Apr 18, 2017

Posted by in Poezii

PAULINA POPA

CUVINTE

aşezate la marginea apei, atît cît să ajungem la ele.

 

O apă care se scurge în timpul nostru cu valuri reci.

Numele se oglindeşte în unde ca-n oglinda lunii.

Ieri, chipul nostru era tînăr şi frumos ca un zeu.

 

La marginea apei, cineva mişcă acele trupului.

Ultima dată, cămaşa noastră de carne

întorcea cheia ceasului, cu hohote asurzitoare.

 

Acum visăm că sîntem cuvintele

ce cad pe cadranul acestui ceas de lut.

 

Picioarele noastre

sînt apa ce se scurge în timpul nostru,

al părinţilor şi copiilor noştri,

cu valuri din ce în ce mai

invizibile. 

 

INVIZIBILE

casa şi pragul lingvistic,

ceasurile trupurilor.

 

Vă mai amintiţi casa noastră,

aceea unde noi toţi, numai poezie şi cîntec…

pereţi de sticlă…

 

Aşa era casa noastră:

acoperişul prin care coborau cuvintele,

aşa,

unul cîte unul,

ca să se poată aşeza pe mîinile noastre,

la lumina lunii…

 

Vă mai amintiţi casa noastră

şi pagul lingvistic,

părţile de vorbire

inscripţionate pe frontispiciu,

gramatica sîngelui cea perfectă?

 

Mai ştiţi,

Alături,

la geamul dinspre valea timpului,

liane şi flori urcau spre noi

ca braţele… ca braţele…

 

Scările de apă

se scurgeau

ca bătăile ceasului.

 

Urcam pe ele mînă în mînă.

 

Vă mai amintiţi

iubirea,

iubirea,

părţi de vorbire

pe acoperişul

timpului nostru.

 

TIMPULUI NOSTRU 

să-i aducem ametistele sinelui, cele violet-galbene,

din noaptea de sînziene,

din roua care ne acoperă, din coloanele timpului…

 

Atunci cînd se vorbeşte

despre ielele timpului, pe care îl ţii cu putere,

te rogi ca nu cumva

mulţimea dezastrelor

să rupă sfoara ce te leagă

de sine.

 

Atunci

cînd se vorbeşte despre ielele timpului

pe care îl ţii cu putere,

aşa cum poate fi ţinut timpul,

culegi flori de apă, gramatici esenţiale,

linia vieţii,

ca un mire.

 

CA UN MIRE

tot mai departe de mireasa lui,

tot mai aproape

de lumea noastră.

 

Atîrnăm de un social

despre care plînge

„plîng şi mă tînguiesc!” aşa ca-n tropare.

 

Vine şi trece prin noi ca o lance.

Vine şi trece ca un fulger,

ca un sunet de pămînt, trece,

ca un gînd.

 

Acela care se opreşte mult prea departe

pentru a-l mai auzi.

Vine şi se duce,

vîrf de lance este, fulger,

lanţ ce nu se rupe,

nu se mai rupe…

 

NU SE MAI RUPE

lanţul ce strînge,

lanţul social cu urme de sînge.

 

Zornăit de cătuşe,

mugetul din care nu se alege nimic.

 

Note stridente din alte lanţuri, alte războaie,

porţi de fier mutate din loc în loc, ca-ntr-un coşmar.

Straturi de vopsea violentă peste rugina socială,

întinsă ca o ciupercă.

 

Zornăit de cătuşe, dinţi roşi de carii

şi cenuşa pe care, cineva instalat bine într-un fotoliu,

o împrăştie peste societatea

care şi-a pierdut

şi puţinul pe care-l mai

avea.

 

AVEA

dreptate poetul

atunci cînd,

suspendat în frînghii,

aşa ca cei ce lucrează crucea pe turla bisericii,

a aşezat ştergar şi pîine pe masă.

 

Aşa, cine vrea să ospăteze bucuros,

acolo sus printre vrăbii,

să o poată face.

 

Avea dreptate, să zboare…

să cînte…

să scrie…

Revista indexata EBSCO