Apr 18, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAŞ – Al. Rosetti. Maestrul din umbră

Într-una dintre discuțiile noastre obișnuite de redacție, venind vorba despre corespondența lui Călinescu, Mircea Platon mi-a atras atenția asupra uitării în care pare să fi căzut de ceva vreme Al. Rosetti, editorul și unul dintre puținii prieteni ai marelui critic. Filolog eminent, cu studii fundamentale în domeniu (Istoria limbii române, Istoria limbii române literare etc.), Al. Rosetti a fost însă și o figură legendară a vieții noastre culturale, jucând un rol de prim-plan atât în perioada dintre cele două războaie (când a condus Editura „Cultura Națională” și mai apoi, după moartea lui Zarifopol, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă), cât și după război, când personalitatea sa (o „personalitate-instituție”, după fericita formulare a unui exeget) se clasicizase deja, ajungând să se confunde efectiv cu Universitatea și cu Academia. Născut la finele secolului XIX, în 1895, eram convins că se stinsese prin anii ’70-’80. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că venerabilul profesor a trecut la cele veșnice mult mai târziu decât credeam, după Revoluție, pe 27 februarie 1990, și atunci datorită unui accident (a murit electrocutat, se pare). Ulterior, vestitul imobil de pe strada Dionisie Lupu nr. 56, monument arhitectural impresionant[1] prin linia lui austeră, neoclasică, a fost demolat, după douăzeci de ani de la moartea proprietarului (în dimineața zilei de 7 noiembrie 2011), pentru a face loc unui bloc cu patru etaje.

Informația aceasta culeasă din presa on-line nu face decât să accentueze impresia de zădărnicie, mărturisită de Al. Rosetti într-un pasaj din paginile ce deschid seria de portrete din Cartea albă și în care profesorul evocă figura soției sale, Maria, vorbind de iminenta „întoarcere” în „lumea minerală” și de „încorporarea parcelelor noastre, prin neîncetate metamorfoze, în natură”. Un puternic antidot împotriva uitării îl constituie însă literatura, căci personalitatea marelui filolog l-a stimulat pe Călinescu să creioneze ficțional un personaj similar (nemuritorul Gaittany, din Bietul Ioanide), ca să nu mai punem la socoteală cărțile pe care Rosetti însuși le-a scris și care reprezintă, dacă e să-l credem pe poetul latin, un monument cu mult mai durabil decât oricare altul. Mă voi opri, în cele ce urmează, nu la opera sa de lingvist, ci la bogatul epistolar și la textele așa-zicând subiective, memorialistice, adunate în volumul Călătorii și portrete (Editura Sport-Turism, 1977), cu intenția de a readuce în atenția cititorilor postura de scriitor, de editor și de diplomat a marelui cărturar, pe nedrept ignorată în prezent de istoria literară.

Aristocrat veritabil, descendent al vechii familii a Rosetteștilor (tatăl său era Petre Rosetti Bălănescu, avocat și mare moșier[2]), reputatul filolog se înrudea prin mamă cu Elena C. Cornescu, soția academicianului C.C. Cornescu (autorul acelui Manual al vânătorului cu care polemizase Odobescu amical în celebrul său eseu Pseudo-kynegeticos), dar și cu Ana Manu (străbunica sa), căreia Heliade-Rădulescu i-a dedicat Sburătorul. Aceasta fiindu-i familia, tânărul Rosetti va primi o educație aleasă, cu profesori particulari. Școala primară o face la Câmpulung-Muscel, unde l-a cunoscut pe Ion Barbu (poetul-matematician își amintea că trecuse examenul împreună cu fiul de boier, care știuse să recite și o poezie, detașându-se astfel de colegul său[3]), urmând mai apoi Liceul „Gheorghe Lazăr” și cursurile Facultății de Litere din București, absolvită în 1920, după ce în prealabil fusese mobilizat pe front si rănit în luptele de la Mărășești. I-a succedat lui Ovid Densusianu la Catedra de Limba Română a Facultății de Litere din universitatea bucureșteană, după un îndelung stagiu de cercetare la Sorbona, unde și-a susținut cu succes doctoratul (în 1926), făcându-se remarcat de colegi și profesori. Întors în țară, se va dovedi nu doar un mare savant, ci și un editor excepțional, cu o intuiție sigură a valorilor, întreținând o vastă corespondență cu personalitățile de prim-plan ale vieții noastre culturale. Lista expeditorilor din volumul Scrisori către Al. Rosetti, publicat în 1979, vorbește de la sine.

Dar cel mai consistent și mai îndelungat dialog epistolar l-a purtat Al. Rosetti, după cum se știe, cu G.Călinescu, căruia îi va edita volumul de debut (Viața lui Eminescu, 1932), mărturisindu-și constant admirația față de talentul de excepție al criticului și de forța sa creatoare. Nu întâmplător, corespondența Călinescu-Rosetti s-a editat și separat, în câte un volum de sine stătător (Corespondența lui G. Călinescu cu Al. Rosetti. 1935-1951, ediție îngrijită, cu prefață, note și indice de Al. Rosetti, cu o postfață de Vasile Nicolescu, Editura Eminescu, 1977; și Corespondența lui Al. Rosetti cu G. Călinescu. 1932-1964, prezentată de Liviu Călin, Editura Eminescu, 1984), comentatorii semnalând rolul major pe care l-a jucat Rosetti în realizarea Istoriei literaturii române de la origini până în prezent. Înainte ca autorul biografiei eminesciene să se gândească la un asemenea proiect, editorul nu ezita să-și afirme public convingerea că doar Călinescu ar fi putut scrie o istorie a literaturii române „populată cu figuri, nu cu umbre”. În acest sens, Liviu Călin invocă o discuție privată cu marele critic ce ar fi avut loc pe data de 14 iunie 1960, și în care Călinescu ar fi afirmat că remarca lui Rosetti l-a luat atunci prin surprindere, căci „nu reflectase la o asemenea lucrare, fiind absorbit în exclusivitate cu ideea exegezei eminesciene”. La Rosetti în schimb „acel gând a devenit obsesie”, editorul „asumându-și răspunderea trecerii Istoriei în programul Editurii Fundațiilor fără asigurări totale din partea autorului”.

Într-adevăr, partea cea mai substanțială a epistolarului se referă la geneza monumentalei sinteze călinesciene, dar și la alte aspecte revelatoare pentru înțelegerea personalității celor doi cărturari. Vioara întâi a fost, de bună seamă, Călinescu, față de care Rosetti se poziționează mereu într-o postură subordonată, eckermanniană, cu intenția de a stimula creativitatea prietenului său genial. La rândul său, Călinescu e foarte sensibil la opiniile editorului, lăsându-se cu bucurie sugestionat în diverse împrejurări, mai ales în cele legate de cariera profesională (titularizarea la Universitatea din Iași, apoi la cea din București, publicarea cărților etc.). Suspicios uneori din cauza abilității amicului său de a se descurca în societate ca un perfect diplomat, autorul Bietului Ioanide îl acuză indirect de duplicitate, pentru a-i recunoaște ulterior buna credință, într-un portret cât se poate de elocvent: „Putința dumitale de a pricepe orice, de a fi pe rând clasicist și avangardist, de a te mișca ușor în toate categoriile de oameni, de a face legătură între ele, de a le cunoaște susceptibilitățile, de a le ghici pudorile, e un lucru rar. (…) În lumea literară sunt necesari astfel de oameni, capabili de emoții, și fără invidie, spectatori intimi ai literaturii, cum ești într-o privință și d-ta: dintr-un colț special” (Corespondența lui G. Călinescu cu Al. Rosetti, ed. cit., p. 200).

Când Rosetti nu se arată entuziasmat de primele romane ale criticului, Călinescu reacționează însă vehement, într-una din cele mai frumoase scrisori din epistolar (cea din 14 aprilie 1938): „Despre Cartea nunții aveai o certitudine, că un critic (ce-o fi aia?) nu poate scrie roman. (…) Este cartea unui om care știe relativ să scrie, adică nu scrie mai rău decât în altă parte. Dacă părțile de aici sunt rele, atunci toate cărțile sunt rele”. Rănit în propria vanitate de scriitor de temperatura scăzută a admirației partenerului de dialog epistolar, Călinescu îi contestă acestuia capacitatea de a intui valoarile autentice („D-ta n-ai niciodată păreri critice, ci numai finețe”, „ești un sentimental”, „nu poți crea adică impresiuni decât pe baza unei certitudini”), pentru ca, ulterior, într-o altă stare de spirit, să-și mărturisească propria vulnerabilitate, menită a-i justifica în parte reacția: „Scriitorii au fost totdeauna niște închipuiți (toți suntem, și eu), dar într-asta trebuie văzută în general o sforțare de a combate frica de pieire”.

Meritul imens al lui Rosetti e de a fi avut în schimb geniul receptivității și de a-i fi înțeles și cultivat pe marii noștri scriitori, chiar dacă aceștia, „închipuiți” fiind, nu se puteau suporta între ei. Călinescu, de pildă, nu a avut deloc talentul de a aduna în jurul său oameni, dintr-o evidentă inadecvare la lume, la societate, și nu concepea prietenia decât cu condiția de a-i fi recunoscut geniul, de a se plasa de la bun început într-un raport de superioritate cu ceilalți. Așa se explică sentimentul de izolare pe care l-a resimțit atât față de generația anterioară (s-a răzbunat pe Lovinescu pentru că nu a scris niciodată despre cărțile lui, deși a frecventat o vreme cenaclul), cât și față de generația sa („Nu-mi vorbi de generația mea. Cine? Cioculeștii, Eliazii etc.? N-am primit de la nimeni niciun semn de simpatie”). Nici la Iași nu a reușit să coaguleze spiritele în jurul său, într-o „Nouă Junime” (de unde și resentimentul reiterat ulterior pentru capitala moldavă). Rosetti a știut să-i protejeze însă atent sensibilitatea, conformându-se mereu schimbărilor lui de umoare, ca un prieten devotat, dispus să negocieze cu toată lumea și să rezolve mereu treburile murdare la care geniul nu consimte să se coboare. „Fii Metternichul meu!”, îl îndeamnă Călinescu undeva, după ce îl caracterizase în prealabil drept .„un voluptos al ceremoniei, un Metternich al literilor”. Călinescu a înțeles așadar cât de mult datorează el cameleonicului și totodată atât de credinciosului său amic („generația mea ești dumneata”,  „D-ta ești în parte autorul cărților mele”), pe care îl va respecta și ca savant, dar și ca scriitor, prețuind valoarea literară a impresiilor din jurnalul de călătorie în Grecia.

Citite azi, cu toată finețea lor, notele acestea par însă mai curând artificiale, reci, căci nu comunică nimic cu adevărat autentic și original despre arta greacă. Stimulat însă de laudele încurajatoare ale lui Călinescu, savantul a continuat să scrie și cu prilejul altor călătorii (în India, Israel, S.U.A. sau Albania, dar și în diferite orașe celebre, precum Parisul, Londra, Florența ș.a.), cu aceeași sobrietate și lipsă de imaginație, într-o manieră impersonală, de fotograf. Notațiile de jurnal intim sunt extrem de rare și nu rețin decât emoții și sentimente generice, legate mai curând de condiția umană decât de niște împrejurări concrete de viață: „Bucurie. Mă aflam, în anii din urmă, la Copenhaga. (…) Deodată, brusc și fără vreun îndemn venit din afară, m-am simțit invadat de o bucurie intensă (…). Mister al condiției noastre! De unde izbucnise această impresie de felicitate supremă?”.

Impresiile de lectură sunt mult mai interesante și personale, fără a cădea nicicând în clișeu. Ca atare, dacă la contactul direct cu lumea surprinsă global, ca peisaj, Rosetti nu găsește decât locuri comune, scoase din cărți, atunci când se referă la autorii săi preferați din literatura universală (Hugo, Tolstoi, Rabelais, Voltaire, Chateaubriand, Paul-Louis Courier, Barbey d’Aurevilly, Rimbaud, Marcel Schwob, Oscar Wilde, Gide, Kafka, Hemingway, Camus) nu mai este deloc convențional, subliniind la fiecare dintre ei anumite nuanțe menite a releva legăturile profunde dintre viață și operă, dezvăluite în anumite circumstanțe existențiale caracteristice. Ceea ce-l interesează pe Al. Rosettti e nu atât profilul estetic al operei în sine, cât experiența de viață revelatoare care a condus la realizarea ei. Iar numele citate mai sus reflectă suficient de convingător mobilitatea gustului său, clasic și modern deopotrivă, sesizată după cum am văzut și de Călinescu. Pornind de la cărți, Rosetii ajunge astfel invariabil la autori și la viața lor, concluzia care se desprinde din toate eseurile sale fiind aceea că literatura de calitate nu-i un produs de laborator, ci mărturia unei combustii existențiale ce o face să fie „mai vie decât viața”.

Cu adevărat excepționale sunt însă portretele, trădând fibra de moralist a savantului, ce recurge adesea la anecdotă și la dramatizarea scenei prin dialog. Cele mai izbutite sunt portretele făcute oamenilor pe care Rosetti însuși i-a cunoscut, în secvențe dramatizate cu șarm, ce rețin crâmpeie semnificative din viața de odinioară a unor scriitori, artiști și savanți iluștri. Lui Camil Petrescu, de pildă, pe care l-a întâlnit încă din tinerețe („un tânăr blond și timid”), asistând la geneza primului său roman, îi apreciază inteligența neobișnuită și acea dorință nestăpânită de a cunoaște lumea sub toate aspectele ei, care-l făcea să comenteze cu aceeași competență și complicate chestiuni de filosofie sau de strategie militară, dar și chestiuni mai frivole, precum știrile sportive (o preferință vădită pentru lumea fotbalului). Prozatorul este însă evocat în ipostaze surprinzătoare (pe malul mării, la Eforie, în plin soare, dar și în intimitate, înfofolit în pături, cu mâna crispată pe condei), care dezvăluie de fapt setea lui nestăvilită de viață, sublimată freudian în creație. Același vitalism exuberant îl sesizează portretistul și în personalitatea lui Ion Barbu, care frecventa asiduu cafeneaua din dorința de a fi înconjurat de oameni, căutând mai apoi cu înfrigurare singurătatea, ca un alt Pașadia. Fermecătoare e, în acest context, relatarea conflictului cu Arghezi (temperament prin excelență burghez, de elvețian, autoexilat în casa lui de la Mărțișor), care primește cu răceală efuziunile poetului-matematician, rănindu-i sensibilitatea.

Remarcabile mi s-au părut apoi evocările unor scriitori precum Goga (celebrat în ipostaza neobișnuită de admirator al lui Caragiale, recitând pe dinafară fragmente întregi din Năpasta), Victor Eftimiu (scriitor prolific, căsătorit cu admirabila actriță Agepsina Macri, a cărei prezență, „oriunde s-ar fi aflat”, „crea o atmosferă de sărbătoare”), Gala Galaction (apreciat ca traducător inspirat al Bibliei), Mateiu Caragiale (privit cu admirație, ca un autentic erou al literaturii sale), Sebastian (din biografia căruia sunt reconstiituite câteva secvențe mai puțin cunoscute) sau Iorga (suspicios din cale afară chiar și cu admiratorii săi cei mai înfocați). Cele mai savuroase mi s-au părut însă capitolele consacrate lui Theodor Pallady și G. Călinescu, pe care Rosetti i-a cunoscut de altfel și cel mai bine. Pallady e prezentat ca un veritabil aristocrat, duelgiu incoercibil și homme à femmes torturat de ideea morții, dar și de regretul de a se fi reîntors în țară de la Paris într-un context cu totul nefericit, ce-l va constrânge să-și petreacă ultima parte a vieții într-un București devenit și el, între timp, un oraș cenușiu și mort. Portretistul sugerează apoi existența unor subtile legături între reprezentările degradate ale corporalității din pictura lui Pallady și fascinația artistului pentru frumusețea feminină în genere, între spaima sa de îmbătrânire și setea de viață (ce-l determinase să devină vegetarian), între mondenitatea sa ostentativă și solitudinea cultivată savant ș.a.m.d. Dar nota caracteristică prin care se manifesta personalitatea pictorului în raporturile cu semenii pare a fi fost franchețea, deprinderea de a spune adevărul în față, ceea ce i-a atras numeroase inamiciții, cum și faima proastă de om violent și nefrecventabil.

În realitate, Pallady era un candid, și tocmai această candoare donquijotescă i se pare versatilului Rosetti a fi trăsătura distinctivă a marelui creator, care trăiește mai mult în imaginație – de unde și toleranța înțeleaptă a diplomatului editor față de hachițele scriitorilor, față de comportamentul lor adesea bizar, amestec de sublim și ridicol, de franchețe dar și de curată nebunie. Un astfel de „personaj” a fost de bună seamă și Călinescu, surprins în postura bolnavului închipuit (pretindea că batista lui imaculată e plină de sânge) de prietenul său editor, care l-a vizitat cu îngrijorare la spitalul de boli nervoase. Dincolo de câteva anecdote menite a ilustra ieșirile violente ale criticului (unui coleg universitar care îndrăznește să-l viziteze după ce se abținuse de la vot, dând dovadă de lașitate, îi aruncă pălăria și paltonul în stradă), Rosetti semnalează și tactul remarcabil de care același Călinescu putea fi capabil, reușind într-o circumstanță anume să-l liniștească pe mult mai irascibilul Ion Barbu. Altminteri însă, autorul Bietului Ioanide a trăit toată viața retras, la masa de scris, unde obișnuia să stea „zile în șir, de dimineața până seara, fără întrerupere”, pentru a ieși din când în când la plimbare „în tovărășia câinelui său griffon” undeva, departe de oameni, „spre terenurile vagi din dosul casei sale, care se întindeau înspre marginile orașului”. Iar când în sfârșit cucerește gloria, umplând amfiteatrele cu un auditoriu care-l diviniza, credinciosul său editor de odinioară ajunge să-l privească de undeva, de departe, cu o impresie amestecată de admirație și compătimire față de cel ce părea acum, înconjurat de mulțime, „un viezure împresurat, căutând cu privirea speriată o portiță de scăpare”.

Portretele lui Al. Rosetti vădesc un talent remarcabil de moralist, un moralist discret,  care nu recurge nicicând la pamflet și nu vorbește mai deloc despre sine, preferând evocarea melancolic-admirativă, menită a pune în valoare mereu obiectul admirației sale. Din acest motiv, față de memorialistica scriitorilor înșiși, care de obicei nu-i decât operă de discreditare a adversarilor și de autoconsacrare, impresiile despre locuri, oameni și cărți ale lui Al. Rosetti sunt parcă mult mai obiective, mai convingătoare în patosul lor reținut, trădând sinceritatea emoției. Ele reflectă o filosofie epicureică, de amator rafinat, care a căutat să-i cultive pe scriitori și să trăiască în proximitatea lor, dar fără a le face în vreun fel concurență, rezervându-și sieși un rol secund, de simplu spectator. Un spectator care, observând până la detaliu toate cusururile omenești, nu a rămas orb la ceea ce e cu adevărat sublim în condiția umană, celebrând cu entuziasm creativitatea. Din acest motiv, lectura textelor memorialistice ale lui Al. Rosetti nu e doar agreabilă și instructivă, ci și înalt pedagogică.

 

[1] Scrisoare datată 16.IX.1941: „Oglinda de Veneția, litografiile Daumier, sufrageria cu japonezeriile, biblioteca de clerc, savant luminată în tonuri autumnale, la care contribuie fotoliile galbene, dormitorul de rips, loc de odihnă între două călătorii livrești, mi-au lăsat o impresie neștearsă. E interiorul potrivit personalității dumitale: discret, de un bun gust desăvârșit, cu nimic șocant de om nou” (Corespondența lui G. Călinescu cu Al. Rosetti. 1935-1951, ediție îngrijită, cu prefață, note și indice de Al. Rosetti, cu o postfață de Vasile Nicolescu, Editura Eminescu, 1977, p. 165).

[2] Identificat de Călinescu printre deputații din vechiul Parlament, după ce constatase izbitoarea asemănare fizionomică între tată și fiu: „A proposito: în tabloul senatorilor și deputaților din cutare an antebelic, am descoperit un N. Bălănescu-Rosetti, cam de vârsta dumitale, păr stil perie, prematur cărunt, mustața ca a dumitale, ceva mai stufoasă. Tatăl dumitale? Uimitoare asemănare: același zâmbet (…) d-ta în altă variantă” (ibidem, p. 151)

[3] Întâmplarea e relatată în textul intitulat Ion Barbu, inclus în ciclul Cartea albă din vol. Călătorii și portrete (ed. cit., p. 215-216).

Revista indexata EBSCO