Apr 18, 2017

Posted by in Ex libris

GELLU DORIAN – ALINA PURCARU – REZISTENŢĂ

 

„citesc poemele mirunei care se desparte/ e prima carte pe care o deschid toamna asta/ mi-a fost frică să nu o resping” – aşa începe poezia poemele mirunei din cartea de debut a Alinei Purcaru, rezistenţă, Editura Cartea Românească, 2016 (ultima din seria de debuturi a editurii sub administrarea Poliromului. Aceeaşi teamă am avut-o şi eu cînd am început să citesc cartea Alinei Purcaru, o teamă de a nu respinge, de a nu refuza ceva ce trecuse deja printr-un juriu exigent al unei editurii serioase, cartea ei fiind aleasă alături de cea a lui George State în urma unui concurs pentru debut editorial. Lucrul acesta l-a făcut un alt juriu, al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, nu pentru că ar fi fost cartea slabă, ci pentru că Alina Purcaru, ca în cazul altor autori debutanţi într-un gen literar, cum este acum poezia, nu se afla la un debut absolut, ea fiind deja cunoscută cititorilor, ce-i drept nu ca poetă, ci ca prozatoare, fiind coautoarea romanului colectiv Rubik, Editura Polirom, 2008. Dar, decis să o citesc mai întîi şi apoi să văd dacă o resping sau o accept ca poetă, am purces la lectură şi am descoperit o poetă în toată puterea cuvîntului, poemele din cartea ei dovedind o ştiinţă a scrierii poeziei, care nu se poate vedea decît la poeţii cu îndelungi experienţe în faţa hîrtiei. Lucrînd în mediul presei de cultură, fiind redactor la „Observator cultural”, Alina Purcaru ştie cum trebuie strunite cuvintele, fie chiar şi în formele generoase ale poeziei noi. Ea, în fond, nici nu scrie o poezie de tip nou, în linia ultimelor valuri de poeţi, care au creat deja un nou loc comun în aluvionarul poetic existent, ci scrie într-un alt registru, înscriindu-se pe linia poeziei cerebrale, elaborate, în care limbajul este asumat ideii, iar ideea se naşte dintr-o stare de permanentă trăire poetică. Trăirea ei poetică nu este una exuberantă, de inspiraţie, ci mai curînd de necesitate a comunicării într-un mod deosebit, ce ar putea-o aşeza definitiv în manieră. Există peste tot în cele trei secţiuni ale cărţii, o apăsare, care nu este soră cu melancolia sau deprimarea, ci mai curînd cu dorinţa vădită de a ieşi dintr-o presiune a cuvintelor care vor să exprime ceea ce ea a sintetizat deja. Şi iată o poezie antologică, memorabilă, care pleacă de la un motiv banal: „e roşie cu toarte/ şi, din toamnă, doarme cu ea la cap./ toată vara a purtat-o:/ agendele, listele, numerele de distribuitori,/ oasele deformate,/ oja sărită, bonurile făcute cocoloş, cape de covrigi, îşi strînge tălpile sub plapumă./ citeşte despre rezistenţă, citeşte cu uşile închise şi cu ceasul la cap, citeşte din traistă, ca ţăranii, / – pe apucate.// în sfîrşit a închis bine uşile,/ numai apa îşi face loc,/ traista e din ce în ce mai uşoară./ timp n-a mai rămas nici în vise/ oricît o să le lovească unele de altele/ în cap/ n-o să auzi nimic.” (traista). Cît de sugestiv este creionat aici portretul personajului, care în fond nu este nimic altceva decît un schelet din cuvinte care prinde viaţă în preajma unui obiect – traista – fără viaţă. Vedem aici o lume, o stare, o sumedenie de gînduri, de fapte, care dau viaţă unei părticele din complexul mare al vieţii.

La ce rezistă poeta? La angoasele unei lumi de sanatoriu, de care nu vrea să ţină cont, dar faţă de care nu este nici indiferentă, făcînd parte din ea, structurîndu-şi viaţa după rigorile ei, deşi nonconformismul pare a fi calea pe care poeta vrea să meargă. Lumea ei este o altfel de lume desprinsă din imaginaţia ivită dintr-o realitate cu false rigori în faţa cărora rezistă. Nu există nici un poem care să dea titlul cărţii. Fondul acesteia este acela care induce cititorului o stare de recuperare a forţelor care să-l facă să ducă lectura pînă la capăt.

Fiecare secţiune începe cu un moto şi, urmată ideea din motoul ales, observi că poeziile aflate sub pălăria acestuia nu ţin cont întru totul de motivul ce i-a dat imbold să scrie. Prima secţiune – salonul cu străini – are un moto desprins din Martin Amis, din cartea London fields, şi pare mai mult un îndemn decît o seducţie. De la o formă de graţie pînă la epilog, poeziile din această secţiune se definesc sau definesc stări din care se desprind fie, cum am văzut, o stare de graţie, fie umbre sau soldaţi, chiar şi aleşi sau oameni din bărci, o lume care provoacă poetei „tulburări emoţionale sezoniere” şi să încheie toată această poveste cu un epilog, din care putem, înţelege miza acestui excurs poetic, nici liric, nici narativ, ci oarecum absurd: „am rămas meu pentru partea fără acţiune.// caut, dacă te întrebi ce fac,/ în maidanul lucrurilor/ care rămîn stricte,/ în registrul lor/ oscilant// aştept să facem acolo singurul legămînt posibil.” Să nu credeţi cumva că este vorba de vreun legămînt de dragoste, ci cel mult de unul care ar putea duce la îndemnul din motoul de la începutul acestei secţiuni, în care „străinii” se vor afla, fără să ştie, în „salonul” lor, invitaţi la un ceremonial al cuvintelor din care se pot desprinde chipurile lor, gata de a prinde viaţă.

Ca ruptă parcă total de prima secţiune, unde „străinii” au diverse forme din cuvinte, în cea de a doua secţiune, fetele între ele (acesta e titlul), se supun ordinii stabilite de autoare prin motoul din Leslie Jamison, din cartea Probe empatice, cu fraza „Eu nu primisem circulara fetelor sofisticate: nu le citi pe fetele care şi-au plîns durerea.” Aflăm astfel „secrete” – „ne cunoaştem una alteia/ semnele micilor masochisme.” – şi mai ales ce fac acestea „între ture, pe holul secţiei” – „să ne schimbăm numele,/ să ne cheme erika, alvig, lisa, stina,/ ursula sau poate chiar/ – rarisima vendelina.” Şi aşa mai departe. Iată o notaţie şi o constatare devenită poezie memorabilă: „n-ai fi trecut pe acolo/ femei bătrîne spălau covoare de lînă./ apa se făcea roşie lîngă cuibul de broaşte./ nu se poate altfel./ şi nu fugi, şi nu spui.// cînd o să te găsească/ niciuna n-o să ştie nimic.” (mal). Sau: „ca luna-betiluna şi dora-minodora/ zi după zi,/ continuăm,/ tăiem frunze pentru toate gîngăniile pămîntului.// în foarfece ne concentrăm toată forţa:/ chelicerele noastre performante,/ sprîncenele noastre încruntate/ de fete din est.// ne-am obişnuit cu rugina,/ în scorbura friguroasă şi moale,/ pe fundal negru.// nu ne cedăm furia.” (promisiuni). Există în astfel de poezii o logică a lipsei de logică. Nu asta, evident, urmăreşte poeta, ci din dorinţa de a crea o lume a ei, una inventată, geamănă cu cea reală, nu poate lua decît eşantioane, detalii, secvenţe care se recompun într-o fiinţă căreia îi poate da nume. Cînd ludicul este aparent prezent, el este surmontat şi trecut în seama jocului serios de-a viaţa.

non sequitor, cea dea  treia secţiune – le analizez aşa pentru că ele par aduse în carte nu pentru a o construi, ci pentru a arăta trei modalităţi de abordare în aceeaşi manieră, în acelaşi limbaj – se supune unui moto din Murasaki Shikibu, Jurnal, nu pentru a epata, ci pentru că asta este forma estetică pe care Alina Purcaru o acceptă şi o face să emuleze. „Iertarea”, aşa cum este sugerată de moto, vine pe cale estetică, prin scrierea unei poezii de fiecare din fetele din acest sanatoriu al fiinţelor din cuvinte, unde trebuie să reziste (pînă cînd?, nu vom afla). Şi lumea astfel se reîntregeşte, atmosfera devine clară şi profilată realist: „unii s-au înghesuit la margine, / alţii au tras de scaune de pe la alte mese,/ unii au plecat mai departe cu farfuriile goale,/ alţii au rîs şi au mîncat şi au vorbit/ cu vecinii străini,/ cîţiva au continuat vechiul joc al probabilităţilor/ deplasînd cioburi cu valoare incertă/ – de amorfe/ sau cine ştie –// sub lumina neoanelor,/ se recunoşteau.” (întîlnirea). Starea de disconfort şi nepotrivire într-o astfel de lume apare şi este redată astfel în finalul aceluiaşi poem: „…oameni necunoscuţi/ ne tot făceau loc pe la colţuri de masă/ noi/ ne făceam că nu ne era foame.// noi/ deja nu ne potriveam.” Există şi o evidentă tentă de bovarism, exprimată într-o „stampă bovarică”, iscată evident dintr-un livresc asumat, aşa cum se simte peste tot în cartea Alinei Purcaru: „citesc despre o pictoriţă japoneză/ şi despre un bărbat care îşi doreşte o femeie japoneză/ şi despre templul budist ganshoin,/ „mic şi plăcut vederii”./ e tot ce m-a chinuit vreodată.// p.s./ „ho-o este o pasăre de bun augur, un phoenix care trăieşte/ atît de mult, că încep să crească ierburi pe trup.”. Vagul aluziv, absconsul, topirea informaţiilor primite de peste tot în starea poetică indusă astfel, sugestia socio-pată, angoasa reprimată, lumea pe dos, intelectualismul ca repulsie la perimat, şocul în faţa cuvintelor banale puse să exprime stări complexe, eliminarea tropilor în favoarea imaginii generale, imaginarul sec, alte şi alte astfel de seducţii poetice experimentate pe text fac din poezia Alinei Purcaru un strat de vegetaţie luxuriantă peste un trup matusalemic cum este cel al poeziei, aşa cum am văzut că este pasărea ho-o din poezia citată mai sus.

 rezistenţă este cartea unei debutante care ales un drum care duce spre două căi clare: una cu perspective într-o poezie fără gen, cu evidente cerebralităţi, şi alta spre o uscare, spre o secătuire a limbajului, care duce spre o fundătură sigură. Depinde de poetă pe care va şti să o aleagă de aici înainte.

Revista indexata EBSCO