Apr 18, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Despre inconvenientul de a te fi născut „nemţălău” (I)

Roman al certării tatălui, al descoperirii de sine și al căutării fratelui vitreg, cartea Copiii războiului (Ed. Polirom, 2016), apărută sub semnătura lui Varujan Vosganian, radiografiază în mod veridic încercarea ființei umane de a supraviețui sub diferite cezuri istorice care nu sunt prielnice. Înainte de a dezvolta toate aceste mari teme, voi defalca densa tramă romanescă în mai multe paliere narative, care ar putea fi urmărite separat în cadrul lecturii astfel:

Roman istoric – Sunt radiografiate toate evenimentele importante ale perioadei postbelice: sovietizarea țării, plecarea trupelor de ocupație, vânarea partizanilor în Munții Făgărașului, relativa deschidere de după declarația de independență din 1964, afacerea „meditația transcendentală”, revolta de la Brașov, din 1987, evenimentele majore din 1989, „restaurația comunismului” de după 1990. Pe tot acest parcurs de șapte decenii, există din partea antieroului Matei Vissarion o încercare de regăsire a identității, de a (se) privi în oglindă istoria pentru a-i vedea viciile.

Roman social – Prin fața cititorului defilează diferite categorii sociale: îmbogățiții de dinainte și de după 1989, întreprinzătorii și cutreierătorii prin Europa, cei care și-au pierdut locul de muncă și rostul în viață după 1990, securiștii și opresații, călăii și victimele (există călăi care devin victime pentru că dau peste unii mai crunți decât ei, dar există și victime care devin călăi pentru că găsesc prăzi mai slabe și mai ispititoare).

Roman de moravuri – În perioada tranziției mișună diferite categorii sociale, fiecare cu năravurile ei, care încearcă să se descurce în căutare de câștig. „Cu cât poliţiştii sunt mai sătui, cu atât restul lumii e mai flămândă. Şi, cu cât lumea e mai flămândă, cu atât e mai cinstită. Nu neapărat c-ar vrea să fie cinstită, dar n-are de ales. Cu cât poliţiştii sunt mai hămesiţi, cu atât lumea e mai sătulă şi deci mai plină de pungaşi. Aşa a fost în toate timpurile şi în toate locurile unde există poliţişti. Noi şi ceilalţi nu putem fi sătui în acelaşi timp” (p. 16) – sună logica infailibilă a unui polițist de la brigada antifraudă.

Roman politic – O parte a acțiunii o regăsim pretutindeni și nicăieri în zilele noastre, nefiind precizat niciun nume de partid mai mult sau mai puțin istoric și nicio persoană reală din clasa politică (poate și pentru că și seamănă prea mult între ele). Însă raportările sunt evidente la Frontul Salvării Naționale, Convenția Democrată, Ion Iliescu, Traian Băsescu ș.a. Varujan Vosganian ne lasă posibilitatea de a interpreta, de a judeca, de a valoriza istoria și, până la urmă, de a ne evalua pe noi înșine.

Roman polițist – Matei își caută fratele vitreg și îl și găsește prin mijloacele organelor de resort, respectând „decalogul celor… 15 întrebări” întocmit de plutonierul Ghervasie în cadrul oricărei anchete: viu sau mort? tânăr sau bătrân? bărbat sau femeie? care este țara de rezidență? ce limbă vorbește? de ce etnie este individul? ce religie are? care sunt persoanele de la care se pot lua refe­rinţe? care sunt locurile ce pot da referinţe despre el? ce ştim despre trecutul lui? pentru ce este cercetat? care sunt indicii de la locul faptei? ce semne particulare are? ce semne comportamentale sau năravuri are? de ce boli suferă?

Roman psihologic – Deși mai sunt și alte peceți decât cea a războiului care marchează romanul, Varujan Vosganian suprinde în primul rând psihologia copiilor războiului. Dacă războiul este tatăl violator, ancestral, care vine și calcă totul sub cisma-i cotropitoare, lăsând în urmă destine strivite, atunci copiii săi nu pot fi decât niște progenituri dezorientate, traumatizate, care se află mereu în căutarea unei identități și a unui modus vivendi între limitele umanului.

Roman de iubire – Pe Matei Vissarion nu îl preocupă în introspecțiile sale atât femeile din viața lui, cât absența lor. Ar vrea să știe nu atât ce gândesc femeile despre prezența lui în viața lor, cât ceea au gândit ele despre absența lui. El este ferm convins că o iubire adevărată se verifică mai mult în cadrul unui cuplu atunci când cineva este absent. Protagonistul își dă seama că, în absență, pe el nu l-a iubit nimeni, că absența lui a trecut fără să fie semnificativă pentru cineva, așa cum putem din a șasea scrisoare adresată tatălui său îndepărtat: „Am iubit două femei. Prima femeie pe care am iubit-o iubea un alt bărbat şi m-ar fi lăsat să-i fac orice, doar ca să-l scape. A doua femeie pe care am iubit-o iubeşte şi ea un alt bărbat, iar bărbatul acela mi-a promis orice, numai să-l scap de ea. Asta e lecţia pe care am primit-o, de parcă absenţa unui tată n-ar fi fost de ajuns. Un bărbat valorează atât cât valorează absenţa lui. În absenţa ta, maică-mea te-a iubit în mod absurd, aşa cum e orice iubire fără speranţă. În absenţa mea, pe mine nu mă iubeşte nimeni, eu nu valorez nimic” (p. 452). De unde și o serie de câteva întrebări: „Cum ar fi să povesteşti viaţa unui bărbat pornind de la femeile pe care le-a iubit? Cum ar fi să spui poves­tea aceluiaşi bărbat pornind de la femeile care l-au iubit? Două poveşti în mare parte diferite. Cum ar fi să aduni ceea ce au cele două poveşti în comun şi să compui o nouă poveste? Care s-ar putea să fie singura adevărată sau să nu fie deloc” (p. 344).

Roman de familie – Putem observa cât de fragile pot fi relațiile în interiorul familiei atunci când acestea nu se bazează pe o filiație propri(c)e. Matei Vissarion încearcă să-și coaguleze identitatea în intimitatea a trei cămine: familia monoparentală din copilărie; familia profesională electivă (salvarea unui adolescent, Lucian, dintr-un orfelinat, față de care joacă rolul unui tată simbolic, deoarece pe acela real nu îl va avea niciodată); familia întemeiată cu văduva Marie și fiica acesteia, Monica (atunci când simte nevoia să se împlinească și ca bărbat, și ca om, și ca tată). În oricare din aceste ipostaze, Matei nu poate gândi decât că „Un bărbat poate să nu aibă copii şi, dacă îi are, poate să facă abstracţie de ei. Un copil are însă în mod obligatoriu un tată. Faptul că este necunoscut nu-l face mai puţin prezent, dimpotrivă. Cu un tată pe care-l cunoşti te poţi certa, te poate dezamăgi, poţi să-i trânteşti uşa în nas, dacă ai poftă, poţi să-l umileşti cu dispreţul tău. Un tată necunoscut este de neînfrânt. El e fără greşeală, singura lui greşeală eşti tu. Nu are înfăţişare, de aceea poate lua orice înfăţişare îţi închipui despre el. Nu te poate răni, căci e tăcut. Chiar şi atunci când îl auzi vorbind e o iluzie, căci prin el nu vorbesc decât propriile tale gânduri” (pp. 79–80). Din păcate pentru protagonist, „celula de bază a societății” se dovedește astfel a fi virusată din toate părțile.

Roman religios – Între Matei și divinitate există un dialog permanent, în cadrul unui proces de autocunoaștere grație divinității și „mesagerului” (îngerul). În permanență, între Matei și divinitate există o veste rea sau o „bunăvestire”. Bunavestire vine odată cu găsirea fratelui vitreg, Eugen Baltazar, atunci când își descoperă o parte de identitate, dar și relația cu transcendența. Figura părintelui Gheorghe de la Biserica Tuturor Sfinţilor, cel care pomenește despre păca­tul de nemoarte, vine parcă din înalturi și deține cheile împărăției cerești pentru cel care nu mersese la biserică nici măcar pentru cununie.

Roman al uniformelor sau al uniformizărilor – Omul și uniforma sunt puși față în față în fața oglinzii, nemaiștiindu-se cine pe cine reprezintă, cine pe cine îmbracă, în fond. De altfel, uniforma și oglinda sunt motivele-cheie pentru întregul roman. Matei, care toată viața a folosit uniforma ca un „impermeabil” împotriva altora, își dă seama, după ce devine general în retragere, că de fapt el s-a folosit mereu de uniformă. Deja prezența ei crea un disconfort celor cu care intra în contact: „Şi, mai ales, simţeau nevoia să se ferească, un om sincer în faţa uni­formei este, adesea, un om învins. Sigur că o puteau respecta, fie şi din teamă, dar nu puteau s-o respecte şi s-o îndrăgească în acelaşi timp. De aceea, deşi prin faţa ochilor îi trecuseră mulţi oameni, Matei nu avusese prilejul să vadă oameni indiferenţi. Dacă totuşi încercau să mimeze nepăsarea, aceasta era la fel de sugestivă, indiferenţa în faţa uniformei e tot din teamă, dublată de iluzia că teama poate fi ascunsă” (p. 193). După o inspecție și introspecție generală, concluzia este neîndoielnică: „Căută să-şi imagineze un moment din viaţa lui matură care să nu fi avut legătură cu uniforma, care să nu se explice prin ea. De exemplu, ura faţă de cealaltă uniformă, a tatălui, cu care se simţea neputincios să lupte doar cu pieptul gol. Ura faţă de cei pe care nu putea să-i domine altminteri, căci veneau de peste tot şi pe neaşteptate. Înţelegerea lumii, altfel decât de pe poziţia celui ce are puterea, a celui care a stat mereu de aceeaşi parte a frontierei, de aceeaşi parte a cătării armei, de aceeaşi parte a gratiilor, a celui care nu are rost să întrebe, pentru că e convins că toate răspunsurile sunt la el. Şi care priveşte cu dispreţ la cei ce pun întrebările, socotindu-le o expresie a neputinţei” (pp. 536–537). Atât de strânsă este uniforma de corp, încât nu mai este lepădată de Matei nici în momentele multiplelor acuplări de ocazie: „Adesea nici nu se mai dezbrăca. Doar chipiul şi centura, poalele cămăşii sumese şi pantalonii lăsaţi în vine. Iar atunci când, din întâmplare, nu lăsa dinainte la loc sigur pistolul, îi făcea semn femeii să se întoarcă şi să rămână aşa, în coate şi genunchi, ca să fie scutit, când se opintea, să ducă mâna la şold, ca să se încredinţeze că pistolul e tot acolo. Apoi, în timp ce se lăsa deasupra ei, întorcea capul într-o parte, luând din trupul femeii atât cât îi trebuia. Nu ştia cu câte femei se culcase, dar erau, în orice caz, mai multe decât cele pe care le sărutase” (p. 346). Și atunci, cum să nu ai soarta „celui mai iubit dintre pământeni”?

Roman de idei – Varujan Vosganian are preferință pentru alegerea unor personaje cu discurs apoftegmatic, de tip paradoxal, prin intermediul căruia se transmit adevăruri universal valabile, grație unui limbaj de multe ori colocvial. Personajele transmit foarte bine raportul dintre mica și marea Istorie. Spicuiesc doar câteva pasaje: „Frica este o presimţire, ca şi speranţa. E drept că, dintre ele, frica e presimţirea care se adevereşte cel mai des. Ce-ar fi lumea din jur fără frică? Încotro s-ar îndrepta şi ce ar mai fi de îndreptat? Frica de ceea ce s-ar putea întâmpla. Frica de ceea ce s-ar putea să nu se întâmple. Frica de celălalt. Frica de singurătate. Frica de cei din jur. Frica de nimeni. Frica de a nu-ţi fi cumva şi mai frică” (p. 374); „Dar am priceput că, dacă vrei să ştii pe cine vânezi sau supraveghezi, trebuie să-i intuieşti speranţele. Când ştii care îi sunt speranţele, este pe jumătate învins. Cei care apără trecutul sunt fanatici, speranţele nu nasc fanatisme” (p. 381); „[…] e mult mai recomandabil să stăpâneşti decât să învingi. Că învinsul o să caute să se răzvrătească, pe când cel stăpânit o să creadă că a fi sub stăpânire e în firea lucrurilor. Că diferenţa dintre cel pe care îl stăpâneşti şi cel pe care-l învingi e iluzia pe care o dai celui dintâi că-ţi pasă de el” (p. 386).

Roman epistolar – Scrisorile, cu mai multe ștampile puse de oficii poștale diferite, sunt expediate în ambele sensuri: și dinspre trecut spre prezent, și dinspre prezent spre trecut, într-o bună măsură tra(u)ma romanului rezolvându-se în acest plan epistolar orânduit de provocarea existențială a scrisorilor venite din partea tatălui. Primirea acestor scrisori îi declanșează aduceri aminte și reacții umorale fiului părăsit de tată. Epistolele de răspuns vor avea un caracter confesiv și sunt imaginate sub forma unor monologuri dialogate în care Matei Vissarion se mărturisește și încearcă să se elibereze de toate traumele trecutului. Însă rănile nu sunt cicatrizate și nu poate să înceapă nici procesul dureros de vindecare.

 

Revista indexata EBSCO