Apr 18, 2017

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Perpessicius – Kirileanu, o prietenie sub semnul lui Eminescu şi Creangă (III)

Prin urmare, la 1 iunie 1952, G.T. Kirileanu îi oferea lui Perpessicius o informaţie „de aur”, indicîndu-i clar deţinătoarea unor epistole necunoscute, purtînd însemnele iubirii dintre Emin şi Veronica: Graziella Grigorcea, fiică a Valeriei Micle-Nanu şi mamă a Annei-Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata „trezorieră” ce va consimţi la publicare. Nu ştim în ce măsură mult tracasatul editor eminescian, ameninţat mai nou de pierderea vederii, a fost preocupat să dea de urma extrem de preţioaselor scrisori. A trebuit să treacă 48 de ani pentru ca în Iaşi, la capătul îndelungilor stăruinţe ale Mariei Economu-Zarifopol şi ale fiicei sale Christina Zarifopol-Illias pe lîngă urmaşele Veronicăi, să „irumpă” volumul-document Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit

„Cine ar fi crezut?” – se întreba N. Manolescu, entuziasmat de publicarea celor 108 scrisori „necunoscute pînă deunăzi şi de nimeni bănuite [subl. n.]”, afirmînd ritos, deplin justificat: „Completarea schimbului de scrisori ne obligă să adoptăm o perspectivă nouă. […] Întregul capitol din biografia marelui poet va trebui rescris. Istoria literaturii române s-a îmbogăţit cu un mare roman de dragoste în o sută şaptezeci şi patru de scrisori”[1]. Un mic amendament: mai nou, precum se vede supra, avem şi certitudinea că totuşi cineva „le bănuise” existenţa!

Şi fiindcă lui G.T.K. îi rămănea incert doar locul „unde-or fi acum originalele scrisorilor lui Eminescu date de Nicu Nanu lui T. Maiorescu”, tindem a crede, analizînd întregul din perspectiva volumului-eveniment, că Maiorescu va fi restituit el însuşi scrisorile cu pricina, spre a întregi tezaurul aflat iniţial în custodia Valeriei Micle-Nanu. Cît despre implicarea lui G.T. Kirileanu în editarea lui M. Eminescu şi chiar în periplul manuscriselor acestuia, reiterăm [2]: a fost co-editor, alături de I. Scurtu, al primului (şi unicului) volum de „Scrieri politice şi literare. Manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste. Vol. I: 1870-1877” (Bucureşti, Minerva, 1905); a editat articolele ciclului Icoane vechi şi icoane nouă. Timpul, decembrie 1877 (Vălenii-de-Munte, 1909); a publicat, în baza corespondenţei puse la îndemînă de Titu Maiorescu şi A. Chibici-Râvneanu, mai multe contribuţii de istorie literară privind starea de sănătate a poetului; a susţinut o comunicare radiofonică (2 febr. 1933) despre manuscrisele lui Eminescu, încredinţate Academiei de Titu Maiorescu la 25 ian. 1902; cu sprijinul direct al mentorului junimist a intrat, încă din iarna 1903/1904, în posesia unei nepreţuite colecţii pe cinci ani din Timpul (1877, 1878, 1881-1883), ziar înnobilat prin harul şi osîrdia lui Eminescu…

De îndată ce o mare parte a vieţii polihistorului nemţean a fost dedicată genialului său megieş Ion Creangă – fapt omagiat şi de Perpessicius, care scria: „G.T. Kirileanu a fost şi a rămas inegalabilul editor ştiinţific al lui Creangă”[3] –, firesc e să găsim ecouri ale ideologicei „reconsiderări” a celor doi mari clasici:

Piatra-N[eamţ], 20 mai 1953

Mult iubite domnule Perpessicius,

În seria „reconsiderării” atîtor personalităţi culturale şi a lucrărilor lor a fost şi articolul anonim O manifestare de obiectivism în interpretarea marilor clasici (Scînteia, 15 april), în legătură cu apariţia vol[umului] IV din OPERE – EMINESCU, editat de d[umnea]v[oastră]. – Cu uimire am văzut cum în loc de cuvenita recunoştinţă pentru o muncă pricepută, pe care nimeni altul n-a putut-o îndeplini ca d[umnea]v[oastră], aţi fost împroşcat cu atîtea critici nedrepte, care mi-au umplut sufletul de amare şi dureroase gînduri. – Mă temeam că se vor lua măsuri de oprire a vînzării în librării a acestui volum, căci la librăriile de aici nu venise.

Dar s-au găsit doi prieteni din Iaşi [arhivistul C. Turcu şi botanistul I. Tăzlăuanu] care mi-au trimis în dar acest volum de ziua mea [Sf. Gheorghe, 23 april]. Vă puteţi închipui cu cît interes am cetit şi recetit Prefaţa şi Introducerea, fără temei învinovăţite, rămînînd cu teama întîrzierii apariţiei vol[umului] V, care va completa vol[umul] IV.

Ajungînd cu lectura la pag[ina] 546, m-a cuprins uimirea că aţi putut deslega aşa de bine ultimele trei versuri din autograful lui Eminescu  [4]. Adevărată divinaţie!

Din preţiosul Tablou al ediţiilor am văzut cu durere că-mi lipseşte tocmai ediţia d[umnea]v[oastră] din 1939[5], care, în izolarea mea de aici şi starea-mi bolnăvicioasă de pe atunci, mi-a rămas cu totul necunoscută.

Dorindu-vă din toată inima sănătate şi putere spre a duce mai departe neasemănata d[umnea]v[oastră] editare a OPEREI lui Eminescu, sînt cu sinceră admiraţie şi devotate sentimente.

  1. T. Kirileanu

*

 

Piatra-N[eamţ], 17 ian[urie] 1956

Scumpe domnule Perpessicius,

Îmi permit a vă cere un sfat prietenesc. De curînd s-au publicat două studii ponegritoare contra lui T. Maiorescu.

1) În frumoasa publicaţie editată de Academie: Studii şi cercetări de bibliologie este adîncită lucrarea prof[esorului] Alex[andru] Elian Eminescu şi vechiul scris românesc, în care se face şi procesul acuzator cu privire la m[anu]s[cri]s[ele] lui Eminescu, rămase în păstrarea lui T. Maiorescu, trecîndu-se cu vederea faptul că numai datorită grijii sale părinteşti a putut fi salvată de împrăştiere această comoară culturală prin lăcomia inconştientă a unuia din moştenitori, precum mi-a mărturisit T[itu] M[aiorescu].

2) De curînd a apărut în Editura Tineretului [monografia] Ion Creangă de Pompiliu Caraion, un fel de pamflet politic şi cultural, în care se ignorează, trecîndu-se sub tăcere, tot ce a făcut T. Maiorescu pentru I. Creangă, precum şi cuvintele de recunoştinţă publicate de I. Cr[eangă] asupra grijii părinteşti ce i-a purtat, cum şi dedicaţia Aminitirilor sale Liviei T. Maiorescu.

Ca să dau un semn de viaţă faţă de a 2-a publicaţie ponegritoare, m-am gîndit să trimit editurii alăturata scrisoare, dar mai înainte aş dori să am părerea d[umnea]v[oastră] dacă fac bine sau rău – rugîndu-vă să fiţi bun a-mi da informaţii asupra lui P. Caraion, care-mi este necunoscut.

Cu recunoscătoare şi devotate sentimente,

T. Kirileanu.

 

Către Editura Tineretului, Bucureşti

Următor notiţei cătră cetitori de la sfîrşitul cărţii: Ion Creangă de Pompiliu Caraion, îmi permit a vă comunica următoarele observări, ca unul care, începînd din 1899, am lucrat cîte ceva asupra operei lui I. Creangă. În această folositoare şi amănunţită lucrare, Titu Maiorescu este pe nedrept ponegrit, în loc să i se recunoască părinteasca grijă ce a avut pentru I. Creangă de cînd l-a avut elev la Şcoala normală „V. Lupu” din Iaşi (unde mai tîrziu am fost şi eu elev) şi pînă la moarte.

Pe lîngă cuvintele de recunoştinţă pentru T. Maiorescu, din corespondenţa lui I. Creangă publicată pînă acum, iată şi aceste cuvinte ale lui din broşura Răspuns [la criticile d-]lui I[oan] Pop Florantin (Iaşi, 1888): „… şi fiindcă lecţiunile de pedagogie ce le făcea d-l Maiorescu se ţineau înadins în orele libere de clasă, pentru a putea urma toţi institutorii din Iaşi, cari vor voi, am urmat şi noi cu mare plăcere la acel curs, care ne-a fost de mare folos şi pentru care îi sîntem şi-i vom fi totdeauna recunoscători d-lui Maiorescu. Căci, în ţară la noi, singurul care a înţeles rolul ce joacă ştiinţa pedagogică întemeiată pe practică este d-l Maiorescu, care în tot timpul profesoratului său de pedagogie, s-a ferit de a îndopa pe şcolarii săi cu teorii pedagogice abstracte, fără să fie întemeiate pe o practică adevărată”.

S-a ignorat apoi sentimentul lui I. Creangă din care a izvorît faptul că el a ţinut să închine Amintirile sale fiicei lui T. Maiorescu: L[ivia] M[aiorescu].

De asemenea s-au ignorat însemnatele studii asupra lui I. Creangă de prof[esorul] Leca Morariu şi Jean Boutière, precum şi micile mele contribuţii asupra lui I. Creangă.

Ilustraţiile de la pag. 128 şi 251 [I. Creangă diacon şi facsimil din Amintiri…] se datoresc silinţelor mele – şi pe temeiul lor m-aş ruga să-mi acordaţi un exemplar legat din publicaţia lui P. Caraion, pe care să-l adaog în rîndul celorlalte cărţi despre I. Creangă din biblioteca mea documentară dăruită [oraşului Piatra-Neamţ prin intermediul] Ministerului Culturii.

*

Fireşte, bănuiţi sfatul celui care încă din 12 iulie 1954 îi mărturisea: „Am străbătut, şi continuu încă, una din cele mai depresionare, sufleteşte vorbind, epoci din viaţa mea, pe care n-o justifică decît acţiunile mecanice, programele obligatorii şi cele, automate, cu care încerc să-mi dau iluzia că mă aflu încă în cîmpul literelor şi-n arena a ceea ce s-ar putea numi viaţă intelectuală”. Resemnat, G.T.K. va scrie: “Am primit mîngîietoarea d[umnea]v[oastră] scrisoare, pentru care muribundul de mine, care nu vrea să moară (!), vă mulţămeşte cu adîncă recunoştinţă… În urma celor ce aţi binevoit a-mi scrie, vă rog să consideraţi anulată naiva mea încercare de a apăra adevărul…”

 

[1] Cf. România literară, nr. 23, 14-20 iunie 2000, pp. 1 şi 12.

[2] Vezi şi: I. Hangiu, Soarta manuscriselor eminesciene, în: România literară, nr. 1, 12-18 ian. 2000; G.T. Kirileanu, Scrieri,  I , ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi indici de Constantin Bostan, Bucureşti, Minerva, 1989.

[3] Perpessicius, Editorul lui Creangă: G.T. Kirileanu, în: Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, III (1963-1967), Bucureşti, E.L., 1967, pp. 106-111.

[4] Vezi: Ştefan cel Mare. Schiţe de imn.

[5] M. Eminescu, Poezii tipărite în timpul vieţii, ediţie critică…, Bucureşti, 1939.

Revista indexata EBSCO