Apr 18, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Ficţiunea captivităţii: Ioan Es. Pop

„or să ne extirpe numai lumea dianfară/ moartea în noi va rămîne intactă”

„Istoria este poezia învingătorilor,/ iar poezia istoria celor învinşi”, îi place lui Ioan Es. Pop să spună ori de cîte ori are ocazia, definind în termeni cioranieni poetul şi poezia. În poezie, se consideră un învins, care n-a făcut decît să-şi descrie traseul biografic, cu evadări şi izolări succesive, cu eliberări şi ascunderi de sine. Orice ar spune însă, poetul are o carieră de învingător, cu cărţi bine receptate, lăudate, premiate. Adunate laolaltă în volumul retrospectiv Opera poetică (Ed. Paralela 45, 2016), oferă imaginea unui post-optzecist de referinţă, în căutarea unei noi autenticităţi şi a unor teme „interzise”, despre mediile proscrise, surghiunite, blestemate. Într-un poem retrospectiv de dată recentă, se înfăţişează în postură autist-sfielnică, aşa cum îi plăcea şi lui Blaga s-o facă, mereu deranjat că trebuie să vorbească, să comunice cu cei din jur, să se explice: „Dacă n-aş fi fost silit să vorbesc/ n-aş fi vorbit niciodată./ pînă la şase ani nu mi-au cerut-o/ şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire/ ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.// ascundeam acolo o ştiinţă/ pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd./ îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,/ ziua-n amiaza mare,/ cînd realitatea e de netăgăduit…// chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,/ pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,/ iar vorbirea îmi face rău./ n-am nimic de spus în vorbire umană,/ unde totul este întîmplare şi zarvă.// mă prefac însă cu o anume dibăcie/ că vorbesc, iar afară se aud/ sunete aproape omeneşti,/ dar în gîtlej e un muget analfaber şi inform,/ care n-are de-a face cu vorbitul.” (şi cei din urmă vor fi cei din urmă).

Este originar din Vărai, sat din Valea Chioarului, Maramureş, la graniţa cu Sălajul, de unde venise spre lumea literară şi Pop Simion (1930-2008), asiduu colecţionar de premii ale Academiei pentru cărţi de reportaj, ca şi modelul său Geo Bogza. Încă înainte de naştere a avut de trecut un impas: „eu sînt născut/ în 1958 şi numai un pop s-a născut în ’58 în vărai…/ şi eu m-am născut pe 27 martie/ pe mine mama a vrut să mă lepede/ pe locul gol dintre vărai şi valea morii,/ să nu existe martori…” (şlagăre de concentrare) Bunicul dinspre mamă era achizitor de fructe de pădure, poziţie privilegiată în comunitatea rurală de tip comunist. „Pot spune că bunicul era un burghez al acelei perioade. Dar tata şi mama n-au fost niciodată bogaţi, ci la limita normalului. Toţi aveau 30 de ari pămînt şi munceau la CAP.” Tatăl, Nicodim, dascăl de biserică, făcuse o şcoală de cîntăreţi la Şomcuţa Mare, a unuia Barna, şi era renumit prin partea locului pentru compunerile epigramice de la înmormîntări, foarte gustate de săteni şi intrate în tradiţie. („Nu puteai să nu plîngi atunci cînd tata cînta. Sigur că versurile erau modeste, pe măsura aşteptărilor. Ce spunea? Povestea viaţa celui care era înmormîntat. N-aş zice că era chiar Stan Pătraş de la Săpînţa, pentru că versurile tatălui meu erau tragice. Avea foarte multe caiete – nu atîtea cîte-am avut eu de cînd am început să scriu, dar foarte multe. Tata avea şi-o voce fabuloasă, extraordinară.”) Unul din fii i-a moştenit locul în strană, iar celălalt vocaţia tragică, preocupat de zonele obscure, subterane, ale existenţei. Perioada şcolară n-a fost lipsită de insatisfacţii. Urmează fără nici o tragere de inimă şcoala de muzică din Baia Mare, pentru care i-a fost hărăzită în grabă o vioară, moment evocat cu umor: „Mi-au şi comandat un instrument la un bătrînel din satul Valea Rea, care pretindea că se pricepe la construit viori. Vioara era un mic monstru: ca o covată, ca o cutie. Băiatul vecinilor avea vioară de profesionist. Eu eram începător şi scîrţîiam din acea vioară improvizată, care n-a sunat niciodată cum trebuie. Dar ai mei nu s-au lăsat şi, gîndindu-se că teoria salvează practica, m-au dat la liceu la Baia Mare.” Prin clasa a VI-a, rămîne corigent, cu media 2,93, apoi repetent, la limba română, disciplina de care îşi lega mari speranţe. Au urmat pedepse aspre din partea familiei şi corecţii extenuante. („La ţară nu era foarte multă îndurare faţă de greşeli. Bătaie. Bătaie pînă la extenuare. Plîns. Şcoala pentru mine a fost o mare povară.”) Analizată din unghiul inadaptării, întîmplarea a lăsat urme adînci, impregnînd sensibilitatea în formare cu o teamă organică, reţinută mai tîrziu ca determinantă poeziei: „Vădeam neaderenţă la real, că inadaptaţii sînt şi oameni radicali. Eu eram doar înfricoşat… A fost cu mine ceva în neregulă, din punctul de vedere al normalităţii general acceptate… sînt un tip mai degrabă inhibat, discret şi nepriceput – am două mîini stîngi. Într-un fel, n-am ieşit de tot din copilărie.” Povestea adolescenţei mai aduce şi alt amănunt – talentul interpretării teatrale: „Aveam ceva de actor în mine, ceva ce a început să mă ridice în ochii profesorilor. Aveam acest talent, dar ai mei n-au băgat de seamă.” (v, „Adevărul”, 22 mai 2014)

 

„dezamăgire/ mîine n-o să fie nicicînd mîine”

Frica rămîne o sursă constantă a poeziei lui Ioan Es. Pop şi pricinile din copilărie s-au amplificat în timp. Apăsat biografică, urmare a unei experienţe de viaţă trăită cu intensitate „gri”, creaţia sa merită citită prin prisma recursului la biografia poetului. În anii de studenţie, e asaltat de alte întîmplări inhibatoare. „A doua greşeală capitală (după aceea cu corigenţa, n. ns.) am făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfîrşit prost. Mi-a produs o ruşine şi o disperare cumplite şi iarăşi am amînat să le spun alor mei la timp. Pe acest fond de vulnerabilitate şi derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista Nord, pe atunci publicaţie a studenţilor băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rînd… La început a părut binevoitor şi bine intenţionat, apoi m-a tratat cu asprime, iar în cele din urmă a trecut la ameninţări. Că, dacă nu semnez, satul meu va afla repede de mizerabila mea poveste, pe care încă încercam s-o repar. Că şi felul cum am fost tratat de profesori şi colegi se va schimba. Că el poate să ţină secretul, dar numai în măsura în care cooperam.” Devine, altfel spus, colaborator al Securităţii, cu numele de cod Marton, fiind dat în vileag de CNSAS în 2011! Susţine că după multe insisteneţe, şantajat, a semnat angajamentul. Frica lăuntrică se amplificase şi sîntem invitaţi să luăm în seamă criza acută produsă: „N-aş putea să vă descriu spaima, descurajarea şi dezgustul cu care m-am privit de atunci. Dîrdîiam de remuşcare şi de greaţă. Ştiam că răul începuse şi că nu voi avea curajul să-l înfrunt.”

Nu aflăm exact în ce a constat rodul acestei legături cu demonica „instituţie de forţă” şi cît a durat ea, pentru că autorul spune că nu-şi aminteşte prea bine cîte „note” şi despre cine a scris, nu-şi aminteşte nici numele ofiţerului mefistofelic, iar aici intervine arta disimulării „teatrale”, împreună cu vălul de remuşcări uşor romanţate, menit a ţine loc de argumente: „De aproape treizeci de ani mă întreb: cîte informări i-am dat domnului maior? Eu socotesc că au fost cinci sau şase (!?), dar memoria îmi poate juca feste, fie fiind prea indulgentă, fie creînd vinovăţii mai mari decît cele care-au existat. Nu-mi pot aminti nici cu ce mizerii am umplut următoarele note informative, dar îmi amintesc că la un moment dat domnul maior mi-a dat nişte bani, pe care i-am băut în seara aceleiaşi zile la una dintre bodegile din oraş, sperînd ca a doua zi să nu mă mai trezesc. M-am trezit.” (v. De acum încolo te vei numi Marton, „România literară”, nr. 16/ 2011) Ce „turnătorii” a comis Pop şi cîtă „poliţie politică” a făcut, nu ştim prea bine; istoria literară va lămuri atari aspecte spinoase. Începuse desigur să-şi facă loc dedublarea, fie şi cu vagi contra-efecte teatrale. Cert este că relaţia tenebroasă a continuat şi după terminarea facultăţii, la Ieud, locul unde Ioan Es. Pop a fost repartizat ca profesor. Aici, într-un apartament sordid, fără lemne, al „blocului pentru venetici” din comună, traversează o nouă experienţă deprimantă, în iarna 1983-1984, cînd înfruntă un ger cumplit, împreună cu un coleg de catedră, Mircea Zubaşcu, personaj dostoievskian, şi el scriitor „pe ascuns”. De pe urma frigului, acesta se îmbolnăveşte grav şi moare după cîteva luni. A rămas de la el ideea „muzeului ca formă de tortură”, care pleacă din paranoia prezentului spre trecut. (v. Muzeul lăuntric) Gîndul evadării din acest loc apăsător, cu înfăţişare de azil brutal, începe să-l preocupe tot mai tare pe omul din Vărai. Aşteaptă doar clipa de neatenţie a gardienilor…

Şi-a dorit să devină poet, şi, ca o izbăvire a destinului, pe cînd era profesor la Ieud, pe valea Izei, în vatra Maramureşului, prin anii 1983-84, a asistat fascinat la o şezătoare literară cu cîţiva scriitori veniţi de la Bucureşti – între ei Laurenţiu Ulici, Ion Gheorghe, Sînziana Pop, Ion Zubaşcu. „Acest eveniment a fost un magnet. Eram timid, dar am dat mîna cu Laurenţiu Ulici – o onoare! – şi am fost lăudat de Sînziana Pop”, spune într-un interviu. În anul 1986 se remarcă la festivalul de poezie de la Sighetu Marmaţiei, unde obţine un premiu care îl face să prindă curaj: începe să lucreze la ieudul fără ieşire, carte care se conturează greu, trecînd prin mai multe stadii de elaborare. În 1989, prin mijlocirea fiului birtaşului din Ieud, află cum se poate angaja pe şantierul Casei Poporului şi, cu banii strînşi vara, la cosit, ia hotărîrea să plece la Bucureşti, cu maşina lui Ştefan Hruşcă, unde pune o geantă de manuscrise, schimbînd fără părere de rău mapa profesorului cu salopeta muncitorului necalificat. Dorea cu orice preţ să se integreze vieţii literare dîmboviţene şi mizează totul pe această mutaţie. Se considera pregătit pentru aşa ceva, pe fondul eşecului suferit în întemeierea unei familii, plus faptul că voia să piardă urma ştiută de „maiorul” de la Baia Mare. „Visam că acolo-i voi găsi în sfîrşit pe cei cu care mă asemănam. Voi găsi o viaţă literară care la ţară nu exista… Voiam să-mi măsor puterile cu ale celor care ştiam că sînt aici preţuiţi.” „Scriitorii sînt nişte perdanţi, dar între aceşti perdanţi îmi puteam construi micul succes care se numeşte împlinirea vocaţiei. Am venit aici să-mi pot materializa vocaţia.” Arivismul e mai mult o formă de eliberare de starea de strivire, de măcinare a personalităţii, la care se credea condamnat.

 

„ne trezim într-o zi vii şi nu ştim ce-i cu noi”

E vorba de mirajul care a animat multe migraţii de autori ardeleni spre Bucureşti, de la Beniuc şi Andriţoiu, Blandiana, Ion Alexandru şi Pituţ, la Dinu Flămînd şi Angela Marinescu. Ambiţioşi, laborioşi, aducînd o zestre imagistică de altă factură decît cea „sudistă”, poeţii de peste munţi s-au bucurat de o bună primire şi în dese rînduri au dominat Capitala cu producţia lor. Spre deosebire de cei amintiţi, care aduceau cu ei oarecare notorietate din revistele clujene, Ioan Es. Pop a ales o cale ocolită, pornind, cum se spune, de la „munca de jos”, simplu şantierist anonim, salahor cu veleităţi literare: „A trebuit să fac un stagiu mai întîi, nu puteam intra aşa, direct, în Casa Poporului. M-au izolat undeva, pe Dealul Cotroceni, la un atelier de tăblărie. Acolo era un om al dracu’, urît şi răutăcios. «Profesore, merge treaba? » M-a pus să-i păzesc porcii de iarba pe care o semănase. După o lună, am fost dus la ultimul etaj al Casei Poporului, chiar pe acoperiş, unde trebuia să cioplesc, să îndrept cu dalta şi cu ciocanul nişte stîlpi din beton. Trebuia să-i îndreptăm noi cu dălţile, deşi nici cu picamărul nu puteai îndrepta asemena monstruozităţi… Mi-a fost alocat şi un pat la căminul de nefamilişti din Strada Olteţului 15, unde erau cazaţi mulţi dintre muncitori.” Se expune realmente chinului fizic, ca pentru a răzbuna o culpă teribilă sau un păcat greu. Sau poate pentru a dobîndi o practică a bolgiei, a faptului de a se lăsa în voia infernului. Nici după Revoluţie n-a dus-o mai bine. „Ne-au redus drastic salariile şi am fost trimişi la debarasat, la scos mizeria din apartamentele asediate de tancuri la Revoluţie. Totul era distrus, totul arsese, eram permanent murdari, stăteam toată ziua în cenuşă şi în praf.” E salvat de Laurenţiu Ulici, care îl angajează corector la „Luceafărul”, în aprilie 1990. De acum încolo, viaţa i se schimbă în sensul dorit. Încercările dure traversate în strada Olteţului 15, cu lumea vîscoasă de pe coridoarele negre ale căminului de nefamilişti, i se par să aibă afinităţi cu poemele de la Ieud, împreună oferind imaginea unei hrube existenţiale, „gaura neagră” în care totul se pierde, dispare lent, moare. Cît priveşte viaţa obişnuită, rămîne un solitar („sînt un bărbat singur. nu-i nici o mîndrie în asta”), respectîndu-şi programul iniţial, fără aspiraţii la funcţii sau ranguri.

ieudul fără ieşire apare în 1994 – autorul ei împlinise 36 de ani – şi consemnează un debut întîrziat, dar de succes, pentru că, prin alegoria Ieud/ Olteţului 15, sugera caverna captivităţii comuniste din care abia ieşise societatea românească. Îndelung elaborată, bine gîndită arhitectural, cartea aşează complementar cele două spaţii agonoice, Nord/ Sud, făcîndu-le comunicante, oricînd şanjabile cu altele. Tema „locului închis”, carcerar, fără noroc, impregnînd existenţa cu fumul înnecăcios al neantului, se împleteşte cu aceea a „corabiei blestemate”, eşuate nicăieri, în deşert, pentru care apele s-au retras fără speranţă, lăsîndu-i pe cei oropsiţi în voia necunoscutului. Astfel citită, poezia lui Ioan Es. Pop nu făcea decît să oglindească marea dramă a sensului pierdut, de la începutul anilor ’90, de aici interesul ei în epocă şi pe termen lung: „ca o amară, mare pasăre marină,/ nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti/ din strada olteţului 15.// aici nu stau decît doar cei ca noi, aici/ viaţa se bea şi moartea se uită.// şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu/ cine şi cînd şi la ce./ doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme/ dinspre cîmpiile catalaunice.// cînd urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te întîmpine pă-/ duchele de san-josé. e paznic aici, o să ţi se gudure la/ picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa, uşa/ e-nchisă, ăştia mă lasă tot timpul afară, m-au întemniţat afară./ tu nu-l crede, amice, a venit ieri administratorul,/ l-a făcut şef peste tot palierul, el este cel care cîrmuieşte acum/ camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s-au tras şi a rămas încremenită aici, la etajul trei./ deci plăteşte-i, amice, el e cîrmaciul…” (olteţului 15, camera 305) Maniera dialogală, apa (Styxul?), limanul de capăt de lume, corabia, monstrul de pază, magia amnezică sînt toposuri obsesive dinspre episodul Ieud: „la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cîndva./ şi sîntem şi acum şi o să fim şi mîine poimîine şi/ în veci apa aceluiaşi rîu ne va scălda.// cîte luni n-a fost decît doar zi şi noapte,/ cîte luni nu l-am căutat peste tot?// trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo/ o coteşte brusc la stînga, capul reptilei se/ rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. acel cap/ singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape,/ singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian// ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo,/ nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos,/ zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea…” (ieudul fără ieşire, I)

 

„aici este ieudul oriunde aţi/ fugi este ieudul”

Ce să însemne mai sus cîmpiile catalaunice, elementul distinctiv care pune imaginarul la încercare? În istorie, sînt cîmpiile de lîngă Chalons-en-Champagne, Franţa, pe o pantă abruptă, periculoasă, unde s-a dat celebra bătălie de la 20 iunie 451, cînd regele hun Attila era învins şi oprit din expansiune de generalul roman Flavius Aetius, avînd aliaţi printre franci, burgunzi şi vizigoţi, bătălie soldată cu cîteva mii de morţi. La Ioan Es. Pop, trimiterea livrescă din ţesătura descriptivă a textului sugerează confruntarea cu barbaria, cu vitregia, dar şi „cîmpul de luptă” al literaturii. („Trebuia neapărat să ajung la Bucureşti, pentru că simţeam că numai aici, pe cîmpul de luptă adică, voi izbuti în micile izbînzi.”) În schimb, în replica ieudică, survine ca referinţă opul germanului Sebastian Brant (1458-1521), Das Narrenschiff (Corabia nebunilor), apărut în 1494, satiră a societăţii medievale tîrzii, închipuind o navă pornită spre tărîmul proştilor (sau al primitivilor), Narragonia. Ţinînd seama de cîteva coincidenţe – poemul cu 112 episoade despre tot atîtea defecte umane, al lui Brant a apărut exact cu cinci secole înaintea ieudului lui Pop, ambele avînd suport alegoric, iar anul naşterii autorilor este tot la distanţă de 500 de ani! –, se cuvine să citim şi să fim atenţi la anumite „potriviri” sau corespondenţe cu tîlc. Înţelegem că avem de a face cu un autor care presară semne enigmatice, în special cifre, în economia actului poetic, punînd la încercare atenţia cititorului. Maturitatea şi stăruinţa pe text îşi spun cuvîntul. Nu e numai atît. Experimentul propus aici merge pe autenticitate expresivă, pe absurd, pentru care poetul vădeşte adevărată vocaţie, dar şi pe o doză de manierism, de pulsiune erudită, neutralizînd colocvialul unor pagini. E un text „preparat”, care ascunde cu măiestrie calofilă ceea ce ştie.

Bate neantul prin Ieud, ca un vînticel perfid de toamnă tîrzie, făcînd din încăperi spaţii virane şi din uliţa satului refugiu sau celulă fără scăpare; peste tot uşi ferecate, blocate; oamenii se înghesuie unii în alţii în acelaşi trup, în aceleaşi haine şi case. Absurdul se instalează frecventat în cursa elaborată a poemelor, face din ele mici scene gîndite retoric, pentru că în acest loc ciudat orice discuţie deraiază de la normal, iese din înţeles, halucinează: „a zis învăţătoarea în clasa a patra copii/ dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să/ ştim unde este, a zis măcar trece trenul prin partea voastră/ am zis trece autobuzul zilnic de/ două ori pe săptămînă vinerea pe la borşa, a/ suspinat am rîs am zis c-o să-i facem în ziua aia o vizită la apartament să-i ducem flori i-am/ dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea stă în/ mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu/ geamantanul în mînă am zis ce vrei să faci a/ zis eu aştept autobuzul/ cum autobuzul ce autobuz aştepţi în/ încăperea asta fără uşi şi ferestre –/ şi ea a zis dar asta nu-i o cameră copii dar asta e o stradă/ numai că aici s-a făcut noapte…” (ieudul fără ieşire, I, 2) Ne-am documentat, ştim acum cine este mircea, fantasma stranie dintr-o iarnă cumplită, care înteţeşte convulsia absurdă a poemelor: „noi doi ne-am născut amestecaţi, vîrîţi/ unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup…/ ea nu ne-a spus niciodată că sîntem doi./ mi-a spus mie tu eşti pîntecele şi picioarele/ i-a spus lui mircea tu eşti capul şi pieptul ai grijă/ nu cumva să-ţi uiţi de picioare…/ habar n-avem cum ne-a putut lipi atît de bine/ de nu s-a putut vedea pînă la 25 sau 26/ cînd ne-am întîlnit noi prima oară…”; „şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud…”; „l-am rugat pe mircea i-am zis mircea, zideşte odată fereastra asta, aici nu stă nimeni…” Izolarea apăsătoare se converteşte în asceză progresivă, amestec de suferinţă, beatitudine şi voluptatea tăcerii: „fugi de carnea ei căci e carne de vis./ înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui/ s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumînare/ manuscrisul odată fierbinte al zidurilor,/ dar nu trece dincolo de foile care sînt aceste/ pietre din pereţi…// cînd ai prea mult răgaz adu mortar şi cărămizi/ dublează zidurile îngroaşă pereţii coboară tavanele/ pînă cînd n-are să îţi mai rămînă loc/ decît doar pentru somn. şi mai ales/ umple acolo unde au fost ferestre şi uşi.// nu aşterne nicăieri civinte. cuvintele pot/ roade varul şi măcina piatra pereţilor;/ dincolo n-o să dai decît din nou de ea./ fugi de carnea ei căci e o caene de vis.” (ieudul…, I, 14) O aură demonică, amar-barocă, întreţine materia versurilor: „vine fericirea să dea deşteptarea”, „se răstoarnă peste noi ca peste nişte sicrie/ tone de necunoscut”, „turmă de petice cuvioase”, „căci eu m-am vechit… nopţile m-au schimosit”, „o omidă-n sutană a licărit printre pietre”, „am dat mari lupte la termopile în obor”, „lumea aia îngălată”, „o provincie a uitării de sine”, ca să nu vorbim de compoziţia trucat-psaltică, adaptată elanului ieudic: „peste tine doamne zidurile tale sînt zidite/ tu eşti absenţa pe care o-nvelesc, tu – somnul pe care-l dorm;/ dacă eu sînt cerul tău cel căzut, pămîntesc…”

 

„n-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu/ şoarecele şi cariul.”

Reveria polară congelează simţurile şi energia vitală, invitînd vălul thanatic să-şi aştearnă magia terifică. Ceva din Macedonski („Deunăzi către ziuă visasem că murisem…”) sau Bacovia („Dormeau adînc sicriele de plumb…”; „Pe veci oprit înmărmurisem falnic…”), despre un mediu liric ostil, uscat de frisonul hibernal, pare să inspire aventura spre negativitate, dînd naştere unui poem al pierzaniei de sine, de un solemn fatalism extatic: „în ziua de paişpe, adică marţi, adică ieri,/ viaţa mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au/ plumbuit, în genunchi ca într-o gară trenul/ femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat şi s-au dus/ de-a lungul gîtului în sus…// să le fie mănuşile odăi pe veci/ mîinilor mele triste şi subţiri şi reci. şi gura s-a/ ofilit şi ea, a zis. m-ai ţinut cufundată/ atîta vreme-n obraz ca să slujesc/ la rîsul tău nefiresc. acum pa, dragule, eu mă duc/ să mă culc puţin sub limbă. singură cuc.// nu cu tine că pe tine nici cămaşa nu stă/ fericită. că e lezată-n mătase/ de şoarecele care-ţi roade-n oase.// dar pantofii tăi sînt negri. or să poarte/ doliu după degete, or să te jeluiască./ preot o să fie unghia, lăutari genunchii/ umerele naşi, mîinile nuntaşi/ iar făclie fosforul din unghii.” (ieudul..., I, 7)

Aventura lirică a lui Ioan Es. Pop recurge la această intrare în frig (sau în vizionar), trecerea spre un dincolo, de care va fi mereu obsedat. El ştie o zi din an, 12 octombrie (!), în care şarpele dă tîrcoale şi produce întîlnirea cu nimicul, cu moartea, ca distilerie a vieţii, scriind o serie de 13 poeme ce relatează „viaţa în moarte” sau dependenţa unei proiecţii în orbita acestei date fatidice, din ani diferiţi (v. viaţa de-o zi): „şarpele de pe piciorul părintelui s-a descolăcit/ şi a căzut leneş pe lespezi ca o curea./ în icoane era zugrăvit un nimeni…” (12 octombrie 1966); „de patru generaţii, în dosul casei noastre curge/ un pîrîu cu sînge întunecat./ de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze/ să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze,/ şi poate că va fi rîndul meu să-l acopăr curînd,/ pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo…” (12 octombrie 1976); „de la noi din casă, sfîrşitul se vede limpede în orice zi./ de mici ni se spune că e de-al nostru, bo-/ier scăpătat pe care, din milă, îl găzduim în pivniţă din neam în neam/ şi ştim de la început ce planuri are cînd iese şi urcă în/ casă şi-l cere pe unul din noi” (12 octombrie 1986); „a vinit ciliuaia, noaptea, şi s-o pus la voi pă casă,/ a auzit-o tătă lumea cînd o ţîvlit şi-ntr-o/ noapte casa s-o uscat şi s-o pleoştit…” (12 octombrie 1963); „mi-au dat moartea asta-n picioare, gata/ pregătită, de asta am fugit la bucureşti./ cineva urma la rînd, nu voiam să fiu eu ăla…/ în lumea asta care e aproape ailaltă/ toţi vor într-ascuns să fiu eu primul, deşi/ unul dintre ei are deja optzecişipatru./ în taină, de asta mă cheamă acasă./ nu ţip, pentru că m-aş trezi.” (12 octombrie 1989); „miercuri am fost toată ziua viu. asta mi se/ întîmplă rar şi atunci nu ies…/ la un an o dată, miercurea, se întîmplă/ să fiu toată ziua viu…” (12 octombrie 1988); „…e unul pe care nici dracul nu l-a auzit/ vorbind pînă azi./ şi spune că e/viu, nimeni nu e viu la masa asta./ mîine dimineaţă, însă, are să se trezească, îşi va/ da seama ce nebunie a spus…” (12 octombrie 1990); „pînă la urmă sfîrşitul vine şi aici unde stau…” (12 octombrie 1991); „eşti plătit cu bani buni să rămîi, să te temi,/ sfîrşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa…// noaptea îţi opresc maşini cereşti la poartă, eşti/ luat pe nepregătite şi vîrît în dubele lor./ nu ţi se spune încotro, eşti plătit să te temi./ pentru asta sînt puse în mişcare toate neînţelesurile” (12 octombrie 1992); „în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,/ gata să se rupă sub greutate”. (12 octombrie 1992)

Această paradigmă a semnelor morţii – şarpele, pîrîul cu sînge întunecat, chiriaşul din pivniţă, ciliuaia (cucuveaua, pasărea morţii), somnul, dubele cereşti, carele cu nimic etc. – justifică resemnarea, inactivismul, aşteptarea unei izbăviri mereu amînate. Eul liric caută să se apere, să scape de trauma ficţiunii textuale pe care singur şi-a construit-o. Ieudul e un topos al captivităţii, care oricînd poate afla alt nume, o realitate care provoacă irealul şi face din el substanţă poetică. Volumele următoare reiau, diferit ca modalitate, această experienţă.

Revista indexata EBSCO