Apr 18, 2017

Posted by in MOZAIC

Cornel UNGUREANU – Un eseu important despre Mircea Eliade

 

 Mitic şi epic în proza fantastică, Nae Ionescu: pater et Magister, Itinerariu spiritual 1921- 1945, Ideologie, politică şi ortodoxie în cîmpul intelectual românesc din perioada interbelică, Istoria religiilor, filozofia istoriei, hermeneutică şi ieşirea din nihilism, Jurnale, memorialistică, biografie, confesiuni. Proza autoscopică şi simbolism al experienţei personale sînt capitole care ar structura unei cărţi de aproape 900 de pagini. O carte care reuşeşte să refuze stilul defensiv al majorităţii cărţilor/ studiilor consacrate lui Mircea Eliade în ultimul deceniu. Sau, poate, chiar în ultimele decenii. Dacă legăm particularităţile cercetării de „stilul ofensiv”, o facem fiindcă Mihai Gheorghiu deplasează totul, cu o energie neobişnuită, către construcţia realizată de omul de cultură, către iniţiativele savantului, insistînd asupra felului în care scriitorul se apropie sau se desparte de personalităţile fundamentale ale anilor săi din ţară. Am mai lega acest stil de un anume patos al afirmaţiei, care distribuie, pe o pagină sau alta, superlative. Remarcabilei tensiuni intelectuale i se adaugă un tonus emoţional care dă farmec scriiturii:

„Ceea ce domină epica „existenţialistă” a lui Eliade este covîrşitoarea importanţă a influenţei autorului asupra personajelor..(…), o prezenţă autoritară, care îşi impune ideologia, spaimele, angoasele./ Eliade îşi impune ritmul, problemele, îşi aşează personajele în spaţii şi situaţii diverse, după o logică a destinului propriei sale persoane. În toate acestea Eliade este el însuşi… personajul Eliad e din lumea reală a interbelicului românesc, personajul charismatic care trebuie să împingă cultura română spre o nouă epocă (…..) a generaţiei care asumă un alt destin spiritual, de fapt singurul destin spiritual al naţiuni române aici pe pămînt. Primul personaj pe care îl construieşte Eliade este chiar propria sa persoană, conştiinţă a unei enorme sarcini culturale şi spirituale pe care este chemat să o impună şi să o asume. Itinerariu spiritual este prima mărturie publică a acestei sarcini covîrşitoare care este menită să extindă limitele culturii româneşti de la parohialismul etnic la hotarele unei noi epoci de creaţie”. Este Autorul ca personaj total, parte a secţiunii Romanul conştiinţei nefericite. Nu e vorba pe nici o pagină de vreo apologie: autorul nu e un suporter fericit, e doar un autor care trăieşte entuziasmul exegetului care se desparte, sub semnul unui act justiţiar, de alte studii. Şi să scriem dintru început, că avem în faţă o carte care refuză, în fiecare secţiune a ei, capitolele bătătorite ale cercetării şi cu atît mai puţin, agresiunea polemică. Dar asta nu înseamnă că nu avem în faţă avem în faţă o cercetare subliniat polemică.

O amplă secţiune a cărţii se adună în jurul ideii că „Eliade este un autor fecund, dar politropia sa secundă şi generoasă are ca nucleu o matrice extrem de riguroasă a gîndirii”. Ipoteza extrem de fertilă, este că scriitorul şi filozoful îşi dezvoltă opera dintr-un cogito originar, „care e o structură noetică şi nu una psihologică (s.n.), o structură care vizează obiective epistemice foarte clare de la un moment încolo”. Avem în faţă, să repetăm, o polemică articulată încă în următoarea frază a primului capitol: „Acest cogito dezvoltă o axiomatică rigidă care face ca întreaga sa creaţie să fie unitară din punct de vedere morfologic şi substanţial, tocmai pentru că asupra ei prezidează genetic axiomatica riguroasă a cogito-ului eliadian”.

Şi, iarăşi, la modul polemic:

„Autorul se dezvoltă, apare în urma acestei cuceriri interioare a conştiinţei epistemice şi auctoriale, el este procesul acestei cuceriri interioare care survine în urma acestui proces, dar şi în urma unei simple voinţe care se împlineşte în pragmatica auctorială a demersului de a scrie, deci de a comunica şi a se comunica”. E o idee care împlineşte un demers important pro Eliade. O mathesis care cuprinde şi posibilele modificări semnalate de alţi exegeţi ai lui Mircea Eliade.

O mathesis universalis care are drept scop de a retrasa „harta umanului” ar urmări şi Mircea Eliade. „Omul nou al lui Mircea Eliade e, de fapt, omul arhaic, modernitatea trebuie să-şi corijeze dezvoltarea istorică şi intelectuală ori cu intrarea în acest proces vast de anamneză, prin care să coboare din nou la izvoarele profunde ale originarului şi spiritualului”. Mihai. Gheorghiu mai apelează şi la altă bibliografie necesară atunci cînd scrie că „Părăsirea temeiului religios, dezvrăjirea lumi, raţionalizarea cosmosului, golirea lumii de simbolistica sacralităţii, toate acestea guvernează modernitatea în chip riguros”. Aici, e firesc, autorul caută ajutor la alţi exegeţi ai modernismului şi ai modernizării. „Deci evidenţa cogito-ului eliadian devine o evidenţă universală a oricărui cogito, a oricărei gîndiri care vizează adevărul. Cogito ergo Deus est.

Mai departe: „Cum poate fi comunicat acest logos ocultat de modernitate omului contemporan? Prin istoria religiilor, ca disciplină totală, ca hermeneutică a adevărului. Hermeneutică are pentru Eliade un sens maieutic important. Ea realizează, ca şi maieutica platoniciană, anamneza esenţială a esenţială a adevărului ocultat, uitat”: Desigur, dacă Eliade scria că crizele omului modern sînt în mare parte religioase, în măsura în care sînt o conştientizare a lipsei de sens”.

Fundarea hermeneuticii pe principiul existenţei divine îi va atrage peste ani atacuri violente la adresa metodei pe care o practică, considerată în afara paradigmei ştiinţei.

 

Aici ar mai fi adăugat şi altele. Un capitol în care este Teroarea istoriei şi necesitatea reconstrucţiei ontologice a umanului sau Anti-Nietzsche. Şi aici ar fi de citat cîte ceva:

„Această cădere în istorie care face din om o fiinţă a abisului poate stîrni voinţa recuperării hermeneutice a unei epoci aurorale a devenirii umane, voinţa de a descifra semnele unei fiinţări arhetipale, deci autentice a omului în orizontul întemeierii originare.”

Teroarea istoriei nu este altceva decît această modernitatea care se autoproduce, se autopropulsează pe sine ca realitate esenţială a omului, a devenirii sale haotice.

„Pentru modernitate adică pentru nihilism, absolutul, deci şi adevărul nu există, încetează să existe, pentru că adevărul nu mai poate fi întemeiat pe nimic. Pentru Nietzsche, umanul este postulatul supraomului, proiectul devenirii desăvîrşite a umanităţii eliberate de sclavia sensului divin. (…………..). Pentru Eliade, adevărul există, a existat şi va exista iar el este absolutul prezenţei divine, sacrul care face ca fiinţa să fie ceva şi nu nimic.”. Dacă în capitolul anterior aş fi încercat să notez apropierile şi despărţirile doctorandului de Adrian Marino, aici aş fi încercat să subliniez apropierea sau diferenţierea exegetului de opiniile lui Petre Ţuţea, cel puţin de cele existente în volumul Fragmente, Ediţie testamentară de Matei Albastru şi Ion Papuc, România Press, pp.386-389 şi 490-496. M-aş fi oprit aici şi asupra volumelor Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Ed. Arta Grafică, Bucureşti 1992, Ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, pp.234-290, Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Humanitas, 1992, şi A.I. Brumaru, Pariul cu legenda sau viaţa lui Pete Ţuţea aşa cum a fost ea, Ed. Athena, 1995, pp. 133-195)

Excelente sînt analizele romanelor „conştiinţei nefericite”, a prozelor fantastice. Sînt de părere că ar fi trebuit înregistrate şi părerile celor care s-au oprit, în anii 30, în anii 40, 50, 60 asupra prozei eliadeşti. Semnalez însă stilul radical al doctorandului: nu are nici o îngăduinţă faţă de opere ca Noaptea de Sînziene. Ierarhizarea romanelor e corectă, ca şi aşezarea lor în „timpul eliadesc”. Lecturile prozei ni se par de o reală coerenţă şi noutate.

Şi din nou, alt capitol de foarte bună calitate: cel care studiază relaţia dintre Nae Ionescu şi Mircea Eliade.

 

Stilul de abordare a întregului operei lui Mircea Eliade de către Mihai Gheorghiu merita a fi extins şi asupra operei scriitorului tînăr. Sau, mai exact, foarte tînăr. Startul este mereu remarcabil. Este elocvent, de pildă, felul în care autorul se opreşte asupra segmentului 1927 – 1949, sub semnul Itinerariului spiritual. Un articol important, arată Mihai Gheorghiu, care practic continuă ciclul Itinerariului spiritual este Theos eghenou publicat în Gîndirea, în decembrie 1927. Teza esenţială, scrie autorul tezei, este, traducînd titlul, „din oameni să ajungem zei”. Problema este, ca în cazul majorităţii articolelor pe care Mircea Eliade le publică la 20 de ani, puţin mai complicată, fiindcă foiletonistul Eliade are lecturi mai ample decît ne-am putea imagina. Teos eghenou ex antropou este finalul unui imn orfic, din care am putea cita:

Vei găsi în palatele lui Hades la stînga un izvor,

Lîngă el un alb chiparos: nu te apropia de acest izvor. O

Să găseşti la lacul Mnemosinei, zeiţa memoriei, apă rece

Ţîşnind. Paznici sînt în faţa lui

Zi-le (atunci trebuie spus): al gliei sînt şi al cerului înstelat, dar

Neamul meu e ceresc.

Asta ştiţi şi voi. Sînt însetat şi pier. Dar daţi-mi repede

Rece apă curgînd din lacul Mnemosynei. Şi ei o să-ţi dea

Apă să bei din izvorul zeisc, şi atunci vei domni împreună cu ceilalţi eroi.

Ai devenit zeu din om. (Theos eghenou ex anthropou….)

Ca în cazul numeroaselor articole de la 20 de ani, ca şi în cazul pamfletului împotriva lui Zarifopol, asupra căruia el va reveni în 1935, şi aici putem descoperi, şi autorul tezei o face, ecourile mai tîrzii. Ar trebui să cităm, totuşi, împreună cu segmentul ales de Mihai Gheorghiu, şi începutul articolului:

„Sînt bărbaţi care socotesc viaţa – «a lor». Ei sînt adorabili şi fericiţi. Dar viaţa e numai iluzoriu – «a noastră». Ne-am născut în viscere ca să ne putem naşte, prin noi înşine, din nou. Viaţa fiziologică e numai un pretext. Nu vom fi noi însă decît rupîndu-ne din umilitoarea cauzalitate psihofizică; decît construindu-ne conştiinţa nu din amare frînturi de duh primite din afară, ci construind-o prin încordări pe planuri spirituale, retopind-o şi cristalizînd-o sub o anumită lumină, dintr-o anumită căldură. (……. …). Din oameni ajungem zei. Acesta a fost ţelul omului cînd s-a trezit din amorţeala sexuală şi alimentară. Fără acest ţel, viaţa e goală, inutilă şi gratuită –, şi conştiinţa, o povară. Istoria – cristalizare contingentă de experienţe spirituale – păstrează urmele adînci ale cîtorva încercări de transfigurare a omului în divin. Tot ce-am scris pînă acum n-a fost decît o pregătire pentru înţelegerea acestor încercări”…

Se insistă cu folos şi asupra altui articol apărut tot în 1927, dar în Cuvîntul, Ocultismul în cultura contemporană, unde recenzează un studiu asupra valorii ocultismului în lumea contemporană. Mihai Gheorghiu pune în legătură, elegant, acest articol, în legătură cu Folclorul instrument de cunoaştere: argumentaţia este, subliniază autorul, ţine nu doar de existenţa numenală a lumii spiritului, ci şi de existenţa fenomenală a acestuia. Poate că aceste comentarii, cele în care interveneau numele lui Evola şi Guenon înainte de India şi, mai ales, înainte de 1945, completate cu felul în care se desfăşoară relaţia cu cei doi după 1945. Scriam în Istoria secretă a literaturii române:

„Ar fi de comentat o pagină din Jurnalul lui Mircea Eliade :/ „Fără dată (iulie) 1974. Aflu de moartea lui Julius Evola. Nu l-am mai văzut de vreo zece-doisprezece ani, deşi am trecut de mai multe ori prin Roma. Amintiri. Descoperirea primelor cărţi, în Universitate. Scrisorile pe care le primeam la Calcutta (rugîndu-mă să nu-i vorbesc despre yoga, „puterile magice” etc. decît în cazul cînd aş avea de raportat experienţe precise, la care am fost martor). Mi-a dăruit, pe cînd eram în India, cîteva publicaţii…

L-am cunoscut prin 1937, în casa lui Nae Ionescu. Nu eram decît noi trei, Octav Onicescu şi prietena de atunci a profesorului. Mai ales pentru acest motiv: întrebîndu-l despre tactica lui politică şi şansele electorale ale Legiunii, Codreanu i-a vorbit despre virtualităţile ascetic-contemplative ale temniţei, despre singurătate tăcere şi întuneric ca instrumente de autorevelare… Evident, Evola era încîntat”.

Cînd e la Paris, Julius Evola îi scrie (adresa, notează Mircea Eliade, o aflase probabil de la Guenon). În 1949 se duce să-l viziteze. Italianul îl pune în faţa unui ritual de solidarizare.

“L-am mai văzut de atunci o singură dată, prin 1952-1953, deşi am continuat corespondenţa cîţiva ani. Îmi scrisese, odată, cu oarecare iritare, mirîndu-se că nu citez niciodată pe Guenon, nici pe el. I-am răspuns aşa cum am găsit de cuviinţă. (Şi ar trebui să explic şi să justific, într-o zi, acest răspuns: cărţile mele se adresează publicului de azi, nu iniţiaţilor. Pentru aceştia din urmă – spre deosebire de Guenon et compagnie – eu n-aş scrie cărţi”.)

Argumentarea este firavă şi vom încerca să o studiem în altă parte. Aici mai notăm că supărările devin categorice atunci cînd Evola îi divulgă prezenţa alături de Codreanu:

“Apoi, mai tîrziu, am primit la Chicago volumul lui autobiografic, în care amintea şi de vizita la Bucureşti, scriind între altele că, că „în cercul lui Codreanu” l-a întîlnit pe „faimosul istoric al religiilor de mai tîrziu, M.E.”. Am avut impresia, probabil nejustificată, că încercase să spună; uite, au mai fost şi alţii pasionaţi de extrema dreaptă, şi ei, acum, după război, pot publica, sînt discutaţi etc. Eu, Evola, de ce sînt încă sabotat, ignorat de marea presă etc.?”.

Amănuntul, zice Eliade, l-a iritat şi a întrerupt corespondenţa.

Putem să precizăm că în 1928 Julius Evola este deja celebru, că Imperialismo pagano, apărut în 1928, a iritat pe mulţi, că La tradizzione ermetica din 1931 şi Rivolta contro il mondo moderno, 1934 ar putea sugera anumite simetrii cu Mircea Eliade. Dar distanţele sînt uriaşe dacă descoperim că, stabilit la Viena, Evola face parte din vedetele ofensive ale naziştilor. Sintesi di dottrina della razza au o sonoritate vie în epoca rasismului „triumfător”. Chiar dacă privim cu prudenţă afirmaţiile că Julius Evola, consilier al lui Mussolini pentru „refacerea Imperiului roman” ar fi fost cel mai indicat, după părerea lui Himmler, să elaboreze noua religie a Reichului de o mie de ani, că în perioada în care războiul se apropia de final aristocratul italian tot mai lucra la „contraevangheliile noii religii” naziste trebuie să numim solidaritatea politică a lui Evola: încrederea lui în noua religie. În lumea lui Eliade, făcută din retrageri şi repetate tabuizări, Evola, Guenon trebuie invocaţi cu prudenţă. Eliade trebuie să fie, după 1945, dar mai ales după aşezarea americană 1956, nu agent CIA, cum sugera un publicist în Cuvîntul anilor nouăzeci, ci doar un profesor aşezat, în spiritul vremii. Iar îngrijorările lui – cum că va fi aşezat lîngă omul politic Evola, într-un desant malefic al dreptei europene – se vor confirma. Am preluat aceste observaţii asupra lui Evola din Istoria secretă a literaturii române tocmai pentru a arăta felul în care doctorandul evită unele excese polemice vizavi de opera lui Eliade.

Ideologie, politică şi ortodoxie în cîmpul intelectual din perioada interbelică este un studiu ambiţios care vrea să tragă concluziile finale. În ceea ce ne priveşte, ne despărţim de unele din concluziile autorului: perioada interbelică a României aparţine unui timp în care geopolitica acţionează cu o forţă nouă într-o ţară care e ameninţată, cu duritate, de globalizarea comunistă, de conştiinţa imperială existentă în ţările din vestul României, de efervescenţa şi expansiunea conştiinţei naţionale din ţările vecine, de subterana societăţilor secrete. Dacă vom încerca să definim ceea ce Mihai Gheorghiu numeşte „cîmp intelectual”, va trebui să avem în vedere nu doar reperele naţionaliste fixate de Iorga, ci şi noile repere care se nasc după 1918 şi care vor să se definească sub semnul unui întreg: să rescrie istoria – o istorie.

 

Revista indexata EBSCO