Apr 18, 2017

Posted by in Istorie literara

Theodor PÂSLARU – Povestiri şi amintiri din trecut (III)

 

 

Prin cazul particular al Regimentului 16 Artilerie transformat în regiment de obuziere, însemnările lui Theodor Pâslaru confirmă faptul că, pînă în martie 1917, procesul de refacere a armatei române a fost finalizat. Însemnările atestă că dotarea cu armament s-a făcut şi din producţia întreprinderilor româneşti evacuate în sudul Rusiei, nu doar prin furnituri trimise din Franţa.

Interesul pe care ni-l provoacă şi întreţin însemnările lui Th. Pâslaru constă, între altele, în faptul că autorul ne oferă posibilitatea de a cunoaşte două faţete ale realităţii româneşti din primele luni ale anului 1917: situaţia refugiaţilor români din sudul Rusiei şi situaţia din Moldova,  partea ţării neocupată de inamic, dar aflată sub ameninţare.

Revenind din sudul Rusiei în Moldova, pe frontul Armatei a II-a, memorialistul redă tabloul situaţiei din armata română prin prisma ideilor revoluţionarilor ruşi – social-democraţi şi bolşevici – sub influenţa cărora se aflase la Odessa.

6 martie 1917. Predat tunurile ostaşilor din Regimentul 16 Obuziere la Iaşi.

La predarea şi luarea în primire a obuzierelor, trimise pentru Regimentul 16, au fost prezenţi: maistrul armurier Toni Bogdan, un bun prieten al meu şi vreo doi ofiţeri din regiment zis acum de obuziere. Delegaţilor trimişi de noi le-am dat o scrisoare pentru maistrul Toni Bogdan sau plutonierilor Hurjui Vasile ori Manea I de vor fi de faţă. Delegaţii însărcinaţi cu predarea, în număr de şase, erau 2 români, 2 ruşi, 2 sîrbi. Aceştia nu mai văzuseră România. Bucurie mare pe ei, cînd scrisoarea trimisă de mine a intrat în mîna destinatarului. Ofiţerii din Regimentul 16 au fost suspicioşi, cînd au aflat că eu cunosc şi am adresele mai multor oameni din regiment. Nu le convenea şi nu priveau cu ochi buni mişcarea (revoluţionară, n.n.) din Rusia.  (…)

După ce delegaţii trimişi au predat obuzierele la Iaşi, s-au întors la Odessa comunicînd, cum s-au petrecut lucrurile. Mi-au adus şi cîteva rînduri de bineţe de la maistrul armurier Toni Bogdan. Nu-mi rămînea altceva de făcut decît să depun raport că doresc să plec pe front cu regimentul din care făceam parte. Comitetul Sovietului Arsenalului armatei mi-a aprobat cererea la 12 martie 1917. Mi s-a plătit salariul pe întreaga lună martie.

Înainte de a pleca spre ţară, aveam şi alte obligaţii. Voiam să-l găsesc pe d-l Teodoridis, soţul Nelei, să-i dau o scrisoare de la ea, de la Bîrlad, unde era refugiată cu verişoara mea, Marcela Serafim. Teodoridis se refugiase din portul Constanţa la Sevastopol, cu vasul său, Săgeata, vas  românesc de comerţ. În portul Sevastopol nu puteai intra fără permisiunea comandantului. Am cerut această permisiune prin intermediul comandantului portului Odessa, (Toni Grigorescu, n.n.). Cum era şi de aşteptat, el mă întreabă, pe cine cauţi, de ce şi pentru ce. Îi spun totul cu sinceritate şi-i arăt şi scrisoarea aflată în plic închis. Comandantul, Toni Grigorescu mă întreabă de unde sînt. – Din Ploieşti şi am lucrat în petrol. Îi arăt şi ordinul de mobilizare pe loc de la Româno-Americană. – Pînă azi am lucrat la arsenalul marinei de aici, din Odessa şi acum am cerut să plec, de bună voia mea, pe front, în ţară.

Erau de faţă, la discuţia mea cu tovarăşul Toni Grigorescu, un ofiţer rus şi un altul român. Atunci tovarăşul Toni îmi spune că şi el este din Prahova, din comuna Scorţeni şi a lucrat cazangerie, odată. – Numele dumneavoastră îmi este cunoscut. Mi se pare că aţi lucrat chiar cu mine, acum zece ani, la rezervorul de 1000 de vagoane, pe Muscel! – Exact, ai dreptate dumneata! După alte discuţii, mă roagă să merg după ei. Merg pe cheiul Odessei şi de acolo pe puntea vasului comandant (navei amiral, n.n.) Pantelimon, fost Potemkin. Acolo, am intrat cîteşpatru în cabina de comandă şi a dat o cablogramă în port, la Sevastopol rugînd să i se comunice urgent unde se află ancorat vasul de comerţ Săgeata, sub pavilion românesc, din Constanţa, comandantul vasului, Teodoridis. În scurtă durată am primit răspuns. Era ora prînzului. Fiind cu ei, am luat masa împreună. Au mai venit şi alţii. Toni s-a aşezat lîngă mine. Îi era dor de pămîntul scump al ţării, de tatăl lui, moş Toma Grigorescu, aşa îi ziceau toţi, din satul Scorţeni, fost sergent-major la 1877 şi de cei patru fraţi pe care îi avea.

După masă, m-a trimis cu o şalupă cu motor la Sevastopol. Acolo am fost aşteptat de d-l Teodoridis, de tovarăşul comandant al portului, Popovici A. şi de alţii. Mă prezint, dăm mîna şi le spun pentru ce am venit, scoţînd scrisoarea închisă a Nelei, cu o fotografie-vedere a ei şi a copilului. Cînd a văzut-o, lui Teodoridis au început a-i da lacrimile de bucurie şi că sînt bine.

Toţi doreau să stau în mijlocul lor şi să afle, ce mă face pe mine să plec pe front. Le-am explicat: Eu nu am avere, e foarte adevărat, şi nu am ce apăra, dar un lucru îmi este scump, sînt român. Înainte de toate, ţara mea îmi cere acest sacrificiu. Tara e în durere. Jumătate din meleagurile pe unde am călcat zac sub călcîiul teuton. Toată înjghebarea mea gospodărească e cucerită de ei, prestigiul meu de român este pierdut, eu nu pot rămîne deoparte, sub copaie, (la adăpost, n.n.) fără să lupt. Dacă mi-ar fi fost aşa, rămîneam la Ploieşti, că în ziua şi în ceasul ocupării am fost acolo. Şi scot din buzunar şi le arăt, cum vă pot arăta şi dumneavoastră iubiţi cititori, oricînd, ordine şi dovezi. Ei au rămas surprinşi! Îmi răzbun pe cei doi fraţi, Toma mort şi Vasile, rănit grav şi prizonier. În afară de asta, plec pe front, la Mărăşti după informaţiile date, pentru că acolo s-a născut tatăl meu, iar rudele sînt şi azi acolo! Părinţii lui dorm acolo în pămînt răsăşesc, dat de Ştefan cel Mare! Eu nu am ce pierde! Îmi fac datoria de a lupta pentru libertate, pace şi frăţie între toţi! Sînt ca şi dumneavoastră socialist, dar mai de stînga. Nu doresc nimic în viaţă, nici măriri omeneşti, nici bogăţii domneşti! Toate-mi sînt deşertăciuni lumeşti şi trecătoare! Acesta sînt eu, v-am spus ce am pe inimă şi în gînd.

Auzind cele spuse de mine, cei vreo 12 tovarăşi, români şi ruşi, au rămas surprinşi. Tocmai luam masa de seară cu ei într-o tovărăşească înfrăţire şi mai spuindu-le că fie pîinea cît de rea, tot mai bună-i în ţara mea.

Fiind seara tîrziu, m-am dus la odihnă cu tovarăşul comandant Teodoridis, pe vasul său, Săgeata, pentru ca, a doua zi, să plec. Dar nu m-au lăsat fără a mă plimba prin oraşul port Sevastopol, cu o maşină mică. Dar ce poţi vedea şi admira dintr-un oraş vechi şi legendar într-un timp atît de scurt!

Ajungînd în port, şalupa îmi era gata. Tovarăşul comandant Popovici mă roagă: dacă ajung pe la Tecuci, să mă duc şi pe acasă la el, în comuna Piscu, între comuna Independenţa şi Vameş, un cătun mic, să le dau părinţilor plicul închis şi să le spun că e sănătos şi bine. Domnul Teodoridis mi-a dat, şi el, o scrisoare. Am plecat seara, la ora cinci, am sosit iar în portul Odessa. Am rămas pe vasul comandant, cu tovarăşul Toni, dar am trimis să-l invite şi pe tov Tănase Rigopol, şi în cinci-şase am făcut-o pînă tîrziu pe vas, dormind cu toţii acolo.

A doua zi, mi-au dat şi ei scrisori, pentru a le trimite, cum voi putea, la destinaţie. Comandamentul mi-a dat viza de trecere peste Nistru[1]. Mi-am luat bagajul, la revedere cu toţii şi am plecat.

În ziua de 16 martie, am fost la Iaşi şi m-am dus pe la comandament – Marele Stat Major, pentru a afla precis, unde se află pe poziţie regimentul meu. Stînd de vorbă cu domnul locotenent-colonel Miclescu şi spunîndu-i toate cele văzute şi întîmpinate şi cum este privită în Rusia numirea d-lui general Pressan, am adăugat că, dacă trupele române au nevoie de artilerie, tov Racovski cu tot Sovietul o vor trimite, că au destulă. A rămas şi dînsul surprins. I-a raportat d-lui general Pressan. Am fost chemat la el în cabinet. Raportîndu-i tot, s-a mirat şi dînsul, dar aşa s-a întîmplat! (De la Iaşi, a plecat la comandamentul Diviziei 5/6 aflat în Bîrlad, n.n.)

17 martie 1917. Cum am ajuns la Bîrlad, prima grijă a fost să-i dau scrisoarea Nellei Teodoridis). (…) –Nu duceţi nici o grijă! V-a scris soţul!

A doua zi, la orele 9, …m-am urcat la ora 11 în curierul (Iaşi) – Tecuci-Galaţi. Ajungînd acasă, la Tecuci, am găsit totul bine, dar garduri şi găini nu mai rămăseseră în toată strada. În  oraş, vraişte peste tot, umblai de colo pînă dincolo. Unii dintre ruşi erau cam obraznici, ca şi unii dintre ostaşii români. În cîteva zile, cît am stat eu, au împuşcat cîţiva de ai noştri, ca şi dintre ruşi! În a treia zi, duc scrisoarea tovarăşului Popovici acasă la Piscu şi stau de vorbă cu moşul (tatăl) şi cu mama lui. Mare bucurie era pe ei! Nicolae, fratele lui mai mic, ce a învăţat în gimnaziu, i-a recunoscut scrisul. Şi în acel sat, românii şi ruşii au făcut prăpăd, şi nemţii cu tunurile, că frontul şi aici era peste Siret, în apropiere.

Mai stau o zi acasă şi mă odihnesc bine, ştiu că de acum adio pernă şi saltea moale cu pat curat şi cald! Ştiu ce mă aşteaptă, dar ştiu şi că nu-mi va fi ruşine, că mi-am făcut datoria faţă de ţară şi de neam.

20 martie 1917. Pe poziţie la Pralea – Căiuţi – Mărăşti

În ziua de 19 martie 1917[2], plec de acasă. Pune tata caii la brişcă şi merge cu mine. Pe la Ionăşeşti trecem Siretul şi mă duce la staţia cfr Pufeşti, pe linia Adjud ca de acolo să iau trenul pînă la Pralea, staţia Căiuţi[3] şi de acolo pînă la poziţie, pe munte, erau mai bine de 20 km de urcat şi scoborît şi prin noroaie. În fine, seara tîrziu ajung pe coclaurii munţilor şi pe nişte văi întunecoase, că foarte puţin zăreai soarele în zi. Cum dau cu ochii de camarazii mei, fiecare dorea a-mi spune ceva.

A doua zi, am fost de colo dincolo, să dau socoteală de zilele şi de timpul cît mă făceam vinovat a fi lipsit din unitate şi să fac dovadă de aceasta. Căpitanul m-a scos la raportul maiorului şi ambii la colonel. Acesta, în loc să cerceteze lucrurile cu binişoru şi cu cuvinte omeneşti, mă ia cu înjurături şi ameninţări. Atunci, fără frică, schimb şi eu macazul şi îi raportez. –Să trăiţi domnule colonel, eu nu am venit de frică aici sau adus de cineva, ci am venit ca o datorie că sînt român! Şi ca dovadă aveţi aceste acte, ce le-am prezentat domnului căpitan. A dat ordin să plec din faţa lui şi că va cerceta. Ca pedeapsă, să fiu trimis în linia întîia a infanteriei, la observatorul 6 prim al artileriei.

Acolo, deabia am urcat. Era o poziţie accidentată cu rîpi şi în aceste rîpi era făcută în mal gaura de adăpost, unde aveam instalat telefonul pe o singură linie. Tot în gaura aceea aveam şi patul comun, făcut din crengi şi vreascuri. Salteaua era frunzişul şi foaia de cort, iar învelitoare era mantaua. Bietul sublocotenent m-a primit bine şi deabia aştepta să mă vadă. Cum sosesc, le dau bună dimineaţa, dar unul din camarazi îmi şi spune: -Vezi domnule Pâslaru, nemţii de colo se şi uită acum la noi! Eu încep a rîde şi le spun: – Şi ei sînt oameni! Ei acolo, noi aici! Nu trag, nu tragem! Îi mai întreb: – De cîte zile sînteţi în gaura palat de aici? – De şase zile! –Atunci, vă cunoaşteţi bine cu ei!

Şi nemţii, în partea cealaltă a vîlcelei, săpau în piatră şi făceau tranşee, şi ai noştri la fel. Se consolidau pe poziţie. Muncă de iad pe bieţii infanterişti. Săpau în piatră şi tăiau fagii groşi pentru a se blinda. La fel şi artileriştii noştri. Săpau în piatră făcînd vatra ca o cameră 4×4 metri la doi metri adîncime, apoi blindau acest locaş. Mai înainte aşezau obuzierul. Deasupra, pe malurile camerei, puneau copaci lungi de şase metri, unul lîngă altul şi deasupra lor alţii, transversal, prinşi cu şuruburi lungi de 11/2 metri şi în scoabe de fier groase. Se aşezau cîte patru rînduri de copaci, în acest fel. A fost un blindaj nemuritor! Oricîte obuze au căzut pe blindaj, nu au avut stricăciuni! Aşa au ştiut bieţii ostaşi artilerişti a se consolida şi a se fortifica pe poziţiile alese, avînd toţi un singur gînd, de a învinge fără a fi răpuşi de inamic.

Dar cei ce conduceau, nu erau nutriţi de aceleaşi simţăminte, ci sfidau şi umileau pe ostaşii ce-i aveau în subordine, crezînd că dacă sînt ofiţeri, sînt mai presus, ca fiinţe venite din cer. O, ce neruşinare şi decădere omenească! Ei, în heghemonia lor se credeau atotstăpîni, iar ostaşul era socotit mai rău ca un sclav, ce a fost cumpărat de stăpînul său. Mai cu seamă, cînd a venit ordinul ca, pentru cea mai mică greşeală să se aplice pedepse corporale, pînă la 25 de cravaşe sau vine de bou la popou! Vai ce ruşine a prestigiului uman! Aceştia au fost călăii neamului nostru, oameni fără suflet şi simţ omenesc. Feciori de bogătaşi trăiţi în modul lor de a nu ţine seama că ostaşul din faţa lor e o fiinţă umilă şi execută ce i se porunceşte.

Mărăştii, leagăn străbun[4].

Cu toate persecuţiile lor şi pus sub observaţia celor mai mari, eu nici nu mă sinchiseam, cu toate schimbările anotimpului. În munţii Mărăştiului, timpul nu merge ca pe şes. Trebuie să se gîndească fiecare că o mică rază de soare aduce, în munţi şi vîlcele, topirea urmelor de zăpadă găurite ce sînt între văile umbroase. Aceste inconveniente nu-mi derutau (slăbeau) curajul de a întîmpina toate, pînă la sfîrşit. Mi-am zis: – Cine-i mai tare ca omul? Toate în faţa lui se pleacă şi omul face pe pămînt ce vrea şi binevoieşte. Lui îi sînt supuse toate cele pămînteşti! Dar i se cere un lucru fiinţei umane, acela de a iubi pe semenul său! Ce sublimă poruncă! Ce gest măreţ şi frumos! Oare aceste bestii umane nu ţineau cont de nimic pe frontul de la Mărăşti? Erau îndemnaţi în inima lor şi în sufletele lor de a face numai rele subalternilor din subordine? De aceea nici de hrana trupei nu se îngrijeau? Puţin le păsa lor că trupa mănîncă tapioc (terci), porumb urluială cu puţin maslu (unt), care era bun pentru porci. Dar cînd da mazăre, era şi mai şi, că erau gărgăriţe de un deget fierte deasupra zemei din cazan. Nu mînca niciunul! Era plină vîlceaua cu cazanele de mîncare aruncate în ea! Aşa era mîncarea trupei, multă vreme. Nu mai vorbim de pîine, că era o adevărată batjocură omenească. Era veche şi mucegăită, dintr-o pîine de 500 gr sau 800 gr, cîteodată nu alegeai nici un sfert bun. Şi aceasta, ca să poţi mînca puţin din ea fiind hămesit. Trebuia să o pîrleşti pe cărbuni, ca să dispară amărăciunea şi apoi să o guşti puţin, că de săturat nici nu mai vorbim! Din lipsa cumplită de hrană, de neodihnă şi frig şi diferite mizerii, soldaţii s-au îmbolnăvit de febră tifoidă la început. Apoi, după o zi două de temperatură îl da în tifos exantematic şi s-a terminat cu el! Cîte mii au murit în spital, la Căiuţi, din diferite unităţi militare! Eu cred că peste 60000 de ostaşi în cîteva luni! S-au dus de zece ori mai mulţi ca cei morţi pe frontul (în bătălia, n.n.) de la Mărăşti! Bieţii cai de la tunurile aduse (trase) de ei, au murit de rîie şi de foame. Încă nu-mi văzuseră ochii pînă atunci, cum caii rodeau crengi şi coji de pe copaci să-şi astîmpere foamea. Cînd s-a văzut că mor şi nu mai pot sta pe picioare, le-au dat drumul în voia soartei prin pădure a se hrăni!

Oare vă întrebaţi singuri, iubiţi cititori, de ce atîtea mizerii şi suferinţe ale ostaşilor pe poziţie? Oare nu era frontul în interiorul ţării? Oare nu erau sub adăpostul munţilor noştri? Ce îi împiedica pe ei să aducă hrană pentru ostaşi şi cai? Nu au avut voinţă! Ei au stat nepăsători, ca nişte bestii umane, lăsînd să piară cît mai mulţi de foame şi de boli. De ce? Pentru că au văzut ce au păţit ofiţerii ţarişti şi acum aşteptau să vină rîndul lor! Hrană a rămas destulă de la trupele ruseşti ce nu au vrut să lupte. Magazii şi munţi de alimente şi îmbrăcăminte şi harnaşamente pentru cai. Tunuri cu muniţie de artilerie şi infanterie. Dar cei din spatele frontului însărcinaţi cu aprovizionarea trupelor de pe front căutau a face afaceri, de la ostaş pînă la cel mai înalt grad. Aceasta le era lozinca: Acum, acum, totul pentru noi, foarte puţin pentru voi!

Dar de ofiţerii de pe front aveau grijă. Cînd nu le trimitea franzelă mai proaspătă, aveau lăzi cu pesmeţi ofiţereşti cu zahăr şi fel de fel de conserve şi cîte un pachet de 500 de bucăţi de ţigări pe lună. Şi ostaşii primeau cîte un pachet de 20 grame tutun pe săptămînă sau 20 de ţigări.

Ăsta a fost tratamentul şi hrana ostaşilor pe frontul de la Mărăşti din Diviziile a 5-a şi a 6-a.[5]

 

[1] Basarabia era încă inclusă în Rusia, deci graniţa era la Prut. Viza de trecere peste Nistru era necesară, poate la trecerea dintr-o gubernie rusească (Ucraina) în alta (Basarabia), ori pentru că Nistrul despărţea zona operaţiunilor militare (spatele frontului) de zona rusă rămasă sub guvernarea autorităţii civile. Dar s-ar putea să fie vorba de o confuzie a memorialistului între situaţia din 1917 şi 1918, cînd Basarabia se unise cu România.

[2] În această zi, comandantul armatei a 2-a, generalul Averescu, aflat la Piatra Neamţ, în zona frontului apărat de ruşi, scrie: „Ideile revoluţionare din Rusia se întind cu repeziciune. Soldaţii poartă cocarde roşii. S-a suprimat salutul şi actele de necuviinţă nu mai zic de indisciplină, căci disciplina a dispărut) nu mai cunosc margini”. Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de războiu (1916-1918), ed. III-a, Editura Cultura Naţională, p.145.

[3] Pâslaru făcea parte din Regimentul 16 Obuziere, Divizia a 6-a, comandată de generalul Arghirescu. La 23 martie 1917, generalul Averescu a vizitat frontul Diviziei a 6-a, la Căiuţi. Ibidem, p. 148.

[4] Tatăl  memorialistului, Petrea Pâslaru, era născut  la Mărăşti, în Vrancea şi venit la Tecuci. Familia  se considera urmaşa unuia dintre fii Vrîncioaiei, din legendele cu Ştefan cel Mare.

[5] La 27 martie 1917, regele Ferdinand,  de teama mişcărilor revoluţionare din Iaşi, a sosit la Armata a 2-a. „Nici prin minte nu-mi putea trece adevăratul motiv”, scrie generalul Averescu. După ce a primit defilarea trupelor de la centrul de instrucţie al Armatei a 2-a, regele a ţinut o cuvîntare în care „a dat soldaţilor făgăduiala că pămîntul, pentru care luptă, va fi al lor”. (Idem). La 2 aprilie 1917, la terminarea serviciului divin de Înviere, generalul Averescu a „pus de s-a citit ordinul de zi dat Armatei pentru sărbătorile Paştelui”. (Mareşalul Alex. Averescu, op. cit., p. 148)

 

Prezentare şi editare Traian D Lazăr

Revista indexata EBSCO