prognozele eminesciene se văd reiterate de cartea, deja amintită, a unui grup de istorici şi analişti politici germani, coordonaţi de Uwe Klußman şi Dietmar Pieper, şi intitulată sugestiv Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin (2012), trad. din germană, la noi, în 2014[12]. Dacă Sfîntul Imperiu Romano-German s-a vrut continuatorul Imperiului Roman de Apus, ţarismul, care n-a izvorît din rădăcini proprii, a fost o contaminare mimetică, pe filieră germanică, după Bizanţ, considerîndu-se o „a treia Romă”. Ingermanlandul, despre care vorbea Eminescu, este premisa de la care pleacă şi coordonatorii amintitului volum, grefa istorică a germanismului pe slavism fiind vizibilă de la Ivan cel Groaznic pînă la Nicolae al II-lea, cu prelungiri pînă la Stalin şi Vladimir Putin: „Rusia ţaristă nu a avut cu nici o altă ţară legături atît de strînse cum a avut cu Germania. Ivan al IV-lea, poreclit de ruşi «cel Sever», şi mai cunoscut în Occident drept «Ivan cel Groaznic», îl numise pe germanul Heinrich von Staden organizator al serviciului său de securitate, «Opricinina». Două secole mai tîrziu, în vara lui 1762, o nemţoaică a urcat chiar pe tron ca ţarină; fosta prinţesă Sophie von Anhalt-Zerbst şi-a luat, cu această ocazie, numele de Ecaterina a II-a şi a devenit o conducătoare pe cît de venerată, pe atît de temută. Germanii au ocupat în Imperiul Rus poziţii de funcţionari superiori şi şefi de servicii secrete, de miniştri de Externe şi de cancelari ai ţarilor. Ba mai mult, de la fiul Ecaterinei, Pavel I, admirator al Prusiei, şi pînă la ultimul ţar, Nicolae al II-lea, împăraţii ruşi s-au căsătorit de preferinţă cu prinţese germane.”[13]

În pofida acestei masive inserţii germane, Rusia a evoluat fără organicitatea din Imperiul German (962-1250). Politologul Alexander Rahr a surprins, între alţii, imaginea ţarismului ca formă fără fond, care nu i-a permis să fie un imperiu civilizator: „Ecaterina a II-a a întruchipat aparent punctul culminant al influenţei germane, care, începînd de la Petru cel Mare, s-a simţit în mod clar. Dacă privim mai cu atenţie, ea nu mai era nemţoaică, devenise rusoaică pătrunsă de bizantinism.”[14] Rahr se înşală: nici bizantinismul n-a fost asimilat organic, ca să devină „rusesc”, panslavismul dovedindu-se tot o formă eşuată de imperiu. Bizanţul a fost în primul mileniu principala formă de civilizaţie şi de cultură a lumii, în vremea cînd Europa occidentală nici nu exista, aceasta fiind, la rîndu-i, creaţia organică a tot ce-a fost mai bun în creştinism. Germanii adoptaţi de Petersburg şi Moscova, observă acelaşi Alexander Rahr, „s-au dovedit adesea mai ruşi decît ruşii”[15].

În aceeaşi ecuaţie stranie intră şi afinităţile dintre Stalin şi Hitler, finalizate cu faimosul Pact Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), dar şi cu invazia germană în Rusia, în Al Doilea Război Mondial. Tratatul Ribbentrop-Molotov se voia unul al „păcii”, de neagresiune, fiind, în realitate, unul de program imperial agresiv, urmat, între altele, de criminalul 28 iunie 1940, prin care Basarabia, Ţinutul Herţa şi Bucovina nordică erau rupte, brutal, de la statul român. Se repeta, altfel spus, 28 mai 1812, extins şi la alte teritorii româneşti, cu acută viclenie chiar şi faţă de aliatul Hitler, căci în protocolul adiţional nici nu se pomenea măcar de Herţa şi Bucovina. Cu alte cuvinte, Stalin cumula, acum, dintr-o lovitură, vînzările din 1775 şi 1812, vizînd o Moldovă nu aflată la cheremul vechii Porţi Otomane, ci la acela al unei „Porţi” create chiar în sînul României Mari, prin dezmăţ, corupţie, afaceri de tipul Škoda[16], care doar mimau înzestrarea armatei, considerată, acum, incapabilă să apere pămînturile strămoşeşti, Consiliul de Coroană optînd să le cedeze fără luptă. Pînă şi dezmăţatul rege Carol al II-lea, vinovat de starea precară a armatei, a notat în urma Consiliului de Coroană de la 27 iunie 1940: „Consiliul are loc şi am ieşit din el amărît şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prînz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, am fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.”

Afinităţile germanice ale „păturii superpuse” ţariste aveau rădăcini asiatice barbare, în pofida creştinării slavilor la 988, prin cneazul Vladimir al Kievului, o creştinare hibridă, „amestecînd practica administrativă mongolă cu ideologia de stat bizantină”[17]. Pecetea rasei mongolice asupra slavismului politic şi cvasicreştin, la care se adaugă influenţele bizantină şi germanică neasimilate organic, a fost remarcată şi de Eminescu. Caracteristica formelor fără fond, sublinia poetul român, stă în apariţia antitezelor monstruoase. La 16 ianuarie 1547, Ivan cel Groaznic punea bazele imperiului, pe fundament aparent creştin, după model bizantin, faimoasa „A Treia Romă” de după căderea Împeriului Bizantin, la 1453. Domnia lui este plină de antiteze monstruase. Se crede foarte credincios, dar la vîrsta de 15 ani începe cu executarea mai multor prinţi, încarnînd o monarhie absolută. Din această postură, vrea să instituie o justiţie divină, numită pravda, cuvînt care, la ruşii pravoslavnici, înseamnă o codificare a justiţiei ca adevăr, pe urmele Mîntuitorului: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Credincioşia lui pare a culmina în 1552, în urma victoriei de la Kazan, cînd este întîmpinat ca erou al poporului şi cînd poruncise să se ridice cunoscuta Catedrală Vasile Blajenîi din Piaţa Roşie, terminată în 1554. Legenda spune că a poruncit ca arhitecţii să fie orbiţi spre a nu mai face o alta. Dar el împlineşte „justiţia”/pravda cu „Opricinina”, un soi de stat în stat, strămoaşa KGB-ului şi mai mult decît atît, cumulînd proprietăţile lui vaste, opuse zemşcinei, cu proprietăţile împărţite între boierii Dumei, restul uriaş al populaţiei fiind iobagă. „Opricinina” a comis opresiuni barbare împotriva cărora s-a ridicat pînă şi Biserica Ortodoxă, în frunte cu mitropolitul Filip II, care va fi sugrumat de o căpetenie a opricinicilor. După ce au fost asasinaţi vreo 4000 de oameni, îngrozit el însuşi, Ivan cel Groaznic desfiinţează „Opricinina”. Va muri la 18 martie 1584, la numai 53 de ani. Ruşii îl venerează şi astăzi. Stalin, la rîndu-i, se recunoştea în figura înaintaşului, poruncind marelui regizor Sergei M. Eisenstein să facă un film monumental. În partea a doua, Eisenstein n-a rezistat ispitei de a spune adevărul, de a face aluzii la satrapismul lui Stalin, prin cel al lui Ivan, această parte fiind, desigur, interzisă. O cu totul altă imagine a lui Ivan cel Groaznic va produce, în filmul Ţarul, regizorul Pavel Lunghin (2008-2009): „El prezintă un ţinut al groazei, plin de cadavre atîrnînd de spînzurători, un imperiu sumbru, dominat de un despot psihopat.”[18] Finanţatorul Andrei Borodin, dar şi primarul Moscovei, Iuri Lujkov, susţinător al proiectului, şi alţi implicaţi vor lua calea exilului, „de teama securiştilor Kremlinului”, care, desigur, au interzis filmul sub domnia lui Putin.

Matricea ţarismului ivanian este o constantă a imperiului „creştin” moscovit, avînd echivalent, în Occident, medievala Inchiziţie, cea care a încălcat Tabla Legilor prin persecuţii şi condamnări la moarte, cu odioasa ardere pe rug. Împotriva iubirii hristice, inchizitorii „creştini” din Occident şi din Imperiul Ţarist au semănat moarte şi groază care au dus la subminarea gravă a creştinismului, provocînd secularizarea Europei. În poemul dramatic Andrei Mureşanu, Eminescu arată grozăvia urii barbare, în antiteză cu iubirea creştină, transformată în condiţie a istoriei:

 

Rău şi ură

Dacă nu sînt, nu este istorie. Sperjură,

Invidios-avară, de sînge însetată

E omenirea-ntreagă – o rasă blăstămată,

Făcută numai bine spre-a domina pămîntul,

Căci răutăţii numai îi datoreşte-avîntul

Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii,

Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni

Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,

Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;

Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase

Ca şi-alţii să trăiască – e mare. Cînd un popol

Începe a fi nobil şi generos în cuget,

Atunci a lui cădere şi moarte sînt aproape,

Căci numai răul are puterea de-a trăi.

 

Eroul lui Eminescu vizează atît barbaria „creştină” maghiară exercitată împotriva românilor ardeleni, în Imperiul Austro-Ungar, cît şi condiţia Basarabiei în raport cu ţarismul lacom după „frontiere naturale”, sub blazonul justiţiei „onoarei”, încifrată pompos în conceptul pravda, trecut intact, după 1917, în „Pravda” sovietică, înfiinţată de Lenin încă din 1912, la Petersburg, transformat de ţarul Nicolae al II-lea în Petrograd. Mureşanu pare să condamne omenia creştină (care îndeamnă la a nu răspunde la violenţă cu violenţă) a poporului său în faţa barbarilor, dar ştie, în acelaşi timp, să surprindă diferenţa ontologică dintre creştinism şi faţada lui de formă fără fond. O conturează, în chip impresionant, deşi prea puţin remarcat pînă acum, şi Ion Druţă (chiar în pofida alegerii sale de a trăi la Moscova), în romanul Biserica albă[19]. Este vorba de creştinismul celor două Ecaterine: cea Mică şi „caraghioasă”, din Basarabia, şi cea Mare, din imperiu, scăldată în aur şi glorie. Sînt puse în balanţă, deopotrivă, cele două Biserici: cea Albă, sărmană, de pe malurile Nistrului (consonantă cu cea de la Neamţ, unde se ruga sihastrul Paisie Velicicovschi, descoperitorul Filocaliei şi isihasmului, odată „românizat”), şi cea Neagră (în adîncuri), maiestoasă, la suprafaţă, din inima Petersburgului şi a Moscovei, întruchipată de campionii „creştini” Ecaterina cea Mare şi Potiomkin, „fire brutală, aproape sălbatică”[20], încît fusese poreclit „cneazul Beznei”. Sub aripa lor „creştină” gemea ciornîi narod („neamul negru”), răsculat la îndemnul lui Emilian Pugaciov. Despre un astfel de creştinism al grandorii, culminat în faimosul mistic Rasputin, de la curtea ultimului ţar, francezul Astolphe de Custine, spunea văzînd Catedrala Vasili Blajenîi, „sprijinitoarea” zidurilor sumbre al Kremlinului: „ţara în care o astfel de clădire se numeşte Casa Domnului nu este Europa, ci India, Persia, China, iar oamenii care se roagă Domnului în această chisea nu pot fi creştini.”[21] Basarabia luată cu japca antihristică şi mutilată sufleteşte stă mărturie. La fel s-au purtat ţarii cu alte popoare subjugate. Scriitoarea georgiană Naira Gelashwili cita dintr-o scrisoare a guvernului rus către comandantul de armată Eduard von Totleben: „Trupul trebuie să fie georgian, sufletul însă, rus.” Fireşte, cum e astăzi preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon: trup de român, dar suflet rusesc. Este o formă diavolească de conştiinţă sfîşiată sau de schizofrenie etnică[22]. Fenomenul s-a insinuat chiar şi în sînul Bisericii din Basarabia prin măsuri politice, cu efecte de lungă durată, ţinta principală fiind deznaţionalizarea moldovenilor şi asimilarea lor lingvistică şi religioasă, violîndu-se grav canonul rezultat din Duminica Cincizecimii, acela al dreptului fiecărui popor de a asculta Cuvîntul lui Dumnezeu în propria limbă. Limba, spiritualitatea şi cultura fiind datele fundamentale pentru specificul unei naţiuni, acestea s-a încercat să fie deturnate din matca lor pentru devenirea nonromânească a basarabenilor.

Ruşii au gîndit cu mult înainte de Pacea de la Bucureşti că trebuie început cu spiritualitatea creştină, considerînd că ortodoxia, fiind punctul comun dintre Ţările Române şi Rusia, de aici trebuie început pentru stategia rusificării. Au crezut că nu există misiune mai uşoară, dat fiind că Biserica e Una, trup al lui Hristos. Numai că de îndată ce transformi instituţia bisericii în instrument politic aceasta intră în zona tenebroasă a ereziei, pe care adevărata Biserică a lui Hristos o respinge, căci nu poate fi ruptă de dogma Sfintei Treimi, cu paradoxul ei de neînţeles prin care trupul hristic e totuna cu Tatăl şi Sfîntul Duh, iubirea creştină însemnînd implicit a respecta diversitatea de limbă, ethnos, cultură, credinţă, aceasta din urmă unificîndu-le pe toate, la modul hristocentric. Ceea ce au încercat politicienii şi ierarhii ruşi cu populaţia din Basarabia contravenea brutal canoanelor Bisericii, încît bătălia rusificării s-a dat între ortodoxismul eretic pravoslavnic (fundamentalist) şi Biserica lui Hristos în care trăiau românii basarabeni.

Autorităţile ţariste au crezut însă că Dumnezeu poate fi înşelat şi au recurs la vechea stratagemă păgînă a Calului Troian: trebuia găsit un ierarh român de prestigiu care să împlinească marea devenire nonromânească a românilor. Şi s-au oprit la un ierarh autohton foarte înzestrat, originar din Bistriţa, Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821)[23]. Începutul războiului ruso-turc, îl găsea pe acesta la Dubăsari, pensionat cu 3000 de ruble anual. La 27 martie 1808, primea ucazul împărătesc prin care era numit din nou membru al Sinodului, dar şi exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei, ca semn că războiul avea drept ţintă înstăpînirea peste Principate. Numirea aparte a Basarabiei arăta limpede potenţiala soluţie de avarie în raport cu pretenţiile faţă de Poartă. Din această clipă, Gavriil Bănulescu-Bodoni devine prizonierul conştiinţei sfîşiate care se va înstăpîni, peste ani, în Basarabia. Ocupantul exploata la maximum vrednicia creştinească şi sentimentele rusofile ale pensionarului de la Dubăsari. Preotul N.N. Topologeanu, de la Ocnele Mari (Vîlcea), într-o broşură din 1933, sesiza această ruptură între ierarhul merituos, pus în slujba Bisericii strămoşeşti, şi „activitatea sa de rusificator”[24].

Încă înainte de a ajunge la Iaşi şi la Bucureşti, în 1808, nepoftitul exarh începe cu traducerea din ruseşte în româneşte a ecteniilor de rugăciuni pentru ţar şi familia lui. Cum mitropoliţii Veniamin Costache (Moldova) şi Dositei Filitti (Ţara Românească) s-au arătat consternaţi, Bănulescu-Bodoni a început o campanie necreştinească de denigrare a acestora, pornind morişca grupurilor de boieri rusofili şi împărţind Principatele în două tabere ostile. Tensiunea şi murdăria atacurilor a atins un asemnea grad, încît Veniamin Costache, în pofida enormului său prestigiu păstoresc şi cultural, scîrbit, şi-a dat demisia în 1808, iar Dositei, care a încercat să reziste, a fost înlăturat din scaun de chiar Alexandru I (15 ianuarie 1810), pentru ca în decembrie 1812 să se retragă la Braşov, pînă la sfîrşitul vieţii. „Astfel, – comentează părintele Topologeanu – păstorii cei nemitarnici ai românismului, înlăturaţi fiind, fu înlăturată şi piedica cea mai mare din calea planurilor Ruseşti. Coada de topor îşi avea de-acum mînă liberă.”[25] Drumul era pregătit pentru rusificarea, prin Biserică, a ambelor Principate. Ţarul, considerîndu-se „şef religios al Bisericii din principate”, a numit, prin ucaz, încălcînd cutuma alegerii, ca mitropolit al Ungro-Vlahiei pe Ignatie, un grec aciuat la Curtea ţaristă, iar în Moldova, ca exarh ce era, Gavriil Bănulescu-Bodoni l-a adus pe un protoiereu rus, Petru Conitzky, să „reorganizeze” Biserica. După încheierea păcii, la 28 mai 1812, a fost însă alungat din partea liberă a Moldovei, revenind în scaun Veniamin Costache, iar el mulţumindu-se, la 21 august 1813, cu numirea în fruntea noii Arhiepiscopii a Chişinăului şi Hotinului, unde a păstorit pînă la moarte.

Conştiinţa sfîşiată însă, prin natura ei dramatică, trebuie să se privească în oglindă, iar acolo Gavriil Bănulescu-Bodoni a citit că lucra împotriva adevăratei Biserici a lui Hristos şi, deci, şi a poporului său. El a intuit că misiunea lui avea rosturi ontologice, existenţiale, Basarabia devenind, cum va spune Eminescu, cestiune de existenţă pentru poporul român. Creştinismul de adîncime i-a poruncit să eşueze în tentativa de rusificare prin Biserică a basarabenilor. Iar Duhul Cincizecimii[26] l-a ajutat să nu se atingă de slujirea Cuvîntului lui Dumnezeu în limba română. S-a străduit, dedublat fiind, să fie un bun păstor, să administreze şi să zidească Mitropolia din Chişinău, să se îngrijească de bunăstarea şi pregătirea preoţilor, înfiinţînd un seminar, şcoli cu predare în limba rusă (după obligaţie), dar şi în româneşte. În 1814, a pus temelia unei tipografii, aducînd un meşter călugăr de la Neamţ, Ignatie, cu ajutorul căruia a tipărit căţi religioase şi didactice în ambele limbi. Încerca, totodată, să nu rupă legăturile cu Ţara, cu care face schimb de cărţi. Astfel, cît timp a trăit Gavriil Bănulescu-Bodoni, Basarabia şi-a conservat cvasioficial caracterul românesc, mitropolitul apelînd la promisiunile „creştineşti” ale ţarului Alexandru I din Manifestul adresat în 1806 românilor din Principate. Moartea ţarului însă a îndreptat rapid evoluţia provinciei către condiţia de gubernie. Totuşi, sub următorii mitropoliţi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov) încă se îngăduie liturghia în limba română. Începînd cu Antonie Şocotov condiţiile se înăspresc, pentru ca sub Pavel Lebedev (1871-1882) să asistăm la lovitura de graţie, întrucît, de bunăvoie, basarabenii nu renunţau la identitatea lor lingvistică şi culturală. S-a trecut la metodele opresive: fără limbă română în biserică, în şcoală, fără carte românească (toate au fost adunate la reşedinţa episcopală şi au fost arse), rupîndu-se orice legătură cu malui drept al Prutului. Drept răspuns, majoritatea basarabenilor n-a mai mers la biserică. Anticreştinismul bisericii „creştine” pravoslavnice şi antiapostolice a atins punctul culminant, cum observă părintele Topologeanu: „Împrăştiindu-se Apostolii în toată lumea la propovăduire, nu au predicat în vre’o limbă favorită, ci în limba acelora pe care-i învăţa, interesul fiind ca aceştia să înţeleagă tot ce li se predica. Din punct de vedere creştin nu exista motivul pentru ca Basarabenii să fie siliţi a asculta serviciul divin într’o limbă neînţeleasă. Iar unui ierarh ortodox nu-i era iertat, ca el însuşi să aducă această silnicie unui popor, deoarece lucra tocmai contrar îndatoririlor sale.”[27]

Violenţa rusificării a trezit, pe de o parte, admiraţia superiorilor mitropolitului pe linie ierarhică şi politică, iar pe de altă parte, revolta basarabenilor i-a determinat să-l avanseze la o arhiepiscopie superioară, în Georgia, unde rezistenţa la rusificare era foarte puternică. În locul lui Lebedev, a fost adus arhiepiscopul de Kazan, pentru a mai potoli spiritele. Însă „reeducarea” preoţilor se făcuse deja după model antiromânesc lebedevian, încît, la sfîrşitul secolului al XIX-lea rusificarea avansase masiv, mulţi dintre slujitorii bisericii fiind ruşi. În asemenea condiţii, ţăranii basarabeni au fost împinşi să răspundă la erezia pravoslavnică tacită printr-o altă erezie, care însă asigura oficierea în limba română. Este vorba de straniul fenomen al inochentismului, fondat de călugărul român Ioan Levizor, cu numele monahal Inochentie, care a întemeiat, la Balta, Mănăstirea Noul Ierusalim, bucurîndu-se de un prozelitism impresionant[28]. A fost un răspuns la brutalitatea rusificării, în primul rînd, observă părintele Topologeanu.

Cum în momentele de criză, supusă încercărilor, Biserica nu poate fi biruită de diavol, Dumnezeu le-a trimis basarabenilor, la 1900, un ierarh cu adevărat creştin ortodox: Iacob Piatniţki. Acesta a pus capăt acţiunii de rusificare a predecesorilor, înţelegînd realitatea naţională a băştinaşilor. În consecinţă, a făcut demersuri pe lîngă Sfîntul Sinod să redea moldovenilor condiţia de creştini îndrituiţi de Dumnezeu să aibă biserică românească. Succesorul său, Vladimir, l-a continuat în chip fericit, încît începutul secolului al XX-lea a adus marea enegie spirituală a renaşterii naţionale. Dezmeticindu-se, Sfîntul Sinod nu l-a tolerat pe mitropolitul Vladimir decît patru ani, mutîndu-l din 1908, la Arhiepiscopia din Rostov. Dar renaşterea n-a mai putut fi oprită. Era vremea noilor intelectuali, a „Luminătorului” lui Alexe Mateevici. Împotriva noii generaţii s-a pus stavilă un fost ofiţer rus, Serafim, care a încercat să reintroducă metoda opresivă a lui Lebedev. Toate au dus însă la izbăvirea de la 27 martie 1918, cînd Sfatul Ţării a votat Unirea cu Ţara. Un secol de rusificare a fost înfrînt, neputînd să înţeleagă şi să pătrundă legile tainice ale rezistenţei arheului românesc, cel păzit de Mihai Eminescu. Trădînd creştinismul, Imperiul lucrase cu antiteze monstruoase care nasc conştiinţe sfîşiate şi care-l vor duce, în cele din urmă, la pieire.

Antinomia insolubilă dintre creştinism şi expansionismul ţarilor se reflectă, altminteri, şi-n dualismul intelighenţie / ciornîi narod. Primul termen s-a conturat în mediul tinerilor nobili care foiau în jurul lui Puşkin, fiind inventat, în 1836, de traducătorul Vasilii Şukovski (1783-1852). Pe de o parte, intelighenţia apare ca o pătură separată de majoritatea ruşilor, contrastînd cu „barbaria rusească”, devenind categoria faimoşilor „oameni de prisos”, începînd cu eroul puşkinian Evgheni Oneghin (1832) şi sfîrşind cu Oblomov (1859), personajul lui Ivan Alexandrovici Goncearov (1812-1891). În 1856, sub Alexandru al II-lea, „neamul negru” număra 60 de milioane de iobagi, iar o jumătate de milion erau cei avuţi, mulţi dintre ei alimentînd pătura „oamenilor de prisos”. Şukovski făcea distincţie între intelighenţie (aducătoare de parfum estetic oriental şi slav) şi intelectualitate. Cea din urmă era considerată primejdioasă, luînd forme turbulente precum mişcarea decembristă, dur reprimată la 1825. Mai înainte, atrage atenţia Rainer Traub, ministrul educaţiei sub ţarul Nicolae I, decretase absolutismul şi iobăgia drept dogme ale „religiei politice”, avertizînd că „va dormi liniştit numai după ce literatura va înceta să mai existe”[29]. Ceea ce nu e departe de mărturia lui Joseph Goebbels, ministrul propagandei naziste, care spunea că îi vine să scoată pistolul ori de cîte ori aude de cultură. Traub citează şi o mărturie înfiorată a lui Joseph de Maistre din vremea refugiului diplomatic de la Sankt-Petersburg: „Rusia este ca un hoit îngheţat, care va puţi cumplit cînd se va dezgheţa.” Aşadar, nici vorbă de super-ethnos civilizator, cum se iluziona Lev Gumiliov.

Lipsa osmozei dintre cultură şi puterea imperială, în ciuda pretenţiilor umaniste şi creştine ale ţarilor, a dus, bunăoară, la declararea publică a „nebuniei” lui Piotr Ceaadaev (1794-1856), revista „Teleskop” care îl publicase fiind rapid suprimată, iar editorul exilat. Din cauza filosofiei lui Ceaadaev, această materie a fost scoasă din universităţi, după cum logica fusese eliminată din gimnazii. Să mai spun despre trimiterea în „casa morţilor” din Siberia a lui Dostoievski, despre declararea lui Tolstoi drept „eretic”, fiindcă milita pentru întoarcerea la adevărata credinţă, despre groaza lui Aleksandr Herzen (1812-1870) în faţa executării rebelilor ruşi, despre scenele de torturare şi ucidere a ţăranilor[30], descrise de prinţul Piotr Kropotkin (1842-1921) etc. Nu mai vorbesc de progromurile antievreieşti, experimentate, la început, în Basarabia, la 19 aprilie 1903, după care au fost organizate, în alte părţi, cu zecile. Ziarul „Besarabets” a resuscitat legenda jertfelor ritualice, acuzîndu-i pe evrei că au ucis un copil în Săptămîna Mare, spre a ridiculiza patimile Mîntuitorului. S-a publicat un articol cu titlul Moarte evreilor, care a ridicat o gloată ce a atacat cartierul evreiesc, comiţînd jafuri, violuri, asasinate, timp de două zile, bilanţul fiind de 47 de morţi şi 424 de răniţi (Karen Andersen)[31]. Ţarul însuşi a fost membru de onoare al organizaţiei antisemite „Sutele negre”, protejată şi de Biserică, incitat, un timp, de lectura falsului numit Protocoalele înţelepţilor Sionului. Cît despre deportări (numite în Codul penal katorga şi ssylka), o carte zguduitoare a scris Anton Pavlovici Cehov, Insula Sahalin, publicată în 1895, insulă unde a stat trei luni, în 1890, carte mai puţin cunoscută decît Amintiri din casa morţilor, oferind, între altele, imaginea coloniei de copii scheletici, prefigurînd lagărele naziste, după aprecierea lui Joachim Mohr. Dar oricît de infernală ar fi fost Siberia ţarilor, ea nu a întrecut niciodată Gulagul stalinist, cu milioane de morţi.

Eminescu aprecia că golul sufletesc (horror vacui) care-i împinge pe ţari şi cercurile nobile către expansiune megalomană se datorează divorţului dintre cultură şi putere: „Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Observaţia este valabilă pentru narcisismul încremenitor în pasivitate al intelighenţiei, dar şi pentru izbucnirile naţionaliste, şovine, care nu i-au ocolit nici pe Aleksandr Puşkin sau pe Dostoievski. Răsfăţatul Puşkin, beneficiar al unui exil „aproape luxos la Chişinău şi Odessa”, n-a ezitat să devină poet de curte, „nevoit să ia 30 000 de ruble din rezerva privată a ţarului. Odată cu libertatea materială, Puşkin a părut să-şi sacrifice şi independenţa spirituală.”[32] Rainer Traub, aidoma lui Eminescu, spune că, în anii aceia, în Germania, atît de dragă ţarilor, trăiau Hegel şi Schelling, în osmoză cu viaţa publică: „exact în acei ani filosofia dialectică a lui Hegel a cunoscut cel mai mare triumf în universităţile germane”[33], pe cînd în universităţile din Rusia filosofia era scoasă din programe. În faţa acestor opresiuni, şi-au făcut tot mai mult loc ideile socialiste şi comuniste. Autorii germani amintiţi îl confirmă pe Eminescu: prima traducere a Capitalului lui Marx s-a produs în Rusia, în 1872, cînd Lenin împlinea doi ani.

Cît despre megalomania rusească despre care a scris şi Eminescu, expresie a golului dinăuntru răbufnit în expansiune în afară şi în maladia luxului, autorii germani aduc numeroase probe, începînd cu Kremlinul care deformează sufletul de îndată ce zăboveşti în el. Miliardarul rus Mihail Prokhorov, consilier politic la Kremlin, citat de Mathias Schepp: „Are o influenţă negativă a oamenilor care ajung în el.”[34] Între cele patru constante ale Kremlinului, zice Schepp, „preferinţa ruşilor pentru monumental este la graniţa megalomaniei şi ascunde un sentiment de inferioritate”[35], supunîndu-se următoarei reguli: „dacă tot construieşti ceva, măcar să fie mare. Şi dacă e mare, atunci e bine să fie mai mare decît tot ce a existat înainte.”[36] Doar un exemplu: Celebrul Tun al Ţarului este cel mai mare mortier din lume: 5,30 m lungime şi 40 de tone. Fireşte, n-a fost folosit niciodată, ca în poema lui Mihai Ursachi: Un om din Tecuci avea un motor / Şi nu i-a folosit la nimic.

Şi concluzia lui Mathias Schepp: „Ţara cu cea mai mare suprafaţă din lume nu se poate decide dacă doreşte să aparţină în primul rînd Asiei sau Europei.”[37] Pasămite, grandomania ţarilor, moştenită cu asupra de măsură de cea a lui Stalin şi a urmaşilor săi, este maladia ontologică centrală a Rusiei, augmentată, la rîndu-i, de ceea René Guénon considera a fi boala societăţilor contemporane: un règne de la quantité, boală ajunsă devastatoare în regimurile totalitare ale secolului al XX-lea: măreţia cantităţii, cum o va numi Vintilă Horia[38].

Paradoxal, va sesiza Constantin Stere, Rusia va fi cutremurată din vastul vis al omogenizării entropice tocmai de ideile revoluţionare, care, la rîndu-le, vor retrezi la viaţă conştiinţa românească a Basarabiei împotriva revoluţiei bolşevice, deschizînd drumul către unirea cu Ţara.

 

[1] M. Eminescu, Opere, X, Editura Academiei, 1989, pp. 73-74.

[2] În revista „Vlasti”, Vadim Rostov scria recent: „Cercetătorii ruşi se pregătesc să publice primul studiu major despre genofondul poporului rus. Rezultatele pot avea consecinţe imprevizibile atît pentru Rusia, cît şi pentru ordinea mondială.” (Vezi şi Lev Gumiliov, De la Rusia Kieveană pînă la Federaţia Rusă, 1992, gumilev-center.ru).

[3] A se vedea şi Alexander Yanov, Despre „naţionalismul iluminist” al lui Lev Gumiliov, eseu postat la 2 decembrie 2013, sub egida Institutului Rusia Modernă, https://imrussia.org/analysis/nation/613-split-science

[4] M. Eminescu, Opere, X, p. 74.

[5] Ion Iachim, op. cit., p. 96.

[6] M. Eminescu, op. cit., p. 74.

[7] Ibidem.

[8] Victor Suvorov, Ultima republică, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

[9] M. Eminescu, op. cit., p. 91.

[10] Ibidem, p. 92.

[11] Alexandr Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reformăm Rusia, în „Literaturnaia gazeta”, nr. 38 din 18 septembrie 1990, trad. rom. de Natalia Cantemir.

[12] Iată lista completă a autorilor: Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Karen Andersen, Benjamin Bidder, Georg Bönisch, Christine von Brühl, Annette Bruhns, Carmen Eller, Christoph Gunkel, Nils Klawitter,, Walter Mayr, Jörg R. Mettke, Joachim Mohr, Christian Neff, Jan Puhl, Norbert F. Pötzl, Johannes Saltzwedwl, Mathias Schepp, Eva-Maria Schnurr, Mathias Schreiber, Michael Sontheimer, Rainer Traub.

[13] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trad. din germană de Valentina Georgescu, Editura Litera, Bucureşti, 2014, p. 7.

[14] Ibidem, p. 222.

[15] Ibidem.

[16] Citez un fragment din Enciclopedia on-line a României: „Afacerea Škoda a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia. Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţînd la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de stat, implicarea politicienilor pînă la nivelele cele mai înalte şi culminînd cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. Cazul a scandalizat opinia publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, avînd în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.”

[17] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., p. 15.

[18] Ibidem, p. 23.

[19] Ion Druţă, Biserica Albă, în Scrieri, 3, ediţie îngrijită de V. Guţu şi E. Lungu, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.

[20] Ibidem, p. 223.

[21] Mathias Schepp, „Doar Dumnezeu este mai mare”, în Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., pp. 210-211.

[22] Vezi Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfîşierii, Editura Flux, Chişinău, 2003.

[23] Poliglot, cu studii în Ungaria, apoi la Kiev, în Grecia la Patmos, Smirna, ucenic la Sfîntul Munte Athos, profesor în Transilvania (Năsăud), la Iaşi, la Poltava, la Ecaterinoslav, călugărit la Constantinopol (1779), hirotonisit arhimandrit (1786), episcop-vicar de Akerman şi Bender, mitropolit al Moldovei prin Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse (1792), arestat de domnitorul Alexandru Moruzi (fiindcă „se arătase prea zelos către Ruşi”) şi trimis la Istanbul, de unde este eliberat la intervenţia ruşilor, după care e mitropolit de Poltava (1793-1799) şi de Kiev (1799-1803), cînd este pensionat, la cerere, pe motiv de boală. Pentru serviciile aduse, Biserica Ortodoxă Rusă îl va canoniza la 15 iulie 2016.

[24] N.N. Topologeanu, Încercarea ruşilor de a desnaţionaliza Basarabia prin Biserică, Tipografia „Cozia” a Sfintei Episcopii Rîmnicu Vîlcea, 1933, p. 19.

[25] Ibidem, pp. 21-22.

[26] Eminescu aduce în sprijin canonul Cincizecimii în legătură nu numai cu Basarabia, ci şi cu Dobrogea. (A se vedea cap. XI. Compensaţii?).

[27] Ibidem, p. 28.

[28] Inochentie şi-a creat aura unui făcător de minuni. Alarmat, guvernul rus şi patriarhia de la Moscova l-au trimis, în 1912, la o mănăstire din nordul Sankt-Petersburgului, în Murmansk. Cum ţăranii de la Bălţi şi din împrejurimi voiau să-l urmeze, a fost arestat şi condamnat, în 1913, de Sfîntul Sinod, rămînînd închis pînă s-a pocăit, fiind apoi trimis în exil, în 1915, la Mănăstirea Solovetski de la Marea Albă. A revenit la Balta, în 1917, stabilindu-se, în cele din urmă, în Ucraina, în comuna Ananiev, unde a construit o grădină, numită Raiul şi unde a şi murit. Inochentismul a avut adepţi şi-n România, fiind interzis în 1925.

[29] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., p. 111.

[30] Ibidem, p. 115.

[31] Ibidem, pp. 202-203.

[32] Ibidem, p. 109.

[33] Ibidem, p. 114.

[34] Apud ibidem, p. 217.

[35] Ibidem, p. 211.

[36] Ibidem, p. 213.

[37] Ibidem, p. 211.

[38] Vintilă Horia, Un scriitor împotriva veacului, „Revista Scriitorilor Români”, München, nr. 14/1977.

Revista indexata EBSCO