Apr 18, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Acceptarea şi supunerea

 

Se spune că orice religie tînără este setoasă de sînge. N-aş băga mîna în foc pentru a întări această pretinsă apoftegmă, ci mai degrabă aş zice că e vorba de o prejudecată. Cît de tînără era religia creştină la anul 1095 cînd papa Urban al II-lea a decretat, în Conciliul de la Clermont, începerea cruciadelor? Sau cît de tînără este astăzi religia mahomedană care, pretind radicalii, este fundament şi sprijin pentru Jihad. La 1095 creştinismul tocmai împlinise un mileniu de existenţă, iar acum islamismul numără aproape 1400 de ani de la Hegira. Se vede mai degrabă cum pornirile sanguinare pe baze religioase izbucnesc atunci cînd respectivele religii ajung la maturitate şi devin/ se simt puternice, avînd inclusiv un număr foarte mare de adepţi. Atît cruciadele cît şi Jihadul, recte „războiul sfînt” în ultima lui versiune, sînt mişcări armate îndreptate împotriva necredincioşilor, adică a celor care au aderat la altă religie decît aceea a purtătorilor de lance. Adevăratul substrat al unor atare mişcări, acţiuni armate, războaie, acte de terorism etc. e format din raţiuni politice de dominaţie, putere economică şi financiară, cucerire şi subjugare. Chiar dacă pleacă de la precepte religioase aparent nonviolente, ele degenerează în fanatism, intoleranţă, manipulare şi violenţă.

Unul din aforismele lui Blaise Pascal din Pensées are următorul enunţ: Différence engendre haineDiferenţa dă naştere urii. Acum 400 de ani, gînditorul creştin catolic avertiza că cel ce/ ceea ce nu se aseamănă cu o majoritate este ţinta dispreţului, a urii şi a intoleranţei. De aici pînă la surghiun sau chiar pînă la suprimare nu este decît un pas. Rasismul, xenofobia, şovinismul, în particular, antisemitismul, nazismul şi comunismul, se regăsesc în intoleranţa faţă de diferenţe. Cu toate acestea principalele religii ale lumii statuează că se întemeiază pe iubirea aproapelui şi pe toleranţă. Creştinismul este religia care a admis, de la bun început, diversitatea, fiindcă Iisus Cristos a venit să predice neamurilor, adică celor de alte credinţe şi de alt sînge decît cele ale etniei din care El provenea. Prin aceasta creştinismul redeschidea şi perspectiva spre libertate, respectiv spre libertatea alegerii şi spre acceptarea diferenţelor. De fapt, creştinismul este o religie a libertăţii pornind chiar de la Geneză: după creaţie, oamenii primordiali au fost lăsaţi liberi în Grădina Raiului, fiind doar preveniţi să nu mănînce din roadele unui singur pom. Creatorul nu a pus însă niciun un paznic la Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, astfel încît oamenii primordiali au putut uza de libertatea opţiunii, comiţînd păcatul originar şi asumîndu-şi riscurile, e adevărat că fără să vrea şi să ştie. De aici decurge însă următoarea ipostază a celui care a ales în libertatea sa: responsabilitatea. Odată făptuit, un act trebuie asumat dimpreună cu consecinţele lui, bune sau rele. Mai mult, şi credinţa creştină are la bază libera opţiune şi, în eventualitatea alegerii, asumarea responsabilităţii: Iisus Cristos a spus undeva (citat din memorie): „Eu bat la uşă. Dacă Îmi vei deschide, voi intra, iar dacă nu, nu!” În protocreştinism nimeni nu era constrîns să se convertească la noua credinţă. Ne amintim în acest sens misionariatului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ca şi al celorlalţi trimişi ai lui Iisus Cristos. Fanatismul şi intoleranţa au apărut după un mileniu, atunci cînd creştinismul se răspîndise masiv, era instituţionalizat şi devenise o religie oficială.

Lucrurile nu sînt cu mult diferite în ce priveşte islamismul. Dacă în cartea biblică a Genezei oamenii primordiali, fiind liberi în paradis, au comis păcatul originar, în cartea coranică a Genezei nu se vorbeşte despre păcatul originar şi implicit nici despre libertatea unei alegeri. În creştinism oamenii primordiali puteau să se supună avertismentului dat de Creator dar nu au făcut-o, uzînd de libertatea opţiunii, în vreme ce în Coran aceasta nu este adusă în discuţie. Vorba vine!, şi spun asta ştiind prea bine că preceptele şi dogmele sînt revelate de către Dumnezeu în diferite ipostaze şi ele nu pot fi supuse niciunei discuţii, fiind adevăruri absolute. „Întocma – dogma”, scria (şi) Ion Barbu în Oul dogmatic… Prin urmare, odată ce o credinţă este acceptată, cel care o admite trebuie să se supună necondiţionat dogmelor. Depinde dacă mai rămîne cale de întoarcere, în sensul că acela ce nu se poate conforma dogmelor să aleagă o conduită mai relaxată sau chiar să renunţe fără a fi socotit eretic. Această opţiune este admisă în creştinismul contemporan, adică într-o societate secularizată, laică. Mai puţin a fost aşa în lumea medievală creştină. Mai puţin şi în islamism…

Ofensiva extremiştilor împotriva celor de altă confesiune, împotriva creştinilor în primul rînd dar şi a minoritarilor musulmani – de regulă suniţi contra şiiţi – a luat amploare. Violenţa şi crima, asasinatele în masă prin acte teroriste de tot felul sînt la ordinea zilei – declarate, deliberate, concertate şi… deseori asumate. Islamul este, văzut prin această prismă, noua religie a intoleranţei şi a violenţei. Nu adevăratul islam, ni se spune, ci fundamentalismul, islamul radical, extremist. „Cine nu este ca noi trebuie să se convertească ori să piară” – aşa cum se crede îndeobşte în fieful altor religii –, este regula nr. 1 a fundamentalismului. Credincioşii musulmani paşnici afirmă însă contrariul: islamul este o religie a iubirii, care nu face nici pe departe apologia crimei.

Ce spune însă una din personalităţile marcante ale lumii islamice de astăzi, anume: poetul sirian Adonis, trăitor însă în Franţa, despre al cărui climat politic, social şi spiritual nu e nevoie să detaliem? Adonis este considerat cel mai semnificativ poet contemporan de limbă arabă. A fost nominalizat în mai multe rînduri la Premiul Nobel. Într-o carte-dialog cu Houria Abdelouahed – Islamul şi violenţa, Humanitas, 2016 – „cel mai mare poet arab al lumii contemporane” (The Guardian) scoate în evidenţă principalele cauze ale crizei arabe, între care „violenţa ca trăsătură caracteristică a Coranului” este pe primul loc. Doctrina coranică, ştim bine, cuprinde principiile fondatoare inalienabile, indisolubile, ale lumii musulmane. În islam justiţia sacră este una cu legea laică, iar Coranul, dogmele religioase, sînt atotputernice în viaţa publică dar şi în cea privată. Individualitatea, capacitatea creativă, libertatea nu sînt recunoscute ci, dimpotrivă, excomunicate din lumea unei acceptări necondiţionate, a supunerii fără crîcnire şi a unei culturi a imitaţiei. Alte cauze ale crizei, ale înapoierii şi ale decăderii, relevate chiar în prezentarea sintetică a cărţii Islamul şi violenţa sînt, în viziunea lui Adonis: „reducerea femeii musulmane la statutul de posesiune; condamnarea celor care au ieşit din cadrele restrictive ale religiei, abordînd în creaţiile lor teme precum dragostea, moartea şi libertatea; eroarea unor societăţi care nu cunosc conceptul de cetăţenie şi sînt incapabile să se adapteze la modernitate şi democraţie.” Toate acestea sînt tot atîtea idei şi concepte care fac incompatibile societăţile musulmane contemporane cu societatea liberă şi democratică a drepturilor şi libertăţilor omului şi ale cetăţeanului. Cîteva din aceste concepte cauzale se recunosc şi în eşecul primăverii arabe din 2011. Iată ce spune Adonis chiar în debutul cărţii:

„La început revolta arabă părea să semene cu o deşteptare. O minunată deşteptare. Însă evenimentele care au urmat aşa-zisei primăveri arabe au demonstrat că nu a fost vorba despre o revoluţie, ci mai curînd despre un război, şi că în locul insurgenţei împotriva tiraniei s-a instalat o altă tiranie. Sigur, au existat forţe de opoziţie care nu au recurs la violenţă, însă acestea au fost zdrobite sub greutatea evenimentelor care au urmat imediat după începutul revoltei. (Exemplul cel mai terifiant este apariţia Statului Islamic, n. m., I. L.). În plus, această revoluţie s-a dovedit mai degrabă confesională şi tribală, nu civică, mai degrabă musulmană, nu arabă. Or societatea arabă ar fi trebuit să se schimbe radical.” (Islamul şi violenţa, 2016, p. 7, trad. Laura Sitaru). În Franţa cartea fusese scoasă la Editura Seuil, în 2015.

Tot în 2016 a apărut, la Editura „Humanitas” în colecţia „Raftul Denisei”, în traducerea lui Doru Mareş, o carte care făcuse vîlvă în Franţa cu un an mai devreme: 2084 – Sfîrşitul lumii, semnată de scriitorul de origine algeriană Boualem Sansal. Este evidentă aluzia la 1984, distopia lui George Orwell, publicată în 1948. Nu a fost singura, nici a doua carte ce a tulburat apele în 2015, deoarece probleme similare erau abordate şi de Michel Houellebecq, cel care publica la Flammarion romanul Soumission. 2084 – Sfîrşitul lumii este, sînt tentat să spun, tratarea în cheie ficţională a problematicii expuse în discuţia dintre Adonis şi Houria Abdelouahed în Islamul şi violenţa. Ritmul accelerat în care apar astfel de cărţi demonstrează, o dată în plus, cît de acută a devenit chestiunea islamismului radical în Franţa şi nu numai. La început ficţiunea lui Boualem Sansal seamănă un pic cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Seamănă de la distanţă, în cheie minoră. Protagonistul Ati, bolnav de tuberculoză, fusese internat într-un sanatoriu izolat pe un munte uriaş şi sterp. Acolo, după un sejur de aproximativ un an, răstimp în care legase cîteva conversaţii cu alţi semeni întru suferinţă, reuşise să se vindece. Drept urmare el este externat şi trimis acasă cu o caravană, ajungînd la destinaţie după multe peripeţii, unele înfricoşătoare, după scurgerea altui an. Ati trăieşte în dezolantul imperiu al lui Abi, care se numeşte… Abistan, iar aici se vorbeşte o abilimbă. Atotputernicul Abi, trimisul lui Yölah pe pămînt (aluziile sînt străvezii!) este ajutat de un fatidic Aparat şi de Dreapta Frăţie al cărei şef era Marele Comandor (alte aluzii străvezii!!). Abistanul se afla într-un război perpetuu – Marele Război Sfînt – cu Duşmanul pe care nimeni nu-l văzuse vreodată, dar şi într-o eternă luptă împotriva Răului şi a renegatului Balis. Însă în Abistan Binele este confundat cu Răul şi invers, nu există niciun fel de ierarhii, nu se pun întrebări şi deci nici răspunsuri nu se dau, fiindcă absolutismul lui Abi este impenetrabil:

„Nu exista ierarhie între martiri şi nici sfîrşit al Războiului Sfînt, acesta urmînd a fi declarat de Yölah atunci cînd îl va zdrobi pe Balis, după cum a fost făgăduiala.

Cîteva războaie, cîteva bătălii, cîteva victorii împotriva cui, cum, cînd şi de ce? erau întrebări care nu existau, nu se puneau şi, prin urmare, nu se aştepta nici un răspuns. « Războiul Sfînt, ştim, este miezul doctrinei, dar nici el nu este decît o teorie printre alte teorii! Dacă speculaţiile s-ar împlini atît de simplu şi încă în timpul vieţii, nici nu ar mai exista credinţă, vis, dragoste sinceră, iar lumea ar fi condamnată… »” (2084…, p. 31).

Într-un loc în care „războiul… a distrus totul şi a transformat radical istoria lumii”, iar sărăcia este endemică, oamenii nu pot visa, nu mai pot iubi, se feresc chiar să discute între ei din teama de a nu fi bănuiţi de erezie şi deviaţionism. Supravegherea este generală şi permanentă, existenţa se stinge într-un univers al terorii unde moartea este mai bună decît viaţa. Singura posibilitate de a schimba ceva este încercarea, firavă şi involuntară, de a gîndi, în acelaşi timp extrem de riscantă, pentru că în creierul unor oameni ca Ati se poate insinua ceva cu totul interzis: ispita libertăţii:

La sanatoriu, „Într-o noapte, s-a auzit murmurînd sub pătură. Sunetele ieşeau de la sine, ca forţînd trecătoarea dintre buzele strînse. La început a rezistat, ţintuit de frică, apoi s-a relaxat şi a ciulit urechile la propriile-i cuvinte. Un soi de descărcare electrică l-a străbătut. I s-a tăiat respiraţia auzindu-se repetînd cuvîntul care-l fascina, pe care nu-l folosise niciodată, pe care nu-l cunoştea şi căruia îi sughiţa silabele: « Li… ber… ta… te… li… ber… ta… te… li-ber-ta-te… li-ber-ta-te… libertate… libertate…» (pp. 48-49).

În Abistan absurditatea întrece în enormitate absurdul din Mitul lui Sisif al lui Albert Camus. Dacă eroul simbolic, Sisif, condamnat pe vecie, îşi ispăşeşte neîncetat pedeapsa, aparent fără nicio ieşire din condiţia tragică, totuşi autorul sugerează o posibilă cale de evadare: cînd coboară muntele, Sisif meditează asupra propriei condiţii, iar etapa următoare poate fi una a neacceptării şi a revoltei, deci a eliberării. Deocamdată Ati abia cutează să se gîndească acolo într-o somnolenţă a spiritului, fără a întrezări vreo scăpare din imperiul supunerii absolute.

Revista indexata EBSCO