Apr 18, 2017

Posted by in Proza

Romulus RUSAN – Zile şi nopţi de şcoală (II)

 

Alba Iulia era în acea perioadă un oraş damnat, datorită trecutului său istoric: capitala romană Apulum devenise în trei rînduri simbolul unităţii românilor. Mihai Viteazul cucerise Transilvania la 1600; la 1 Decembrie 1918 avusese loc pe Platoul Romanilor votul plebiscitar pentru revenirea la România; în sfîrşit, în 1922 tot aici au fost încoronaţi ca monarhi ai tuturor românilor Regele Ferdinand şi Regina Maria. Se mai adăuga faptul că regiunea Albei era fieful electoral al lui Iuliu Maniu.

Naţionalismul, monarhismul şi ţărănismul îl recomandau noilor stăpîni ai ţării ca un oraş reacţionar. Asta, spre deosebire de Deva, oraşul lui Petru Groza, al Frontului Plugarilor şi al industriei hunedorene, situat la numai şaptezeci de kilometri. Ca şi cum ar fi introdus un magnet sub hartă, guvernanţii au schimbat complet polaritatea regiunii.

Cînd s-a introdus noua organizare administrativă de tip sovietic, Alba Iulia a fost retrogradată la rangul de simplă capitală de raion şi a fost făcută dependentă de regiunea Hunedoara, avînd capitala la Deva. Tot ce a urmat s-a orientat spre Deva: concursurile şcolare, rezolvarea unor acte, răspunsul la cerere, la petiţii şi la memorii. În Alba Iulia, în locul politicienilor cu joben şi a funcţionarilor cu mînecuţe, au apărut în toate instituţiile nişte tovarăşi în haine de piele încheiate pînă la gît, iar pe cap cu şepci negre, semimilitare. Mulţi dintre ei erau de alte naţionalităţi decît cea română, chinuindu-se să formezse fraze de lemn într-o limbă care le era străină. Comuniştii au ştiut să folosească minorităţile ca pe nişte mercenari. Bineînţeles că nu-l protejau pe episcopul Martin Aron sau pe dentistul Weiss, care au făcut puşcărie, dar pentru români era frustrant. După cum frustrant era şi felul cum arătau conaţionalii noştri: complexaţi şi bădărani, capabili să te umilească din sadism numai pentru că nu înţelegeau ce este în capul tău. Unii păreau scoşi dintr-o subterană, alţii aveau ochii uscaţi, refugiaţi în fundul orbitelor, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un birou de anchetă unde folosiseră becuri de cinci sute de waţi şi electrozi de tortură. Cei mai mulţi erau proaspăt îngrăşaţi şi îşi purtau cu stîngăcie uniformele şi mai ales pantofii.

 

Mutarea la Alba Iulia ne-a scăpat totuşi, cel puţin la început, de statutul de paria de la Aiud. Chiar dacă oraşul era cotropit de activiştii patibulari de care am scris, intelectualii care se formaseră aici în perioada interbelică mai aveau un cuvînt de spus (cei ce nu fuseseră arestaţi). În jurul liceului mai erau încă profesori care îi predaseră şi tatei cu treizeci de ani în urmă: Enea Zefleanu, Virgil Cucui şi Lucian Munteanu formaseră prima garnitură a corpului profesoral în 1919 şi toţi trei fuseseră înainte preoţi reciclaţi în dascăli din cauza penuriei de cadre de limba română. Primii doi fuseseră profesori de latină şi au rămas pînă la urmă fără catedră, dar Munteanu, un bărbat uscăţiv, cu ochelari mici şi rotunzi, îmbrăcat cu o tunică preoţească încheiată pînă la gît – semănînd, dacă mă gîndesc bine, cu James Joyce – preda Ştiinţele Naturale şi, departe de a ne mai vorbi de Miciurin, Lîsenko şi Lepeşinskaia, ne tortura cu probele practice. În afară de ierbarul care conta ca o probă eliminatorie, în fiecare semestru se făcea o tragere la sorţi pentru preparatele zoologice: animale mici care trebuiau împăiate sau, după caz, formolizate, pentru îmbogăţirea muzeului şcolii. Mie mi-a căzut la sorţi o temă sinistră: formolizarea unui Ascarius Limbricoides, adică a unui limbric. Oricît l-am rugat să-mi repartizeze ceva mai accesibil, a refuzat (deşi îi purta fostului elev, tatei, o simpatie deosebită). A trebuit să mă rog de toţi colegii să-mi găsească unul (după ce eşuasem la spital şi la policlinică), pînă cînd un coleg, Ion Boianţ, mi-a găsit unul lîngă un gard de periferie. Cu ocazia unei întîlniri a promoţiei noastre, un delegat al direcţiunii liceului, azi „Horia, Cloşca şi Crişan“, ne-a prezentat laboratorul de biologie: microscoape, computere, ecrane, diapozitive. Colegii au întrebat într-un glas ce s-a întîmplat cu muzeul profesorului Munteanu şi cu preparatele la care muncisem noi. Tînărul profesor nu mai ştia nici de muzeu, nici de ilustrul său predecesor, nici de metodele pragmatice prin care se sustrăsese materialismului dialectic.

Alţi profesori se refugiaseră la Alba Iulia de la Blaj cu un an mai devreme, cînd comuniştii au desfiinţat liceele greco-catolice, transformîndu-le în şcoli de tractorişti, de contabili şi de propagandişti. Teodor Seiceanu, un domn calm, cu o voce plăcută şi o dicţie perfectă, ne preda istoria, făcîndu-se că nu ştie nimic de sinistrul Roller, tratînd subiectele falsificate de acesta prin observaţii ironice „unii autori afirmă că…“. Acelaşi lucru îl făcea cu „Geografia URSS“ colegul său de la Blaj Ion Moldovan, zis „Solidu“ din cauza fizicului robust şi caracterului frust. Ca să scape de îndepărtatele tundre, trigale, sărături şi canale sovietice, acesta ne indica paginile care trebuie citite din giganticul manual, după care făcea pe tablă schiţe multicolore ale masivelor muntoase pe care ar trebui să le batem cu pasul: Făgăraş, Piatra Craiului, Cindrelul. Deşi erau la acea dată literalmente înţesaţi cu partizani, Solidu a condus cîteva expediţii în acei munţi feerici, ale căror piscuri te punea, la întoarcere, să le sacadezi în hexametri, spre neuitare: „Păpuşa-Iezeru-Ghiţu-Frunţii-Cozia“.

Un personaj cu adevărat pitoresc era profesorul de fizică şi chimie Crişan, poreclit „Crasy“, îmbrăcat în plin stalinism în sacouri de un roşu-cardinal, cu papillon şi pipă. Aluziile lui ironice la superioritatea ştiinţei sovietice erau atît de transparente încît mă întreb acum prin ce miracol a scăpat neexclus din învăţămînt şi nearestat. Cred că, spre onoarea sutelor de elevi cărora le preda, niciunul dintre ei nu l-a turnat. Poate că unii nu-i înţelegeau subtilităţile, dar majoritatea le-au înţeles şi au avut la treisprezece-paisprezece ani maturitatea de a înţelege şi a tăcea.

Profesoara de rusă – basarabeancă – ne vorbea mai mult de sinuciderea lui Esenin şi Maiakovski decît despre realismul socialist. Iar profesorul de română – tînăr şi curajos – ne strecura în expuneri paranteze despre scriitorii despre care se ştia clar că au fost scoşi din manuale şi din literatură: Blaga, Barbu, Bacovia, Arghezi.

Directorul liceului nu era un profesor, ci un învăţător, Gheorghe Lăncrănjan, căruia îi datorez, ca şi directorului de la Aiud, „pitirea“ dosarului meu de fiu de puşcăriaş printre toate celelalte mai mult sau mai puţin benigne. Părinţii lui fuseseră enoriaşi la biserica „popii Rusan“, bunicul meu, care păstorise acea parohie istorică timp de şase decenii. Era biserica al cărei paroh, la 1785, pe nume Raţiu, i-a spovedit şi împărtăşit pe Horea şi Cloşca, înaintea tragerii pe roată de pe Dealul Furcilor. În decembrie 1918 aici a fost unul din punctele de adunare pentru manifestanţi. Tata mi-a povestit că el şi fratele lui geamăn (aveau 13 ani, cît aveam eu în 1948) au tras clopotele tot timpul şi au fost folosiţi pentru mesaje duse în Cetate. Iar bunicul l-a înmormîntat în cimitirul oraşuluui pe Ion Arion, un ţăran de lîngă Cluj care fusese împuşcat în gara Teiuş de honvezi.

Iată lucruri pe care un adevărat albaiulian nu le poate uita, chiar dacă oraşul era acum sub dominaţia urii faţă de trecut a „internaţionalismului proletar“.

La asta se adăugau cererile făcute de mama, să nu fiu exclus de la bursă, fără de care ar fi trebuit – fiind premiant al liceului – să părăsesc studiile, chiar dacă n-aş fi fost dat oricum afară. Îmi imaginez cu cîtă greutate ducea mama acele cereri umilitoare, depăşindu-şi timiditatea şi demnitatea.

 

 

Drumul de acasă pînă la liceu îl parcurgeam în douăzeci de minute, urcînd dealul Cetăţii, trecînd pe sub Poarta a doua (unde fuseseră închişi Horea, Cloşca şi Crişan), trecînd apoi pe lîngă Sala Unirii (care era închisă pentru public), apoi pe lîngă cele două catedrale, ortodoxă (a Încoronării) şi catolică (cu mormîntul lui Ion Corvin). De aici pînă la liceu mai aveam, dacă grăbeam puţin pasul, şapte-opt minute. De cîteva ori s-a întîmplat să întîrzii căscînd gura la zecile de maşini oficiale masate lîngă Catedrala Încoronării. Abia acum, după decenii, am aflat din arhive ce drame s-au petrecut atunci în incintele misterioase. Episcopul Partenie Ciopron (conducătorul întregului cler militar) avea reşedinţa chiar în incinta catedralei. Din rapoartele turnătorilor se ştie că a votat la alegerile din 1946 cu „Ochiul“ (ţărănişti), că era „ostil regimului de democraţie populară“ şi că se întîlnea cu episcopul greco-catolic şi cu arhiepiscopul romano-catolic Marton Aron, făcînd „planuri reacţionare“. Evident că, după introducerea în structura Armatei a ECP-ului (Inspectoratul de Educaţie Politică), Partenie Ciopron a fost „depus din treaptă“ (dat afară), iar preoţii militari destituiţi. Ciopron a fost trimis în diferite mănăstiri, în „domiciliu obligatoriu“, pînă în anii ’70-’80 cînd, la vîrsta deplinei senectuţi, a fost reinstalat la episcopia Romanului.

Tot la „domiciliu forţat“ a fost condamnat de forurile care conduceau Biserica (Departamentul Cultelor) Policarp Moruşca, episcopul românilor din Statele Unite. Fiind originar dintr-un sat de lîngă Alba Iulia, a venit într-o vacanţă la rude, iar statul român nu i-a mai dat voie să se întoarcă, neavînd încredere în el. Ca să nu facă agitaţie l-au închis în mănăstirea din Alba Iulia, de pe dealul Mamutului.

Catedrala la care se opreau maşinile oficiale s-a numit, începînd din 1922, „a Încoronării“. În 1948 a devenit „a Reîntregirii“, pentru că aici s-a desfăşurat ceremonialul de unire a ortodocşilor cu greco-catolicii, regizat de guvern (din păcate, sub mandatul unui ministru liberal, care – după numai doi ani – a fost arestat şi dus la Sighet, unde s-a sinucis).

Tot arestat şi tot dus la închisoarea Sighet – de unde a scăpat cu viaţă – a fost arhiepiscopul Marton Aron, neînduplecat adversar al comuniştilor, apărător al drepturilor catolicilor şi maghiarilor. Eliberat în 1955 din închisoare, a primit „domiciliu obligatoriu“ şi a trăit pînă la moarte în propria reşedinţă, sub cea mai strictă supraveghere.

Iată cum, pe o rază de cîteva zeci de metri, s-au consumat tragedii pe lîngă care treceam căscînd gura şi neînţelegînd ce se întîmplă.

 

 

În toamna anului 1949 toţi cei o sută zece elevi ai clasei a IX-a am fost făcuţi „utemişti“. Primirea s-a făcut pe bandă rulantă, în curtea liceului, unde am fost aranjaţi milităreşte, în careu: ţi se striga numele, te prezentai în faţa unei mese pline cu carnete roşii, dădeai mîna cu un tovarăş cu şapcă neagră, iar un alt tovarăş, venit tocmai de la raion, bineînţeles purtînd şi el o şapcă, dar de piele lucioasă, îţi înmîna carnetul. Neîntrebaţi de nimeni, eram acum „încadraţi politic“, „rezervor de cadre al partidului“; de fapt eram nişte „tovarăşi de drum“, de care partidul urma să se despartă oricînd, la momentul potrivit. Aşa au făcut cu social-democraţii lui Titel Petrescu, cu intelectualii din Partidul Popular, cu ţăranii din Frontul Plugarilor, cu maghiarii din Madosz. Comuniştii şi oportuniştii care, de-a valma, s-au înscris în PCR în primii ani de după 23 august au fost şi ei decimaţi la marea verificare începută în 1948. Acum urmam noi la rînd: încărcaţi ca lest pe corabia „tinerei generaţii revoluţionare“ de unde puteam fi oricînd „aruncaţi peste bord“, cum se spunea în limbajul isteric de atunci, în momentul cînd va fi nevoie de o nouă curăţenie a partidului.

Deocamdată eram cu toţii „utemişti“, un cuvînt încă nou la acea dată, derivat din UTM, Uniunea Tineretului Muncitor, proaspăt înfiinţată prin fuzionarea cîtorva alte organizaţii „progresiste“: de elevi, de stundenţi şi de muncitori. Ce aveam de făcut pînă una-alta? Să dăm impresia de mulţime entuziastă, care se buluceşte în jurul idolilor zilei: „Ana Pauker, Luca, Dej“ şi ,bineînţeles, Stalin. Şedinţele, de o plictiseală crîncenă, se sfîrşeau prin adoptarea în unanimitate a unei telegrame de felicitare, de angajament, de autocritică la nevoie. Era ascultată şi votată în totala absenţă a atenţiei auditoriului, căci se ştia că oricum e inutilă şi nu va ajunge la destinaţie. Singurele şedinţe care trezeau interesul, prin teama pe care ne-o insuflau, erau cele care aveau cuprinse în ordinea de zi două cuvinte aparent banale: „Probleme organizatorice“. Asta însemna că unii dintre noi vor fi puşi la stîlpul infamiei, că vom fi poate obligaţi să răspundem criticilor prin autocritică. Pînă şi pentru cei ce nu aveau motive să se teamă exista totuşi unul: că vor fi desemnaţi să-şi atace prietenul, colegul sau chiar adversarul pus în discuţie. În acei ani exista o solidaritate mult superioară celei de azi – cîtă mai există. Onoarea, frica de Dumnezeu, ruşinea de oameni erau încă intacte şi printre tineri. Deci nimănui nu-i venea uşor să facă figură de „vigilent“ sau „turnător“ şi încă la comandă. Abia anii de comunism, de „fenomen Piteşti“ şi de tortură socială i-au adus pe tineri la stadiul moral rudimentar de mai tîrziu. În rest, au fost şedinţe festive în care se anunţa cine pleacă pe „şantierele tineretului“ (la Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, Agnita-Botosca) sau beneficiarii plecării la studii în URSS.

O campanie caraghioasă ne-a mîncat tot trimestrul întîi: s-a anunţat că tovarăşul Stalin va împlini la 21 decembrie şaptezeci de ani şi că fiecare elev va trebui să-i pregătească un cadou. Aşa că, în amuzamentul general, în orele de „lucru manual“, s-a făcut o planificare riguroasă a cadourilor şi apoi executarea lor. Tuturor ne era pe limbă întrebarea cum vor fi transportate la Kremlin milioanele de cadouri şi unde or să încapă ele… Căci ni s-a sps că fiecare „copil al planetei“ va pregăti ceva. În orice caz, atelierele au terminat pînă la 21 decembrie sute de ciorapi, mănuşi, fulare, pantofi de casă, vaze de flori, tampoane de sugativă, lămpi de noptieră, care au şi dispărut a doua zi – semn că au plecat fie la Kremlin, fie la Bucureşti, fie au rămas undeva, prin vreo magazie a liceului.

O altă activitate de grup la care trebuia să participăm erau filmele sovietice, la care eram duşi cu rîndul în fiecare săptămînă. Întrucît în sala micului cinematograf din oraş veneau atît liceul de băieţi, cît şi cel de fete, era o manifestaţie spontană de bucurie, care se prelungea şi după stingerea luminilor, suprapunîndu-se zgomotos trenurilor cu soldaţi şi infirmiere, salvelor de artilerie, bombardamentelor de aviaţie şi regăsirilor fericite din „Trenul merge spre răsărit“, „Cazacii“ sau „Întîlnire pe Elba“.

Înaintea filmului rula Jurnalul de actualităţi, cu suita lui de figuri (azi ni se par gangstereşti, atunci doar funambuleşti) a potentaţilor zilei.

După film, toată lumea – fete şi băieţi – ne mutam pe Corso (locul de plimbare din oraşele ardeleneşti), unde normalitatea adolescenţei făcea uitată lecţia propagandistică la care luasem parte.

 

(Fragment dintr-o carte neterminată)

Revista indexata EBSCO