Apr 18, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – Amintirile lui Ion Bălăceanu (I)

 

            Amintirile politice și diplomatice ale lui Ion Bălăceanu constituie o lucrare memorialistică structurată riguros în nouăsprezece capitole, fiecare dintre acestea fiind în legătură cu un interval de timp clar determinat. Primul, cel ce tratează intervalul de timp dintre 1828 și 1848, este dedicat copilăriei, șederii sale la Paris, revoluției de la 1848 și împrejurărilor în care a fost numit prefect de Cîmpulung Muscel.

Ion Bălăceanu își începe relatarea abrupt: „M-am născut la București, la 25 ianuarie 1828, în ziua cînd rușii au intrat în capitală pentru o ocupație ce avea să dureze pînă la Tratatul de la Adrianopol. În aceeași zi, o furtună îngrozitoare s-a abătut asupra Bucureștilor și acoperișul casei unde veneam pe lume a fost smuls de vînt. Turnul Colții a fost în parte dărîmat de uragan. Acest turn pătrat fusese ridicat de Carol al XII-lea în amintirea trecerii sale prin București și se putea vedea pe el un scut cu armele Suediei”. Se poate observa cum memorialistul știe să redea dramatismul unor situații și să-și folosească acest atribut pentru a capta imediat atenția cititorilor săi. Fiind o scriere ce se bazează foarte mult pe date și evenimente semnificative, deloc puține, ritmul scrierii este alert, lucrarea prezentînd particularitățile unui roman de acțiune. Atunci cînd introduce un personaj „în scenă”, Ion Bălăceanu povestește o întîmplare semnificativă legată de acesta. Uneori, astfel de povestiri reprezintă adevărate deschideri narative spre alte subiecte, în general aflate în strînsă legătură cu unele evenimente din viața diplomatului român.

Figură controversată a vremii sale, apreciat pentru numeroasele calități de care a dat dovadă de-a lungul carierii sale, și contestat pentru unele acte oarecum paradoxale pe care le-a săvîrșit, Ion Bălăceanu rămîne un actant important al epocii în care a trăit. Scrierea sa reflectă cu asupra de măsură acest fapt. Autorul pune un accent deosebit pe anii săi de formare. O face însă într-o manieră ușor diferită față de alți memorialiști care privesc cu nostalgie spre trecut. Pentru diplomatul român evenimentele se leagă între ele printr-un raport cauză-efect pe care îl privește cu luciditate și, uneori, fără prea multă implicare afectivă: După ce mi-am luat bacalaureatul […] am început să frecventez cursurile lui Michlet și ale lui Quinet, care nu erau decît o introducere în temă pentru proclamarea republicii ce trebuia să se producă mai tîrziu. La aceste cursuri i-am cunoscut pe Brătianu, C.A. Rosetti și alți compatrioți mai în vîrstă veniți să se inițieze în ideile care duceau Franța spre un viitor necunoscut. Eram la Paris vreo sută de studenți români și formasem un cerc așa zis literar, unde ne adunam regulat ca să discutăm despre starea politică și socială a Principatelor, Țara Românească și Moldova, pe care mulți dintre noi au avut norocul, 35 de ani mai tîrziu, să le vadă transformate în regatul României. Ideile cele mai avansate le avea, fără îndoială, C.A. Rosetti, adevărat precursor al Republicii sociale!”.

Ion Bălăceanu își construiește de timpuriu o serie de conexiuni utile cu mulți dintre oamenii importanți ai vremii, atît români, cît și străini. Alături de mulți dintre aceștia ia parte în mod direct la Revoluția de la 1848, căreia îi consacră mai multe pagini: „La București n-au trebuit mai mult de 15 zile pentru ca elementele unei coaliții să fie coordonate și cea mai deplină înțelegere să se stabilească între oamenii de voință și de acțiune asupra următorului program: Constituție, libertatea presei, cedarea în favoarea țăranilor cu despăgubire a acelor părți din proprietatea teritorială pe care Regulamentul Organic le-o acorda în schimbul dijmei, eliberarea țiganilor robi aparținînd boierilor. Acest program trebuia prezentat domnitorului pentru semnare; în caz de refuz, urma să fie detronat”. Mai departe, evenimentele s-au derulat așa după cum le-a înregistrat istoria.. Autorul punctează și unele aspecte legate de activitatea sa ca prefect de Cîmpulung Muscel și de plecarea lui din acea pozitie. Vorbește despre Statul major al lui Bem și despre reîntoarcerea sa în România. Toate acestea se înscriu în intervalul 1848-1857. Ion Bălăceanu amintește cititorilor săi unele lucruri legate de situația de exilați pe care au avut-o participanții la Revoluția de la 1858, după înăbușirea acesteia. Prin căi diplomatice el reușește ceea ce puțini pașoptiști au mai reușit: să se reîntoarcă în țară fără riscuri majore: „Am aflat că prințul Știrbei, sub pretextul menținerii ordinii, voia să interzică proscrișilor de la 1848 întoarcerea în patrie, de teama ca prezența lor să nu provoace tulburări”. Într-un alt capitol, memorialistul se referă la domnia lui Cuza, neuitînd să ofere unele informații despre climatul extern destul de tulbure. În mai multe pasaje, autorul insistă asupra relației personale foarte bune pe care a avut-o cu domnitorul. Se dovedește un bun portretist, particularizîndu-se printr-o modalitate versatilă de a descrie un personaj: „De la primele contacte, domnitorul mi-a făcut bună impresie. Era un om cinstit, căruia nu i se urcase deloc la cap situația neașteptată la care fusese înălțat de evenimente pe care, fără îndoială, nu le prevăzuse. Nu era foarte cultivat, în schimb era foarte inteligent. Curînd a ajuns să exercite o acțiune personală favorabilă asupra celor din jur și în special – fapt care nu s-a mai întîlnit după el – nu s-a lăsat amețit de bogăție, cu toate că personal era lipsit de avere. Pot să afirm fără ezitare că pe atunci mă bucuram de întreaga sa încredere. Zilnic îmi povestea ce-i spuseseră oamenii politici cei mai de seamă ai țării și de fiecare dată îmi cerea părerea asupra acestor conversații. Totdeauna îi spuneam deschis ce gîndesc”. Odată cu cuvintele apreciative la adresa domnitorului, Ion Bălăceanu își pregătește terenul pentru un alt soi de laude mai puțin prietenoase. Memorialistul îi atribuie domnitorului anumite păreri în legătură cu unele personalități marcante ale vremii. Iată, de pildă, cum îl caracterizează pe Mihail Kogălniceanu: „Printre oamenii politici moldoveni de reală valoare trebuie în primul rînd amintit Mihail Kogălniceanu, om de inteligență remarcabilă și căruia marele talent de scriitor și orator îi conferiseră o influență considerabilă. Spiritul său politic era de o fertilitate de mijloace egalată doar de versatilitatea sa. Pe vremea cînd mă bucuram de încrederea domnitorului Cuza, acesta mi-a povestit pe seama domnului Kogălniceanu lucruri care nu mi-au inspirat o simpatie prea mare pentru caracterul lui. Odată chiar vodă mi-a zis: — E mai ușor să umpli butoiul Danaidelor decît buzunarele «prietenului» meu Kogălniceanu”. Aceasta nu e singura ocazie în care memorialistul îl creionează în mod dual pe marele politician român.

Revista indexata EBSCO