Apr 18, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Copiii războiului. Despre feţele răului şi puterea iertării

 

La nivelul lui cel mai vizibil, romanul recent al lui Varujan Vosganian, intitulat Copiii războiului (Editura Polirom, Iaşi, 2016), este un cît se poate de puternic roman al bastardului pe deplin conştient de propria condiţie. Din biografia lui Matei Visarion – dar şi din aceea a dublului său fratern, de a cărui existenţă sîntem avertizaţi de la început, printr-o anumită strategie narativă – nu lipsesc nodurile identitare şi semnificaţiile obişnuite: ura de neostoit faţă de tată, dorinţa perpetuă de răzbunare a abandonului, idolatrizarea mamei, relaţiile eşuate, imposibil de împlinit la modul autentic, cu celelalte femei din viaţa sa, dar mai ales nevoia de dialog (dinadins rupt, scindat, dar extrem de viu, de autentic şi de substanţial în ordinea semnificaţiilor romaneşti) cu celălalt. Catalizatorul aparent al acestui dialog necesar Înţelegerii – şi, se va vedea, Convertirii – personajului este descoperirea unei scrisori adresate de tatăl necunoscut altui „copil al războiului”, în a cărui căutare Matei se avîntă imediat, deşi nu fără ezitările fireşti.

Parte din frumuseţea colţuroasă a acestei „felii de viaţă”[i] creşte tocmai din căutarea-anchetă anevoioasă, prilej de rotunjire a unor istorii individuale complicate, dar şi de interogare asupra sensurilor istoriei necruţătoare a unui secol al ororilor, încă neîncheiat. Povestea celor doi fraţi – „copii ai războiului”, între atîţia alţi bastarzi risipiţi de-a lungul Europei – se reface dinadins greu, graţie unei construcţii narative ce te ţine adesea cu sufletul la gură. „Feliile de viaţă” postcomunistă alternează cu povestirile de război, infuzate de un lirism întunecat, cu amintirile-confesiune ale lui Matei şi scrisorile de la tatăl absent, înţeles, desigur, ca sursă a destinului dramatic al fiului şi în special a tuturor nenorocirilor abătute asupra mamei (a mamelor, de fapt, căci se va dovedi că şi mama lui Eugen avusese o viaţă curmată înainte de vreme, în închisoarea de la Rîmnicu-Sărat, şi tot din cauza legăturii scurte şi intense cu „nemţălăul”, pe care nu i-o iertase – ce ironie sinistră! – tocmai unul dintre evreii pe care femeia tînără îi adăpostise în pivniţă şi-i salvase practic de la moarte). Dar nu istoria bastardului ei, ci a celuilalt bastard, (probabil) primul copil al soldatului german a cărui figură bîntuie cea mai mare parte a cărţii, trece în prim-planul naraţiei. Pe scurt: în timpul celui de-al doilea război mondial, Margareta Visarion e obligată de disperare să îi ceară unui neamţ penicilină pentru fratele său mai mic, Beniamin, grav bolnav de tuberculoză. Acesta nu va supravieţui, simbolic, decît în băiatul născut în urma legăturii scurte a fetei cu soldatul. Dar Matei, bastardul din Craiova, nu e singurul lăsat în urmă, într-o Romȃnie ocupată şi devastată, de tatăl arian. Decenii mai tîrziu, acesta îşi va dovedi supravieţuirea prin scrisori trimise la intervale foarte mari de timp fiului transformat, după chipul şi asemănarea sa, într-o uniformă, dar una care să îi faciliteze răzbunarea şi să îi ascundă marea singurătate („uniforma a fost însoţitoarea mea dintotdeauna. Deşi n-am avut prieteni, uniforma m-a ajutat să nu fiu singur niciodată”). Dintr-o astfel de scrisoare, probabil special încurcată, generalul în retragere Matei înţelege că tatăl i se adresează celuilalt, iar descoperirea acestui straniu dublu se transformă în prioritatea unei vieţi aproape integral ocupate de ura faţă de tată şi datoria faţă de uniforma devenită, în timp, o alteritate nu doar socială. Cu ajutorul micii echipe de la antifraudă care îi stă alături chiar și la cinci ani de la pensionare, află că, la trei ani de la naşterea sa, în anul 1945, în timpul întoarcerii din Rusia, tatăl mai lăsase din urmă un băiat. Micile indicii identitare şi spaţiale strecurate în scrisoare (cel de-al doilea locuieşte într-o casă cu un înger pe fronton situată pe strada de lîngă o gară moldovenească şi ştie să cînte la violoncel Moartea lebedei), nu se dovedesc suficiente; abia după ce Matei află că poartă stigmatul unei maladii moştenite de la tată, descoperirea fratelui pare posibilă.

Abia spre finalul cărţii, după o veritabilă investigaţie detectivistică încheiată în Iaşi, cei doi fraţi, Matei şi Eugen, stau unul în faţa celuilalt pentru a-şi mărturisi ura faţă de cel absent şi afinităţile (s)elective ieşite din aceasta. Fiecare a reuşit, într-un fel straniu, să îşi folosească moştenirea ariană şi ura împotriva ei pentru a deveni reprezentantul emblematic al unei categorii sociale, ba chiar liderul unei ordini – fiecare, ce-i drept, funciarmente opusă celeilalte: Matei ajunsese foarte repede ofițer de Securitate, pe cînd Eugen se mulţumise să devină un lider al mișcării transcendentale, înţelese ca „un fel de reţetă a bucuriei interioare”. Dincolo de sistemul de relaţii al fiecăruia (fireşte, ceva mai simplu, în cazul fostului cîntăreţ la violoncel) şi de atitudinile cu totul opuse faţă de comunism (comprehensivă, în cazul ofiţerului care se foloseşte de sistem pentru a se răzbuna; radical antagonică, în cazul fratelui său, care îşi îndreaptă ura tocmai împotriva sistemului), cei doi înțeleg că s-a aflat acelaşi catalizator, că practic i-a unit, pînă la un punct, aceeaşi ură. Dialogul fratern, îndelung aşteptat, închide, în special prin replicile lui Eugen (transformat, acum, într-un scriitor de poveşti „despre aşteptarea morţii”), cîteva dintre sensurile romanului raportat la o istorie în delir, un delir niciodată încheiat, care lasă urme adînci nu numai în copiii războiului: „Avem sute şi sute de mii de fraţi. Peste tot, în Franţa, în Belgia, în Danemarca, în Italia, pînă şi în Finlanda. (…) Şi mai sînt şi alţii, ai altor războaie, pentru că nu doar războiul nostru a dat copii, ci şi altele, înainte şi după. Războiul Rece, cît îl ştii de rece, a avut şi el fierbinţelile lui. Nu, băiete, n-are rost să-l cauţi. Noi sîntem copiii mamelor noastre. Tatăl nostru este războiul. Cîtă vreme o să trăim, se cheamă că războiul acela nu s-a încheiat. Ca să nu-ţi mai zic că mereu s-au născut şi se nasc alte războaie şi alţi copii ai războiului, prin Coreea, prin Indochina, prin Africa, prin Orient. Fiecare cu mama lui. Pentru noi toţi tatăl e însă unul singur. Şi pe el n-ai să-l găseşti.”

Romanul familial al bastardului Matei ocupă, cum spuneam, prim-planul naraţiunii complicate, pluristratificate, abil construite din Copiii războiului, oferind puncte de sprijin şi pentru celelalte romane: istoric, socio-politic, ideologic, religios[ii], romanul creaţiei. Din această perspectivă, firele lor pleacă de la un roman familial compus din două mari secvenţe (trei, dacă luăm în calcul şi relaţia cu Lucian, adolescentul salvat de protagonist dintr-un orfelinat şi transformat, peste ani, nu numai în mîna dreaptă a generalului, ci şi în fiul lui simbolic). Prima familie, în mod firesc idealizată – cea reprezentată exclusiv de fiul Matei şi mama ce se divinizează şi se raportează aproape exclusiv unul la celălalt – se rupe tragic şi neaşteptat, atunci cînd liceanul, iniţial răpit de securitate pentru un gest brutal (altminteri perfect justificat) împotriva unui profesor duşmănos, e acceptat ca novice şi sechestrat pînă la terminarea stagiului de pregătire. Nesuportînd absenţa, mama, diabetică, recurge la rîndul ei la un gest disperat şi practic se sinucide ingerînd cantităţi uriaşe din dulceaţa interzisă (a cărei metaforă cromatică aminteşte, în treacăt fie spus, tot de cruzimea războiului). Cea de-a doua familie a lui Matei se construieşte tot pe o moarte, deşi orgoliosul purtător de uniformă e incapabil să o recunoască: la înmormîntarea unui subaltern de care se face în fond vinovat, ofiţerul se simte (in)explicabil atras de văduva acestuia, deşi femeia e însărcinată în trei luni. După anul de doliu, se căsătoresc (anterior el îi şi recunoscuse copilul), dar familia nou formată e deja stigmatizată. Inclusiv de uniforma care, pentru soţie, Marie, nu va reprezenta altceva decît un simbol al distanţei impuse, încă de la început, de frica inexplicabilă faţă de bărbat. În timp, distanţa dintre soţi se adînceşte din ce în ce mai mult, ba chiar, din momentul în care Marie e diagnosticată cu Alzheimer, capătă reliefuri noi, absolut ameninţătoare. Nu e vorba atît de felul în care Matei se raportează la misterul reprezentat, finalmente, de boala soţiei, cît de dezvăluirile mijlocite de aceasta şi de efectele implicite asupra propriei deveniri. Într-un fel, putem vorbi despre un fel de contagiune – inerentă, după cum ne avertizează Susan Sontag în excepţionalul eseu despre Boală ca metaforă („Orice boală tratată ca un mister şi cu suficient de puternică aprehensiune va fi simţită moral, dacă nu literal, contagioasă”[iii]). Ce-i drept, contaminarea cu deschiderea ei către tot ceea ce înseamnă alteritate radicală este lentă şi insidioasă. Spre deosebire de soţia care pare a accepta fără nicio rezistenţă această „cetăţenie mai împovărătoare”[iv] a propriei fiinţe, bărbatul îşi schimbă mai întîi revolta într-o anchetă implicită, axată pe căutarea de dovezi (aparent noi) ale nevoii ei (în fond vechi) de regresiune ca re-uniune cu celălalt, cu marele, eternul ei absent. În metaforele speculare care se acumulează de-a lungul romanului se cumulează, astfel, noi sensuri esenţiale ale ficţiunii răs-frînte, de la un punct încolo, în reflecţii (sic!) despre comunicarea imposibilă nu doar dintre cei doi parteneri de cuplu, ci şi dintre marii halucinaţi ai fantasmelor brutalităţii, ai răului (instrumentat) istoric, la rîndul lui imposibil de eradicat. Un rău al cărui analogon simbolic este chiar uniforma, după cum i-o mărturiseşte Matei tatălui, într-una din scrisorile eliberatorii niciodată expediate: „Eu cu uniforma mea de securist şi apoi de miliţian, tu cu a ta, de soldat al unei armate care a năvălit într-un Răsărit unde soarele nu apunea. (…) Două uniforme faţă în faţă, un dialog cum nu se poate mai nimerit între un tată şi un fiu puşi alături, la întîmplare, într-un secol al rătăcirilor. Eu am fost cu adevărat copilul acestui secol, nu am jucat niciodată rolul fiului risipitor, uniforma m-a ajutat să găsesc mereu drumul spre casă.” (Să o mai spunem?! Întîlnirea dintre cele două uniforme e imaginată de Matei tot în oglindă, un alter mundus în care halucinatoriul se intersectează cu realul şi îi împrumută înţelesuri suplimentare).

Dacă soţia îl părăseşte, simbolic, abandonîndu-se prin boală „departelui” ca reprezentare (iluzorie sau, abia ea, autentică?!) a celuilalt, fiica, Monica, îl părăseşte conştient pe Matei, după ce află, dintr-o şedinţă de hipnoză provocată special mamei de medicul curant, că a fost crescută de un străin vinovat, practic, de moartea adevăratului său tată. Abia această ruptură, definitivă, ca şi plecarea fetei alături de Tinu, logodnicul ratat nu numai profesional, îl determină pe Matei să înţeleagă atît moartea simbolică a singurei familii pe care a încercat s-o întemeieze, cît şi sensul autentic al frînturilor epifanice primite de-a lungul tulburatei sale istorii. Întîlnirile (deloc întîmplătoare) cu paznicul cimitirului catolic din Craiova, un fel de gardian sau mesager al alterităţii radicale – de la care aflase, între altele, că la naştere a primit sufletul unchiului Beniamin –, referinţele ekphrastice, menite de la început să avertizeze în privinţa unei anume predestinări (v., spre exemplu, amintirea în mai multe rînduri a Inspiraţiei lui Caravaggio), dar şi asupra relaţiilor tulburate dintre istorie şi creaţie (v., din această perspectivă, reflecţiile amare ale fratelui scriitor despre propria opţiune scripturală ieşită din revoltă sau descrierea fotografiilor de război colecţionate de Eugen într-un fel de anticameră a morţii în care se află închişi, fără să ştie, şi cei doi fraţi), sînt în sfîrşit înţelese şi de Matei. Iar cum Nomen est omen, acceptarea finală şi transformarea lui autentică, acompaniate de Moartea lebedei, trebuie să poarte acelaşi semn al îngerului revelat Sfîntului Matei din lucrarea lui Caravaggio. În fond, tatăl avea dreptate, avertizîndu-şi fiul în ultima scrisoare, recuperată de Matei de la celălalt „copil al războiului”: căci, într-adevăr,„nu există vreo haină, oricum ar fi ea croită, sub care să poți ascunde la nesfîrșit aripile întinse ale îngerului tău”…

Îmbrăcînd pentru ultima dată, la parada de 1 decembrie, uniforma damnată, Matei se eliberează în definitiv de tot ceea ce înseamnă ea. Eliberarea ia forma unui altfel de spectacol, în care cortegiul de umbre ale alterităţii ce i-a marcat, într-o formă sau alta, destinul anunţă începutul de împăcare a protagonistului cu sine, dar şi cu umbrele tragice ale Istoriei. O împăcare simbolic reflectată în ultima întîlnire, desigur post-thanatică, a lui Matei cu Marie, de data aceasta în „oglinda lipsită de memorie şi deci eliberată de trecut”. Cel puţin prin prisma finalului, sensul major al romanului priveşte tocmai necesitatea vindecării, deopotrivă individuale şi colective – un proces teribil de lung şi de anevoios, în care esenţiale sînt verbele a uita şi a ierta.

 

 

[i] De revăzut, desigur, simptomatologia bastardului, mizele valorificării sale narative şi sensurile pe care le atribuie Marthe Robert ficţiunilor de tipul „tranches de vie”, în Romanul începuturilor şi începuturile romanului, Traducere de Paula Voicu-Dohotaru, Prefaţă de Angela Ion, Editura Univers, Bucureşti, 1983;

[ii] Foarte bine analizate de Marius Miheţ într-o cronică recentă la „Copiii războiului”, publicată în „Romȃnia literară”, nr. 1/ 2017 (http://www.romlit.ro/stigmatul_absenei);

[iii] Susan Sontag, Boala ca metaforă. Sida şi metaforele ei, Traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Aurel Sasu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 16;

[iv]Idem, p. 15.

Revista indexata EBSCO