Apr 18, 2017

Posted by in MOZAIC

Emanoil BUCUŢA – Amintiri universitare

 

Am încă limpede în cap ce era universitatea din Bucureşti în anii cînd mă pregăteam să-i calc pragul şi după aceea. Aşeză­mîntul avea pe-atunci o trecere, nu în lumea ştiinţifică, ci în lu­mea cea multă, pe care mă tem că a pierdut-o astăzi. Se petreceau după acei pereţi cu ferestre multe şi cu un fronton plin de figuri fără înţeles, duse parcă în ghiare de un vultur şi păzite dela colţuri de doi zgripţori, lucruri tainice. În faţa clădirii, care era pe acea vreme, prin 1905, una dintre cele mai mari ale oraşului, Mihai Viteazul galopa de bronz cu barda ridicată, Ion Eliade Rădulescu vorbea de marmoră unui popor nevăzut, Gheorghe Lazăr ţinea în mînă cartea pentru un neam în­treg şi căuta spre Ardeal. Curînd s-a aşezat în coastă şi Ion Brătianu cu istoria României moderne în jurul lui, ridicarea obştească pentru drepturile dela 1848, adu­cerea unui nou domnitor dintre străini, războiul neatîrnării, chivernisirea ţării cu legi şi cu bo­găţii. În piaţa universităţii se aduna, odată pe an, tot poporul răscolit din bîrloagele dela margine, pentru cea mai dragă şi mai strălucită serbare a Bucureştilor, parada dela 10 Mai. Prin gardul cu vergele înalte de fier dela col­tul străzii Academiei cu bulevar­dul, unde s-a clădit acum Facul­tatea de Ştiinţe parcă mă văd, alături de alţi oameni, de vîrsta mea sau mai mari, cum ne uitam la pietrele dela Adam-Klissi, pier­dute prin verdeaţă. Înăuntru, jos, era adăpostit Muzeul de Antichi­tăţi, iar deasupra Adunarea Se­natului. Toată viaţa românească, dela începuturile ei şi cu toate înfăţişările, era acolo. Pentru cei de afară însemnau tot atîtea facul­tăţi, de care regulamentul şi organizarea Universităţii n-aveau ştire. Ea trăia însă din ele, şi mai mult, pentru vîlva populară, din ele decît din celelalte. Duceam cu mine, şi eram plin ca orice copil bucureştean al vremii mele, de această vîlvă. Se împletea cu fio­rul pe care îl simţeam, cînd ur­cam scara, cu cererea şi actele în ghiozdan, la cancelaria Facultăţii de Litere şi Filosofie, pentru în­scriere.

Sălile nu-mi erau necunoscute. Mai venisem pe-aici, adică mă strecurasem sub o pelerină, ca să nu mi se vadă uniforma de li­cean. Iorga începea să se ridice în zarea vieţii studenţeşti. Anul ce­lălalt văzusem pe Calea Victoriei lupta, întîiu, dintre studenţi şi caleştile protipendadei care se în­dreptau spre Teatrul Naţional, ca să asculte o piesă în limba fran­ceză, jucată de diletanţi din sînul ei, şi văzusem lupta dintre puterea armată şi studenţi, sau mai bine, urmele acelei lupte, a doua zi, cînd mă aplecasem peste calda­rîmul cu pietrele scoase, ca să servească de proectile, din strada Regală, sau peste odăile de subsol stropite cu sînge ale Casei Fialcowschi din Piaţa Teatrului. Anul acesta, în Martie, izbucniseră răscoalele ţărăneşti. Mă duceam la cursul dela şase seara al lui Ior­ga. Am ascultat acolo cele mai zguduitoare, nu lecţii de profe­sor. ci cuvîntări de prooroc şi predicator social. E destul să-mi vie în minte acele zile, ca să mă umplu din nou de starea de însu­fleţire, care mă răscolea sub pu­terea cuvintelor şi a ochilor acelui om. Atunci s’a făcut pentru mine trecerea, ca o descărcare, dela viaţa de băiat fără griji, sorbind numai din cărţi cunoaşterea lumii, la viaţa de bărbat, ameste­cat cu problemele vremii lui şi gata să se jertfească pentru ele. Abia aşteptam să am la lumina zi­lei acest drept, nu sub o pelerină de împrumut, de sub care nu pu­team să scot nici braţul, încărcat de vipuşti şi de trese de şcoală militarizată. Iorga izbutise să smulgă pe studenţi, pe unii cei mai puţini, din anticamera partidelor politice, care-i puneau în mişcare la marile manifestări naţionale, folosite pentru scopuri electorale sau pentru combaterea adversarilor, şi pe cei mulţi, în­chinaţi studiilor sau nepăsători la ceea ce se petrecea împrejurul lor, şi să-i împingă în făgaşul eroic, dar nu din afara Universităţii, ci din lăuntrul ei, al celor mai înal­te preocupări româneşti. El în­cepea astfel un capitol de isto­rie în viaţa studenţimii, capitol care a suferit în cursul anilor tot felul de valuri, dar nu s-a înche­iat nici astăzi.

Stăruiu asupra acestui cuvînt. Studenţimea nu mai era pusă în mişcare de idei străine de rostu­rile ei şi de oameni fără legătură cu Universitatea. Glasul, fără pe­reche de înzestrat, izbucnea chiar dintre zidurile ei. El răsuna cunoscut, pentrucă vorbea dela ca­tedră şi părea o prelungire a lec­ţiei. Fichte nu făcuse altceva cu vestitele lui cuvîntări către naţiu­nea germană. Vremurile erau pli­ne de frămîntări. Simţeam fie­care că se pun la cale, lîngă noi, lucruri mari. Ni se arăta deo­dată nu numai care sînt acele lucruri, dar că putem să luăm parte la ele şi să le hotărîm soar­ta. Dar, tocmai de aceea, menirea noastră putea să se păstreze şi mai departe aceea de studenţi, Studiile, în loc să sufere o aba­tere, căpătau o nouă putere. Acele studii înşile, duse cu o rîvnă nouă, însemnau un început de deslegare a problemei. Cel care ne-o spunea era un om de ştiinţă, care în timpul cînd se arunca în vîltoare, lucra înainte în domeniul lui de cercetări, scotea carte după carte şi-şi făcea fără greş prele­gerile. Putea sluji el însuşi ca o îndoită pildă. Nu ştiu dacă s-a în­văţat mai bine decît atunci în Universitatea românească, sau cel puţin în Universitatea bucureşteană, în care mă găseam şi eu amestecat, în aceeaşi măsură în viaţa de studii şi în viaţa de înnoire a tinerimii şi a societăţii. Că nu toţi se lăsau luaţi de mişcare, e firesc. Dar mişcarea, ea era via­ţă şi ea hotăra. Steagul care a fîlfîit pe Universitate în acei ani, peste oricîte capete cu alte păreri ar fi fîlfîit, a fost al ei. Orice istoric al Universităţii şi studenţimii româneşti de-atunci, care ar sări peste acest adevăr, n-ar prinde ceea ce a fost carac­teristic pentru ele şi le-a dat o înfăţişare cu totul aparte.

Idealul nostru era întreit. Ni se cerea, în întîiul rînd, o îmbună­tăţire a omului din noi. Eram în­dreptaţi spre muncă şi jertfă de sine. Ca să ne facem vrednici de marile sarcini cari ne aşteptau şi nu puteau avea prin alţii o deslegare, eram datori să fim altfel de­cît fuseserăm pînă atunci. Nu pot zice că era o noutate şi că la lecţiile lui Maiorescu, de pildă, auzeam altceva. Noutatea era că de aici se vorbea, nu minţii pusă pe contraziceri şi controver­se, care se arată omului gră­bit a fi însăşi trăsătura per­sonalităţii, ci inimii, care, după ce a primit o lozincă, n-o mai cercetează şi, ceea ce fa­ce tăria ei, i se dă cu tot sufle­tul şi pentru totdeauna. A doua treaptă pe acest drum de faptă şi desăvîrşire însemna proble­ma socială a clipei, o viaţă mai omenească pentru ţărănime, pri­vită ca neamul cel adevărat şi necorcit, păstrător de fire şi isvor de putere. Semănătorismul născut în acei ani şi îmbrăţişat mai cu seamă de tineret, era un ţărănism de tradiţie, jumătate kogălnicenesc, deslegare de che­stiunea economică şi politică, şi jumătate eminescian, întoarcere la aristocraţia brazdei şi la bunurile sufleteşti dela izvoare. Studenţii au început să aibă o îndoită viaţă, una de şcoală, în timpului anului universitar şi alta de acţiune culturală la sate, în timpul vacanţelor. Ceea ce se arată azi ca dela sine înţeles, şi a căpătat tot felul de nume, s-a născut atunci şi avea îndărăt, nu această convingere, ci acea­stă credinţă. Al treilea scop era unul pe care abia ni-l mărturi­seam. Nu ne gîndeam să-l ajun­gem, ci să lăsăm moştenire, cu toate cele ce se cereau dela noi ca pregătire în aşteptarea împre­jurărilor, care nu erau în mîna noastră. Dar trebuiau să vie. Prilejul cînd toate cele trei idea­luri ale studenţimii şi Univer­sităţii dinainte de unire s-au gă­sit împreună într-o puternică lumină a fost întîiul congres stu­denţesc din 1909 dela Iaşi. Se poate numi Congresul Unirii. Atîţia dintre cei care au luat carte la el au căzut în luptele din Transilvania, pentru idealul pe care-l strigaseră acolo, cu toată patima naţionalistă învia­tă. Am fost şi eu de faţă şi, din cîte alte congrese studenţeşti, din ţară şi din străinătate, am văzut nici unul nu i-a semănat. Poate pentru întîia oară, în fruntea lui se găseau nu numai cei mai vioi şi întreprinzători dintre studenţi, dar şi cei mai buni. Universita­tea vorbea într-adevăr prin ei pentru toată ţara. Toate idealu­rile ei de atunci, cîteşi trei, atît de deosebit în cuprins, s-au împlinit. Era ceea ce se cheamă o răspîntie. Vremurile noui pe care le adusese n-aveau ce să ducă mai departe, ci trebuiau s-o ia dela început. Urma să se deo­sebească de minţi, care să fie tot atît de fericite, nouile idealuri să facă pentru ele alte progra­me de lucru.

Pe Maiorescu, în care vedeam întrupată direcţia umanistă, l-am cunoscut înainte să-l ascult în sa­la numărul IV. L-am ascultat tot în clădirea Universităţii, dar la o şedinţă a Senatului. Aveam, ca mulţi din colegi, trebuinţa să văd pe oamenii de mare vază ştiinţifică sau socială ai vremii, în mijlocul îndeletnicirii care le făcuse această vază. Nimeream de aceea pe la tribunal, la marile procese apărate de avocaţii cei mai de seamă. Nu lipseam dela întrunirile politice, nu pentru program, ci pentru oratori. Luam parte la desbaterile parlamenta­re, cînd erau şedinţele istorice. Aşa am ajuns, deşi eram numai în anii din urmă ai liceului şi cu aceeaşi fereală, ca să nu-mi vadă uşierii haina de uniformă, la discursul lui Maiorescu îm­potriva legislaţiei lui Haret. Haret era pe banca ministerială, din dreapta sălii. Trebuia să mă aplec peste balustradă ca să-l văd. Maiorescu rămăsese la locul lui în băncile din stînga. De unde mă găseam, dela tribună, îl aveam în faţă şi puteam ur­mări toate mişcările. Stătea în picioare, în redingota lungă şi mai tot timpul cu o mînă băga­tă napoleonian în încheetura hai­nei. Vorbea liniştit, dar tăios şi neiertător. În nemişcarea de sta­tuie a trupului, faţa, ochii, şi mai ales sprîncenele albe, stufoase, erau numai vioiciune şi subli­nieri. M-am dus la cursul lui peste un an sau doi, mai mult de­cît cu amintirea volumelor de critic pe care le citisem, cu aceasta imagine în ochi, ca s o în­tîlnesc la catedră acolo. Ea mă urmăreşte şi astăzi atît a fost de hotărîtoare, cu toate că l-am văzut de sute de ori după aceea, în tot felul de împrejurări. Nu era pentru noi o împăcare de an­titeză în cultul pe care-l aveam în acelaş timp, fără să ne sim­ţim turburaţi, pentru Maiorescu, reprezentantul generaţiei critice, şi pentru Iorga, puterea deslănţuită de creaţie. Ei se puteau tă­gădui unul pe altul; noi îi pri­veam cu aceeaşi pătrundere şi uneori deadreptul cu evlavie. Unul ne ţinea în legătură cu valorile statornice, aceleaşi pentru toa­te popoarele şi toate timpurile, iar celălalt ne arunca în frămîn­tările oamenilor şi clipei, care erau numai ale noastre şi de aceea ne dureau mai mult. Noi aveam dreptate, judecîndu-i îm­preună, şi nu ei, care se combăteau. Firul era unul singur, după ce capetele se îndoiau. Naţionalismul nostru, spre deosebire de ce fusese înainte şi poate spre deosebire de ce a urmat, se adăpa dela aceste două izvoare. Pentru noi Maiorescu nu putea – trebuia să stea alături de Iorga. Umanismul senin şi în­depărtat se scălda deodată în această căldură a noului naţiona­lism.

Oamenii între 50 şi 60 ani sînt astăzi între noi, studenţii din acei ani, cînd preocupările despre care am vorbit umpleau Universitatea românească de mucenici înfierbîntaţi sau de împotrivitori, luători în rîs. O vreme trebuie judecată nu numai prin ceeace a făgăduit, dar mai ales prin ceeace a adus la în­deplinire. Ajunşi la acest popas ne putem mai uşor da seama despre ce era plin de viaţă, deşi nedesluşit, şi despre ce era numai sbucium deşert. Ce era plin de viaţă a mers cu noi şi a rodit. Celelalte erau ca un nor de plea­vă, stîrnit de vîntul vremii şi care a căzut odată cu el. Pentru oamenii de atunci nourul acela acoperea vederea şi se arăta ca singura realitate. Pentru ceilalţi, el împiedica stelele să strălucea­scă, pe care le presimţeau şi că­rora li s-au închinat pînă la unul.

Revista indexata EBSCO