Apr 18, 2017

Posted by in MOZAIC

Dan CIACHIR – Talent şi caracter

 

Aliajul acesta dintre talent şi caracter, despre care s-a spus că este rar pe la noi, o definea pe Lidia Stăniloae, autentică scriitoare de mîna întîi şi om cu coloană vertebrală. Fiică a celui mai mare teolog ortodox din secolul XX, Părintele Dumitru Stăniloae, ea nu a trăit în umbra tatălui. Născută în 1933, botezată de tatăl lui Emil Cioran, preotul Emilian Cioran, pe atunci protopop al Sibiului, Lidia Stăniloae a fost singura supravieţuitoare din trei surori – una prăpădindu-se la puţin timp după naştere, iar celalaltă la vîrsta de şapte ani. A avut parte de o copilărie senină – aşa cum reiese din amintirile sale –, însă încercările au început odată cu adolescenţa, respectiv, cu transferul forţat al tatălui său de la Sibiu la Bucureşti, experienţă pe care acesta a primit-o creştineşte, răsfrîngînd-o asupra întregii familii: „… tatei i-a plăcut atmosfera marelui oraş. Existau o sumedenie de oameni interesanţi, cultivaţi, cu preocupări care-i apropiau de el. Poate că, din cauza încercărilor prin care începuse să treacă, poate din cauza ameninţării teribile care plana asupra noastră, societatea bucureşteană era pe cale să piardă o anume nuanţă de frivolitate. O bună parte din cei mai distinşi intelectuali începuseră să se apropie de Dumnezeu…”. Aşa evoca Lidia Stăniloae atmosfera acelor vremuri.

Am cunoscut-o în micul apartament în care locuia pe Calea Călăraşilor, într-un bloc interbelic, împreună cu fiul său, Dumitru Horia, în octombrie sau noiembrie 1982, de faţă fiind şi Părintele Stăniloae, îmbrăcat în reverendă, aproape octogenar, cu o nuanţă cu totul aparte a părului alb şi cu ochi de un albastru adînc, cald şi intens.

Am avut senzaţia că mai mult decît autoarea plachetei de versuri Locul unde aştepţi s-a bucurat tatăl ei de articolul meu Poezia Lidiei Stăniloae, apărut într-o revistă, necrezînd că cenzura va lăsa numele poetei în titlu. Lidia Stăniloae mai tipărise un volum de versuri în 1971, an în care se punea capăt „liberalizării”. Mi-a povestit cum îi fuseseră scoase atunci nişte poezii dintr-un săptămînal al Uniunii Scriitorilor nu de către Direcţia Presei, ci de către redactorul-şef al publicaţiei, fiu de preot greco-catolic, alergic atît la Ortodoxie, cît şi la numele său de familie.

Pînă în 1984, cînd s-a stabilit în Germania împreună cu fiul său Dumitru Horia, şi el un om de condei, cu care aveam să mă împrietenesc, am mai intrat de două sau trei ori în casa Lidiei Stăniloae. Încă de la prima întîlnire mi-am dat seama că în familia aceea domnea iubirea, nu ca subiect de discuţie, ci ca trăire firească. Stăpîna casei nu ascundea – cum făceau atîţia alţii – încercările prin care trecuseră, mai ales după arestarea şi intrarea în închisoare a Părintelui Stăniloae. Fiziciană formată de Horia Hulubei, ajunsă la 25 de ani cercetător la Institutul de Fizică din Bucureşti, a trebuit să îşi caute de lucru îndată după ostracizarea tatălui său, cînd, cu un copil în braţe, a devenit stîlpul de rezistenţă al familiei. Viaţa Lidiei Stăniloae a fost un lanţ de încercări, întrucît, la o vîrstă cînd oamenii se aşază într-o preocupare şi într-un loc, a trebuit să treacă prin experienţa lagărului de refugiaţi, povestită într-un limbaj de proză neorealistă în Memoriile unui fugar. Cartea este remarcabilă şi face pandant memorialistic strălucitului său volum Lumina faptei din lumina cuvîntului – Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae. Îmi amintesc de cinstea pe care mi-a făcut-o autoarea, desemnîndu-mă să vorbesc la apariţia ei la Editura Humanitas – de atunci s-au mai tras două ediţii –, în toamna anului 2000, alături de Alexandru Paleologu şi Mihai Şora.

Lumina faptei… se citeşte ca un roman datorită incontestabilei sale forţe epice. Nu lipsesc din conţinutul ei judecăţile şi chiar constatările aforistice. Şi totuşi, ea este, în primul rînd, una de teologie. Desigur, nu de teologie de manual sau de catehism, ci de teologie asumată, trăită, de acord între vorbe şi fapte. Adesea, ca un laitmotiv, revine afirmaţia marelui teolog: „Nu pot face cutare lucru sau nu pot accepta o anumită situaţie pentru că sînt preot”.

Cartea – ca orice evocare autentică – este şi cronica unei epoci în care, oricît ar părea de paradoxal, snobismul putea înflori în anii de teroare cumplită, precum cei premergători morţii lui Stalin. Ca şi în discuţiile particulare, doamna Stăniloae era intransigentă în scris pînă la necruţare. În pofida adversităţii, ranchiunei sau micimii pe care le-a avut de îndurat tatăl său de la unii colegi, sibieni şi bucureşteni deopotrivă, ea nu ezită să vorbească despre demnitatea şi abnegaţia cu care Biserica – cler şi popor – şi-a purtat crucea în anii ’50. Deşi Patriarhul Justinian nu i-a acordat atenţie Părintelui Stăniloae, fiica sa răsfrînge asupră-i lumina obiectivă a adevărului: „Mai cu seamă pentru mînăstiri a făcut mult. Justinian a renovat o sumedenie de mînăstiri care erau în pragul ruinei şi a intervenit atunci cînd erau ameninţate cu desfiinţarea. La noi veneau foarte mulţi călugări şi călugăriţe, care ne povesteau dificultăţile prin care treceau şi felul cum patriarhul găsea cele mai ingenioase portiţe de scăpare atunci cînd situaţia părea fără ieşire. La orice oră, stareţii şi călugării aveau acces la cabinetul patriarhal ca să-şi spună păsurile”.

Cu acces limitat la tipar, Lidia Stăniloae şi-a dat măsura de scriitoare după căderea regimului comunist. La începutul anilor ’90 a publicat un roman foarte interesant, Raiul inocenţilor, urmat de cele două volume memorialistice, iar în anii din urmă de două romane scrise în limba germană, tipărite în Germania. Şi tot în ultimii ani a făcut publicistică de calitate – articolele sale erau adevărate meditaţii – în „Jurnalul literar”, unde avea o rubrică lunară, şi mai rar în „Convorbiri literare”, revistă pe care o aprecia mult.

Cînd am cunoscut-o pe Lidia Stăniloae, am rămas surprins să aflu că specialitatea sa era fizica nucleară, despre care nu vorbea; mai tîrziu, cînd venea de la Freiburg în ţară, de obicei împreună cu fiul ei, Dumitraş, cu care discutam mult despre automobile, deşi este de profesie editor la Casa Herder, am avut o altă plăcută descoperire: în apartamentul lor din strada Veronica Micle, curat şi ferit de zgomot, am fost martorul impresionantei culturi muzicale a gazdei, care era o pianistă nu profesionistă, dar nici amatoare.

Mi se pare mai mult decît simbolic faptul că ultima oară cînd am întîlnit-o pe Lidia Stăniloae a fost într-o biserică: într-o duminică, la Liturghia slujită de Părintele Vasile Ioana, la Biserica Dintr-o Zi, unde venise împreună cu Dumitraş şi unde m-am bucurat să-i revăd.

Revista indexata EBSCO