Apr 18, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Marta Petreu şi infernul personal

 

O polivalenţă ofensivă (scriitoare, profesoară, editor), prin cărţi mereu provocatoare, iscînd scandal, chiar „execuţii publice”, plus o cronistică bogată, devoalează, în cazul Martei Petreu, pasiunea ideilor, curajul de a ataca subiecte delicate, „bosa ideologică” şi, mai ales, un şir de frustrări (afective) trăite la un „voltaj insuportabil”, comunicate cu francheţe; propunînd, în acelaşi timp, cu voluptatea autoflagelării, într-o „existenţă de mîntuială”, lansînd blasfemii în cascadă, ecorşeuri, fără a cere îndurare. Marta Petreu nu vrea nicidecum pacificarea, dar studiile sale docte, respectînd „logica onestităţii” (cf. Dorin Popescu) şi „poemele neruşinate” (un titlu doar şocant, derutant, poate uşor comercial) fac casă bună, vestejind în fond pudibonderiile culturale, etalate ipocrit de atîţia. Prinţesa Marta ne invită în labirintul interiorităţii şi lirica sa (reflexivă, autoreferenţială, recapitulativă) trădează, cu sugestii morbide, de uz clinic, infernul existenţial, „sieşi călău”, cum s-a spus, conjugînd însingurarea cu egolatria. Şi trufia cu umilinţa. Făcînd din sînge un substitut al cernelii, ne divulgă condiţia de damnat, tremurînd „de furie şi greaţă”, acuzînd spaima de sine, cu trup „aprins de moarte”; se vrea „scrib al faptelor în care am fost / erou victimă martor” şi cheamă verbele „pentru cina cea de taină”. Îşi calcă „sub tălpi destinul” (v. Falanga), păşind pe o „pajişte de cioburi” şi contemplă, în continuă sfîşiere, inconfortul fiinţei, tortura sinelui, pendulînd – ajutată de o „memorie lătrătoare” – între abstracţiuni şi organic, tratate, din belşug, cu sarcasm, rîvnind singurătatea „perfectă” (v. Arcul de triumf).

Ca nume de vîrf, Marta Petreu (adică Rodica Marta Crişan/ Vartic), străină de ideologia generaţionistă, reprezintă „ramura ardeleană” a optzecismului, construind, sub sigiliul cerebralităţii, o mitologie proprie, cum observase Daniel Corbu. Fiindcă, ne avertiza însăşi poeta: „dacă am cuvinte pot înfia amintiri”. Şcolită, trecută prin incubatorul echinoxist, alături de „triumviri” şi sub veghea lor (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic), trudind la o revistă „minunată” (Apostrof), ea reprezintă – superlativ – „faza estetică a unui neam de ţărani”. Cînd grăbită, plină de energie, acuzînd – cumva înfricată – starea de urgenţă, intra în arenă (Aduceţi verbele, 1981), ţinea să ne avertizeze: „sub această tunsoare nefeminină/ stă Numele – duios anacronism al poemului/ Aici se află jocul cu verbele/ şi lecţia de istorie/ a faimei mele” (v. Prefaţă). Şi volumul de debut, şi cel care a urmat după doi ani (Dimineaţa tinerelor doamne), „lucrate” cu Florin Mugur la Cartea Românească au fost cărţi „mototolite”, „îmblînzite”, redactorul intervenind în texte, înlocuind, de pildă, teroarea cu frica, mărturisea recent însăşi poeta într-un interviu. A dispărut apoi din peisaj, nemaiputînd publica; dar citind şi scriind, predînd zece ani la liceul Racoviţă, „Libelula” fiind foarte iubită acolo, elevii revărsînd asupră-i o dragoste „cît marea”. Să mai amintim că Marta Petreu a absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” (Secţia Filosofie-Istorie) şi astfel, echipată multidisciplinar, „neîncăpînd în poezie”, avînd o „ancorare dublă”, s-a aplecat asupra unor subiecte delicate, tabuizate, coborînd în interbelic, propunînd, în timp, cărţi de ecou, descoperind epoca „pas cu pas”, fără a-şi inventa mentori. Vădind seriozitate şi tenacitate, ambiţioasă, „curioasă şi deşteaptă”, eseista a desfăşurat o muncă de benedictin, încercînd, prin reevaluări probe, cu calm analitic, livrînd adevăruri factuale, să reconstituie memoria ocultată, recuperînd „adevărul întreg”. Nu demitizînd sau inocentînd, ci cercetînd, cu spirit raţionalist şi simţ al nuanţelor, vădind – aprecia acad. Ioan-Aurel Pop – „pricepere de savant şi farmec de scriitor”. Admirabilă profesoară, îmbrăţişînd, din 1992, cariera universitară, cu un doctorat în filosofie la Bucureşti, cu Ion Ianoşi (Valenţele estetice ale anamorfozei logice, 1992), Marta Petreu, după un sejur scurt la Steaua, se ocupă, din mai 1990, ca redactor-şef, de revista Apostrof, pe care o ţine în viaţă cu mari eforturi şi devine editor. Dacă poezia trebuia „doar transcrisă”, înţeleasă, pe urmele lui Goethe, ca un „dar al naturii”, cărţile „grele”, trecute prin „sita logicităţii”, colecţionînd sofisme (precum Jocurile manierismului logic, 1995) şi cele care au urmat, deşi exemplare ca model de tratare, i-au procurat duşmani trainici şi injurii, chiar furturi, Marta Petreu gustînd din plin asaltul vociferant al „admiratorilor necondiţionaţi”, implicit o grea singurătate intelectuală. Informată, pedantă, detaşată, refuzînd justiţiarismul resentimentar, în demonstraţii „fără cusur”, de la Teze neterminate (1991) la cărţile despre Cioran, Ionescu, Caragiale, Sebastian etc., ea oferă, necosmetizată, imaginea unei epoci, circumspectă fiind, însă, în privinţa recepţiei (superficială, pe necitite). Şi-a învins, totuşi, teama (cum se mărturisea lui Gellu Dorian) şi în conflictul dintre instinctul de conservare şi onoarea intelectuală, riscul de a livra adevăruri inconfortabile a cîştigat, devenind – prin „execuţiile” care n-au întîrziat – „oarecum importantă”. Cum ar fi reacţiile tandemului Pleşu-Liiceanu (e drept, prin intermediar: Liviu Bordaş) în privinţa plagiatului lui Nae Ionescu (via Evelyn Underhill) sau furiile Mariei-France Ionesco, nemulţumită de dezvăluirile din episodul patern de la Vichy. Trebuie să observăm că volumele Martei Petreu comunică; sub umbrela de scriitor, cu şansa de a privi interdisciplinar, avid-contextual, refuzînd literatura „suptă”, ea, chestionată, se expune tranşant: deplînge multele conflicte din cultura noastră întreţinînd logica de front şi o păguboasă măcinare a elitelor (eliticid); ca şi „excesul de anticomunism” în postcomunism, indiferenţa / aroganţa claselor de sus ori „snobismul deprimant”. Scrisul, categoric, are o semnificaţie gravă; iar Paradisul nu poate fi închipuit decît ca o Bibliotecă.

Să ne întoarcem, însă, la poezie. Marta Petreu debuta în Tribuna (1977) şi la 19 ani (n. 14 martie 1955, Jucu de Jos) îşi procurase un pseudonim, traumatizată de „conflictul spontan” cu tatăl iehovist. Acuză golul afectiv, valorificat editorial din plin, deplînge acel „perete de gheaţă”, rîvneşte la „lucrurile calde ale vieţii”. Iată o probă: „Eu am mizat pe poeme. Am mizat/ pe cărţi savante deştepte/ am mizat pe zeci de alte prostii din hîrtie. Zadarnic/ Eu am vrut să am un copil. Şi nici un bărbat/ nu şi-a lăsat vie sămînţa rod să crească în mine/ Am mizat pe iubire. Nici un bărbat/ nu m-a vrut pe mine femeie/ (poate soră mamă femeie de casă/ poate iarbă de mare poate cîrpă de praf)// Am mizat pe cîteva lucruri calde ale vieţii. Degeaba/ Totdeauna degeaba” (v. Rugăciunea de dimineaţă). Dar „prostiile din hîrtie” i-au adus faimă şi Apocalipsa după Marta (integrală a poeziei editate pînă în 2011), la concurenţă cu cărţile „ştiinţifice”, au impus-o, în pofida văicărelilor, în prim-plan. Sînt acolo „aminitiri noduroase”, avortate într-un „aşternut de hîrtie”, e invocată obsesiv moartea („tîrfa fără greş”) ca şi descinderea ad inferos, tratamentul eretic al poncifelor feminităţii ori tematica religioasă (în „antipsalmi”, cum notase C. Regman). Încît putem zice, alături de Laurenţiu Malomfălean, că autoarea are „vocaţia capodoperei”. Că ar creşte de la o carte la alta (cf. George Neagoe), în timp de Cristian Livescu, după apogeul atins cu Loc psihic (1991), descoperă – nedrept – doar „volume de inerţie”, rarefiate. Şi Poeme neruşinate (1993), Cartea mîniei (1997), Apocalipsa după Marta (1999), Falanga (2001), Scara lui Iacob (2006), ca şi eseistica din O zi din viaţa mea fără durere (2012), încercuiesc, rugător, o descoperire la îndemînă: omul e „o bucată de carne care doare”. Iar iubirea, în acest „abator perpetuu”, se dovedeşte o nimicnicie. Încît poeta, dorindu-şi „o zi fără angoase”, îşi acceptă condiţia de „carne muritoare” (v. Sînt vie); dar speră că va fi cîndva luminată „cu o bucurie senină”: „Luminează viaţa mea dă-i înţeles/ fii pavăza de zi şi de noapte contra spaimei/ dă-mi întunericul de catifea al somnului fără coşmaruri/ dă trupului meu o zi fără durere / şi minţii mele o zi fără angoase/ luminează-mă aşa cu o bucurie senină / ca după-amiaza asta răcoroasă de vară/ cînd oamenii umblă pe cer / ca pe o stradă albastră ceva mai largă/ şi strict pietonală” (v. Rugăciune de vară).

Prinţesa Marta, „cu muchii reci”, mînuind cuvîntul-sceptru şi domnind peste „o împărăţie de vorbe”, vrea „să-şi pedepsească o vină” (neştiută). Nedorită fiind, i s-a prezis „jupuirea” (v. Fericita vîrstă adultă); îşi poartă „scîncetul” în „carcasa de carne a unui coşmar” (v. Carcasa) şi încearcă „a îmbrobodi existenţa” (v. Cina). Acuză neputinţa de a fi fericită; ispitită de rău, nu-şi poate fi prieten, nu gustă plăcerea de a fi; are „o biografie greşită” şi, în consecinţă, imploră oprirea „mecanismului mînjirii şi al căderii”, funcţionînd în sine: „Ce vină – întreb – ce vină/ Ce lucru abject port totuşi în cîrcă/ de-mi este atîta de rău cînd stau eu însămi cu mine/ Ce lucru atroce mă conţine:/ dimineaţa îmi spun (cu spaimă cu silă cu disperare)/ încă o zi. Ce lungă-i ziua. Ce viaţă lungă/ făcută din zile lungi./ O. Ce deşert de zile. Ce rătăcire prelungă. Aş vrea/ să nu mă fi trezit” (v. Există mecanismul funcţionînd). Rătăcind prin acest „deşert de zile”, se izbeşte de indiferenţa Creatorului („incert”). Şi constată că pe lume „există numai cruzime”. Încît, contemplînd „înalta rostogolire din ceruri”, încercată de o „frică viermănoasă”, pare trufaşă, refuzînd  „tainul de osanale”: „şi mă scald în mînie ca un vultur în vînt” (v. Psalm). Totuşi, ştie prea bine că ea, Marta, e „rodul Lui pe pămînt” şi cere blestemul, împlinind „voia ta de călău” (v. Ziua mîniei). Chiar dacă invocatul Domine e o absenţă reală, cu gura ofilită şi urechi de ceară: „sîntem ai tăi. Tată.” Pentru a încheia capitulînd aparent: „Eu sînt Marta. În genunchi mă aşez./ Întind grumazul. Amin” (v. Coborîrea îngerilor).

Inventariind o puzderie de căutări, nostalgii, dezastre etc. într-un „paradis de cenuşi”, eliberînd o „imaginaţie deşănţată” (v. Arta îndrăgostirii), poeta, „inventînd un bărbat”, trăieşte o dragoste secretă: „Am fi putut vorbi. Am fi putut amesteca/ lacrimi sămînţă salivă sudoare// Am fi putut pune-mpreună/ cartea şi carnea gîndul şi vina/ Oho! cum ne-am fi putut dizolva/ şi-nfrăţi/ Da. Frate cu soră: gemeni incestuoşi/ şi-ncercaţi vamă de vamă/ Fraţi făcînd faţă umăr la umăr/ spaimei din zori morţii ce creşte vieţii ce vine” (v. Într-o altă viaţă). De fapt, în infernul singurătăţii, poeta denunţă, cioranian, „urîtul de a fi”; şi printr-o autoscopie nemiloasă, ca „martir autentic” (cf. Cosmin Ciotloş), cu o sensibilitate ultragiată, incisivă, vrea să afle acea „vinovăţie cu rădăcini” care îi hrăneşte apocalipsa interioară. Încercînd să identifice dublul lăuntric, nebulos: „Cine mă locuieşte?” Se cuvine să observăm, pe urmele altora, că, în timp, Marta Petreu rămîne fidelă propriei formule, transcriind masochist un fel de a fi; că poemele, pur şi simplu, „au ieşit din mine”, cum mărturisea poeta, o prezenţă nealiniată „marelui val creator” al optzecismului, opacă la lunedism (implicit, ludism), postmodernism (nu altceva decît „un manierism contemporan”, zicea), elogiind echinoxismul ca „mişcare culturală măreaţă”. E vorba de un optzecism clinic, visceral, refuzînd „poemele tandre” şi „extazul luminos”; dar această cerebralitate („laconică”, credea N. Manolescu), crudă cu sine şi orgolioasă în acelaşi timp, pendulînd între cinism şi coşmaresc, denunţînd repetitiv suferinţa, răul dinlăuntru, tîrziul etc., doar părelnic îmbrăţişează trend-ul defeminizării. Ea deconspiră o frustrare afectivă, capabilă de reacţii prompte, anihilînd glacialitatea: „Cu o floare dacă mă atingi / mă umplu de clopote” (splendid spus!).

Războiul cu sinele rebel este lupta cu „înaripatul” cuibărit în creier („uter matern”), „surpînd temeliile” (v. Lupta cu îngerul). Şi dacă n-a putut împiedica nenorocirea („catastrofa” naşterii), poeta denunţă – cioranian, evident – durerea existenţei, pulsiunea morţii, îmbogăţind un capital coşmaresc, recunoscînd, cu ego-ul torturat, „boala grea / pe care ne-au dat-o şi nouă”. Viaţamoartea, adică. Dacă Apocalipsa după Marta (2011) se voia integrala lirică a intervalului 1981-2006, Asta nu este viaţa mea (2014), premiată de Academia Română (Premiul „Mihai Eminescu”), adîncea tema înstrăinării; deloc încrezătoare în „salba de vieţi” / „lanţ de cîrnaţi”, promisă prin succesivele reîncarnări, poeta ne reaminteşte că „scara care duce la cer pentru mine coboară”; că frica de moarte, ca şi frica de viaţă (viaţa purtînd în ea moartea) o poartă, la rîndu-i, „copil al pedepsei şi al răzbunării”,  într-o lume străină, mînjită de dragosteură („miere cu puroi”), acceptînd – tolstoian – „logica crudă a vieţii” (maculatoare, fireşte).

Pentru a înţelege, însă, poezia Martei Petreu în deplinătatea şi profunditatea ei, abia romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (2011), tradus în Franţa (2014) de Florica Courriol, apelînd la graiul occitan, ne deschide o cale (esenţială) de acces. E un roman acut-personal, s-a spus, plănuit de mult, ivit din nevoia de auto-înţelegere; un roman vorbind despre „lumea de origine”, un „monument funerar” închinat celor plecaţi, o saga familială (în destrămare) şi o cronică a unui sat tinos (Cutca), aşezat „pe acoperişul lumii”, un Macondo transilvan, cu dealuri sure, golaşe; un roman-recompensă dedicat satului „cu burta în noroi” şi familiei detestate, reconstituind, în limbaj dialectal şi realism fantasmatic, „ţara părinţilor”. „Pentru că nu pot învia oameni, mărturisea Marta Petreu, scriu despre ei”; adică despre Ticu, un tată iehovist, acceptînd doar lectura Bibliei şi o mamă (Mica), o ţărancă aspră, risipind blesteme de neiubire (care „se leagă”) şi, neapărat, dragostea lor, „o poveste de mult uitată”, devenită o duşmănie grea (fiindcă „iubirea şi ura îşi împrumută una alteia chipul”); despre nedoriţii copii (Ana, Tinu, Tabita-personajul narator, cu „febrilitate de prorociţă”); şi, mai ales, un roman ca „manual de vindecare”, cum observase subtil L. Malomfălean, de care Marta Petreu avea nevoie pentru o rîvnită eliberare. „Cartea aia”, purtată în suflet, îndatorată celor de-acasă, devenea, în 2011, Cartea anului.

Cum prea bine se ştie, demonstraţiile de forţă, aplaudate ori hulite, din cărţile „ştiinţifice” ale universitarei din Cluj, fructificînd „dubla-i competenţă” (filosofică şi literară), impunînd prin rigoare şi conjecturi îndrăzneţe, au stîrnit discuţii pătimaşe şi inflamări piezişe. Luminînd o istorie tenebroasă, pătrunzînd în cotloanele epocii, atacînd subiecte delicate, fragile, oricum controversate, Marta Petreu, ca eseistă, a provocat „valuri”; fie că l-a trecut pe Eliade prin „morţi simbolice” sau l-a umanizat pe M. Sebastian (temporar, un „extremist prin imitaţie”), fie că a explorat „trecutul deocheat” al lui Cioran-cel-Mare („scabroso”, în traducerea lui Giovanni Rotiroti) sau „ţara tatălui” în cazul lui E. Ionescu, ea a evidenţiat, fără menajamente, pasionată de adevăr, rătăcirile lor ideologice, în demonstraţii oneste, vădind profesionalism. Problema culpei etice poate fi legată, în cazul lui Noica, ispitit de „utopia recunoaşterii”, şi de cecitatea la real („simţul realităţii”, cum demonstrează Marta Petreu; v. De la Junimea la Noica, 2011, adunînd acolo 12 studii de cultură românească). Cărţile despre „copii din flori ai României interbelice”, rîvnind o patrie fantasmatică, rămîn de neocolit; iar studiul despre Cioran, cel care cerea „puţină uitare”, este „inconturnabil”, recunoştea N. Manolescu. De fapt, interesul pentru „gînditorul privat”, „bursierul” d-nei Boué (cum scria într-o recentă Acuarelă din Observatorul cultural), acea „curiozitate adîncă”, se explică prin apartenenţa la o familie spirituală, mărturisind „greul / pedeapsa de a fi pe (în) lume”. Nu e vorba de un cult pentru Cioran, preciza Marta Petreu, ci de o aprigă dorinţă de a-l înţelege. În magma scrierilor româneşti, iscate de o iubire furioasă, vom descoperi toate temele ambiţiosului gînditor organic, somatoliric, inspirat copios din viaţă, „domesticite”, zice eseista, în perioada franceză. Cercetînd meandrele şi convulsiile unei epoci tragice, Marta Petreu nu e mînată de „pofta de a mînji”; trăindu-şi ideile, ea se dovedeşte o fragilă cu mult curaj, întîmpinînd, cu „o răceală resemnată”, un lung şir de dezamăgiri. Aşa cum o descoperim, în ipostază confesivă, în Biblioteci în aer liber (2014), cu reacţii nete, vorbind despre „oameni, cărţi, amintiri”, despre acele întîlniri vitale, destinale, cu oameni „calibraţi etic”; sau despre trădări, şi ele inevitabile. Ceea ce o mînă în luptă e dorinţa tenace de a reface („cît am putut eu de bine”), „în mod onest, pe bază intelectuală, un traseu”, cum citim în cea mai proaspătă apariţie din seria de autor de la Polirom, inaugurată în 2011 (Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag / Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tînără, p. 174). Cu precizarea, mereu reluată, că „a înţelege nu înseamnă a subscrie”. Or, la noi, interbelicul a fost mitizat, propus ca „mit exemplar”, nu studiat cu răceală analitică. Radiografia socio-politică a „fraţilor inamici”, după celebra vorbă a lui F. Aderca, pune în lumină tocmai „experienţa excesului” într-o lume în destrămare.

Inteligentă, cu „gura spurcată”, iniţiind campanii de răsunet, declamîndu-şi supliciul, Marta Petreu rămîne o răzvrătită. Ea, alungînd „euforiile de prisos”, semnează un lung rechizitoriu, răfuindu-se cu cei din jur, sătulă de lumea românească, vai, mereu în război civil. Regretă, alintîndu-se (bănuim), că n-a  şters-o la timp, pentru a trăi, „plăcut şi leneş”, afară (unde „nu existăm”). N-a ajuns o croitoreasă fără carte, cum o dorea tatăl Augustin; în schimb „adoptată” de generaţia ’80, deşi nefiloloagă, scriind altfel, singularizîndu-se, este, indiscutabil, un nume de vîrf. Risipind sarcasm îşi maschează „stratul de senzualitate” şi frustrările (afective). Chiar dacă Cristian Livescu identifica declinul („retorta sleită”) în lirica Martei Petreu a ultimilor ani, Nicolae Manolescu nota ferm că locul Martei Petreu în istoria literaturii române trebuie „reconsiderat”. Ceea ce sună ca o evidenţă. Încercînd un portret totalizator în aste rînduri, s-o ascultăm, în final, chiar pe poetă, vrînd să ne încredinţeze că nu-i mai pasă: „Am mizat pe cărţi/ Acum mizez pe nimic. Nu-mi mai pasă” (v. Rugăciunea de dimineaţă). Bineînţeles, nu o putem crede. „Prostiile din hîrtie” (premiate, traduse) i-au adus o binemeritată faimă. Iar faima Martei Petreu, observăm, creşte.

 

Revista indexata EBSCO