Apr 18, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Formula Chirovici

 

De profesie economist, dar cu precedente consistente în jurnalismul financiar şi-n proză, Eugen Ovidiu Chirovici a publicat încă din anii 1990 cîteva romane în genul thriller-comedy-mystery, adică accesibile unui public mai larg. Subiectele pot fi clasificate ca facile numai dacă luăm de bune recomandările de „bestseller”, adică prea populare, prea accesibile. Altfel, cîtă vreme vorbim de ficţiune, orice subiect care te prinde e valabil, fiecare în sectorul său de interes, fiecare în genul său. În Suflete la preţ redus, de pildă, personajul principal e un drac venit pe pămînt, în timpul comunismului, pentru a cumpăra suflete. El posedă oamenii şi face reclamă firmei de achiziţii sufleteşti, indivizii posedaţi primind în schimb bani. Un preot îşi face o echipă a binelui, răul este învins şi se aşterne din nou liniştea pe pămînt. În Cine a ucis-o pe Nora Jones?, o mulţime de personaje apar în scenă, ca potenţiali mînuitori ai unui ciocan de şniţele, găsit ca armă pentru o crimă care nu e lipsită nici de mistere, nici de situaţii hazlii. Titlurile sînt şi ele rezonante (Masacrul, La Broasca Leşinată, Voodoo, Pulbere neagră, Labyrinth.com, Sanitarium. Locul în care nimic nu este ce pare a fi), ceea ce înseamnă că autorul a ţinut cu tot dinadinsul să-şi prindă cititorii din prima, pînă să-i lase să urmărească o anchetă, să fie uimiţi de supranatural sau să rîdă de vreo situaţie.

Ultimul său roman, Cartea oglinzilor (2017, tradus la noi la editura Rao), a răvăşit deja lumea literară europeană şi americană, şi asta nu numai pentru că, iarăşi, e vorba de un subiect care „te prinde”. Scris şi publicat mai întîi în engleză, difuzat prin reţele literare de prestigiu, romanul nu avea cum să aibă succesul actual la tîrguri, la critică şi la public fără consistenţa unui epic de calitate. Autorul a pus în el toată experienţa sa de scriitor de pînă acum, reuşind să demonstreze, dacă mai era nevoie, că proza adevărată poate include, pe lîngă realităţi umane cu tot felul de reverberaţii sociale şi intelectuale, şi mistere poliţiste. Omoloagele unor scriitori deja consacraţi, în gen, şi foarte diferiţi, ca limbă de expresie (spaniolul Arturo Pérez-Reverte, suedezul Stieg Larsson, americanii Raymond Chandler, Dan Brown sau Paul Auster, britanica Paula Hawkins), au demontat de mult prejudecata că reţetele epice de tip mystery-thriller nu se pot estetiza convingător. Oare Moara cu noroc, Năpasta sau Baltagul nu sînt şi ele thrillere, din anumite puncte de vedere? Sau, invers, este Numele trandafirului al lui Eco numai un policier medieval? Nu văd de ce, dacă ne plac filmele după scenariile unor Alfred Hitchcock, David Linch sau Stephen King, să nu apreciem şi literatura de acelaşi tip. În artă, pînă la urmă, ceea ce suscită interesul, e inteligent şi elaborat exprimat, e bun.

Recunoscut de autorul însuşi ca cel mai bun roman al său, Cartea oglinzilor construieşte în jurul unui asasinat o lume foarte colorată şi vie, un ansamblu de tipologii, decoruri şi interese cu un mare grad de veridicitate. Narat la persoana I din trei perspective diferite, romanul ilustrează atît pluralitatea de viziuni asupra aceloraşi fapte, cît şi relativitatea şi inconsistenţa memoriei. De unde şi metafora oglinzilor, din titlu, care pune în discuţie inclusiv irelevanţa rezultatelor definitive ale studiilor asupra psihicului uman.

Aşadar, în 1987, un faimos profesor universitar şi psihanalist american de origine evreiască, Joseph Wieder, de la Princeton University, este găsit mort în casa în care locuia singur. Fusese ucis cu cîteva lovituri de bîtă, în cap, nu se ştie de cine şi de ce. Nu fusese căsătorit, nu avea inamici, dimpotrivă, reputaţia-i neştirbită şi recunoscută în toată lumea aruncă în necunoscut adevărul faptelor petrecute. Un tînăr cu veleităţi de scriitor, student şi apropiat al profesorului, în vremea evenimentelor, redactează, la cîţiva ani după, un manuscris cu varianta proprie a faptelor, din care trimite un fragment unui agent literar, pentru o eventuală publicare. Agentul literar nu devine atît de interesat şi pasează povestea unui alt jurnalist, pentru a o transforma, dacă se poate, măcar într-un viitor roman, dacă nu într-o relatare veridică şi publicabilă a faptelor. Jurnalistul, la rîndu-i, trezeşte, prin investigaţie, interesul unui detectiv şi al unui poliţist pensionat, care se ocupase atunci de caz, fără rezultate clare. Personajele (tînărul care se visează scriitor, agentul literar, jurnalistul, poliţistul, detectivul, o discipolă plagiatoare, un reparator cu probleme de memorie, alţi şi alţi oameni din jurul lor şi al profesorului asasinat) se intersectează în mod neaşteptat, la fel ca şi adevărurile lor diferite. Neaşteptatul rezultat final, adică aflarea desfăşurării corecte a faptelor şi descoperirea criminalului invalidează irevocabil manuscrisul tînărului de la început. Iarăşi acesta ratează, de data aceasta postum (murise, între timp), posibilitatea de a deveni scriitor. Ca mai vechile sale povestiri rămase doar în reviste, textul său rămîne în sertarul agentului literar, ca o mărturie a diferenţelor dintre ceea ce vrei şi ceea ce obţii, dintre ceea ce a fost şi ceea ce ţi-ai amintit, după cum constată personajul, în final: „Toţi se înşelaseră, toţi văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească şi care se dovediseră a fi nişte oglinzi”. Dacă „amintirile şi faptele sînt două lucruri diferite”, conform constatării vocii care încheie cartea, atunci nu rămîne decît fascinaţia poveştii despre ele, căreia nu i se pot aplica aceleaşi criterii de adevăr.

Cartea oglinzilor e un roman despre ipostazele memoriei, despre misterioasele volute ale destinelor umane, despre vise spulberate şi despre America ultimilor zeci de ani, reconstituită în detalii vizuale şi tipologice demne de un film la subiect. Cu o crimă aşezată printre cărţi, profesori, studenţi, scriitori, psihanalişti, jurnalişti de senzaţie, scenarişti TV şi detectivi inteligenţi, cu un adevăr care se construieşte pe măsură ce se deconstruieşte manuscrisul care-l conţine, cu poveşti despre oameni singuri, rataţi şi terorizaţi de amintiri, cu trimiteri la literatură şi la metaliteratură, de data aceasta „formula Chirovici” chiar a dat lovitura! Succesul său internaţional e, deopotrivă, şi un succes al literaturii române actuale. Cu această combinaţie între Agatha Christie şi David Lodge, pentru autor, acum, aşteptările sînt pe măsură.

Revista indexata EBSCO