Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia Anei Blandiana

 

Cota de popularitate a poeziei Anei Blandiana s-a fixat încă de la volumul de debut, Persoana întîia singular (1964), marcînd ulterior minime oscilaţii, în orice caz, puţin semnificative: alături de Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu, Ana Blandiana rămîne printre cei mai „populari“ poeţi ai generaţiei ’60; indiferent de ceea ce se întîmplă azi. Nu voi determina aici care sînt bazele acestei populari­tăţi şi în ce fel s-a constituit ea prin raportare chiar la poezia celor invocaţi mai înainte; motivele sînt foarte diverse, dar este instructiv de constatat faptul că aceluiaşi public i-au plăcut (acesta este termenul) poezia „încifrată“ din 11 elegii, să spunem, „retorica“ din Ultrasentimente şi Mieii primi, ca şi fondul neoro­mantic din Persoana întîia singular; cunoscută, nu ştiu şi cît de bine înţeleasă, poezia acestui volum de debut a circulat şi continuă să circule pe cele mai diferite paliere şi în varii orizonturi de aşteptare: un poem precum Descîntec de ploaie, de pildă, l-am auzit recitat de nenumărate ori în faţa unor oameni care îl ascultă mereu cu aceeaşi „participare“ şi implicare emoţională: „Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/ Înnebunitele ploi şi ploile calme,/ Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei,/ Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfîrşit,/ Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/ îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,/ Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,/ Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii/ Ştiu că-i urît să spui «Sînt cea mai frumoasă femeie»,/ E urît şi poate nici nu e adevărat,/ Dar lasă-mă atunci cînd plouă,/ Numai atunci cînd plouă,/ Să rostesc magica formulă «sînt cea mai frumoasă femeie»./ Sînt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă/ Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,/ Sînt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vînt/ Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,/ Sînt cea mai frumoasă femeie pentru că tu/ Eşti departe plecat şi eu te aştept,/ Şi tu ştii că te-aştept,/ Sînt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept/ Şi totuşi aştept./ E-n aer miros de dragoste viu,/ Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia/ să-i simtă mirosul,/ Pe-o asemenea ploaie poţi să te îndrăgosteşti fulgerător,/ Toţi trecătorii sînt îndrăgostiţi,/ Şi eu te aştept,/ Doar tu ştii –/ Iubesc ploile,/ Iubesc cu patimă ploile,/ Înnebunitele ploi şi ploile calme,/ Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei…“. Fondul neoromantic, evident în această poezie de debut, a rămas nealterat în scrisul Anei Blandiana, explicînd, în bună măsură, bazele popularităţii sale. În acest fel, s-ar putea spune că, de la Persoana întîia singular pînă la Stea de pradă (1985), Poezii (1989), Arhitectura valurilor (1990) şi 100 de poeme (1991), nimic nu s-a schimbat în poezia Anei Blandiana.

Şi totuşi. Lumea sentimentelor şi senzaţiilor se transformă repede, din cea de-a doua carte chiar, într-o lume de cuvinte, proiectînd viitoarele „oraşe de silabe“; în Călcîiul vulnerabil (1966) şi, apoi, în A treia taină (1969), poetul trece hotarul celor două lumi, lăsînd în urmă jocul senzaţiilor din „îmbrăţişarea ploii“ ori din „privirea de vînt“, pentru a regăsi fiinţa cuvintelor, viaţa versului, trăirea în şi prin literatură („Doamne cîtă literatură conţinem!“, exclamă Ana Blandiana în poemul Carantină). Versurile acestor volume sînt emblematice pentru ceea ce aş numi asumarea poeziei ca destin, ca formulă de viaţă, unică şi tiranică: „Cerul nu pot să-l privesc – se înnorează de vorbe,/ Merele cum să le muşc împachetate-n culori?/ Dragostea chiar, de-o ating, se modelează în fraze,/ Vai mie, vai celei pedepsite cu laude./ Vai mie, vai, arborii nu scutură frunze,/ Numai cuvinte cad toamna bătrîne şi galbene,/ Munţii înalţi îi iubesc, dar se clatină munţii/ Sub povara împerecheatelor sunete“ (Darul). Se vorbeşte despre un model productiv al liricii eminesciene în poezia noastră de după 1960; iar cărţile Anei Blandiana pot furniza suficiente dovezi privind manifestarea acestei paradigme în literatura contemporană: nu „preluare“ însă, nici „glosare“, ci identificare în liniile de forţă ale unui cîmp literar, anume în cele care conferă continuitate, semnificaţie şi rezistenţă actului poetic în raport cu structurările şi destructurările politice, sociale, literare, cîte se vor fi succedat de o sută de ani încoace: un poem precum Din auster şi din naivitate, dincolo de alte sugestii, ar putea „depune mărturie“ despre felul cum se (re)constituie modelul productiv eminescian în stricta noastră actualitate literară, urmînd o filieră care începe cu Macedonski şi Bacovia: „Precum Racine, prea tînăr am plecat/ Din auster şi din naivitate,/ Prea tînăr în lunga mantă cenuşie/ Zîmbind mi-am azvîrlit-o în trecut./ Aproape gol rămas în văzul lumii,/ Şi fericit de trupul meu frumos,/ Printre priviri ca printre spade lungi/ Eu trec şi-mi zdrenţuiesc aureola/ Nu mi-e ruşine, dar ades mi-e frig./ Nu-mi pare încă rău, dar duc în visuri/ Severa poartă neagră-a mănăstirii/ Şi calda, lunga mantă cenuşie/ În care învelit, într-o chilie,/ Şi veşnic în inexistenţa mea,/ Eu, sterp, neprihănit, să blestem cald/ Deşertăciunea minunată-a lumii./ Dar – simţi? – se despleteşte-n mine trupul/ Şi tot ce ştiu c-a fost va fi real:/ M-aşteaptă Fedra, regele şi remuşcarea/ Că, tînăr, am plecat din Port-Royal“.

Sigur că nu puţine sînt mutaţiile în problematica versurilor Anei Blandiana: „Caut începutul răului/ Cum căutam în copilărie marginile ploii“, se spune în poemul Hotarul din cel de-al treilea volum. În pofida sugestiei schimbărilor, pe care o conţin aceste versuri, fondul a rămas acelaşi; astfel, erotica din Octombrie, noiembrie, decembrie (1972) se constituie sub semnul categoriilor eminesciene ale departelui şi pierderii: „Tu nu ai umbră,/ Tu cînd treci printre oglinzi/ Numai un tremur scurt le deformează apa./ Umbrele nu pot să se-agaţe de tine/ Şi tu/ Nu poţi de umbrele oglinzii să te prinzi./ Te ţin de mînă,/ Dar sînt singură-n oglindă,/ Văd numai zîmbetu-mi crispat/ Prin care/ Din cînd în cînd/ O tulburare se perindă/ Şi-atunci ştiu/ Că, aplecat asupra mea,/ M-ai sărutat./ Cum voi plăti/ Pentru că nu sînt în stare/ Să fug?/ O, fie-ţi milă,/ Altădată/ N-aş fi fost decît/ Arsă pe rug“ (Tu nu ai umbră): fantasme, umbre înşelătoare ale oglinzii care nu „redă” nimic, ci ascunde, sugerează, ameninţă. Manifestarea modelului productiv eminescian înseamnă în poezia Anei Blandiana nu doar identificare, ci şi delimitare, într-un fascinant joc al „replicilor“. Din această perspectivă, singurătatea, de pildă, „e un oraş“, dar nu un univers pe care să-l fi construit eul departe de lume, ci unul „în care ceilalţi au murit“: ea, singurătatea, e sentimentul absenţei celuilalt, iar nu, ca la romantici, o conştiinţă a distanţei. Tot aşa, somnul, pe care îl remarcă Eugen Simion într-o pertinentă Prefaţă, nu e somnia emines­ciană, ci ecranul care desparte o lume (a sentimentelor şi senzaţiilor) de o alta (a cuvintelor): poezia, ca şi erosul, e des-facere, la fel cum visarea, coborîrea în somn şi oglinda (cu elementele sferei semantice: ochiul, apa, cerul, „celălalt“) constituie acel mediu protector şi, în acelaşi timp, (re)formator, pe care poetul îl aşează între fiinţa sa şi lumea sentimentelor: de la un mod de a simţi realul la capacitatea de a fi – acesta este traiectul evoluţiei interne a lirismului, pe coordo­natele căruia punctul mobil (fiinţa) devine punct fix (textul). Acest proces, început cu Somnul din somn (1977), se însoţeşte de o esenţializare vădită a expresiei poetice, de o schimbare a registrului liric (în care „eu“ se transformă în „noi“ şi „tu“), de abordarea „temelor mari“, a celor care implică o opţiune filosofică şi, mai ales, deplina şi definitiva fixare în „celula poeziei“. În Somnul din somn şi, apoi, în Ochiul de greier (1981), Ora de nisip (1983), Stea de pradă (1985) şi Poezii (cu ineditele lor) poezia „departelui“ este una a (în)depărtării, a stingerii şi reintegrării în ritmurile cosmosului, a risipirii, înţeleasă nu ca o multiplicare în lucruri, în cotidian (ca în poezia optzeciştilor), ci ca o implozie, ca o repliere în propriul text: iar „textualizarea“ Anei din Numele nu-i decît un semn care marchează, şi el, acest proces dublat, mult mai rar însă în ultimele volume, de imagini acroşante ce amintesc de „cruzimile“ realului: „Cuvintele trec strada/ Ca şirul de orfani/ De la Casa Copilului,/ Plecare cu pumnu-ncleştat/ În haina celui din faţă,/ Cu singura grijă/ De-a nu se pierde/ Unul de altul“ (Şirul). Dincolo de aceste efecte de contrast, poezia Anei Blandiana rămîne o dramatică şi niciodată încheiată căutare a unui centru structural: „o fugă în tine însuţi cît mai adînc“.

La cîteva luni după „recuperarea“ Anei Blandiana în circuitul curent al opiniei scrise (pentru că din cel al valorilor – acela care nu ţine seama de ordinele cenzorilor n-a ieşit nici un moment; dimpotrivă!), poetei i-a apărut un nou volum de versuri, Arhitectura valurilor (1990), redactat prin 1987 şi amînat din cauza interdicţiei de semnătură, intervenită în august 1988. Contextul socio-politic şi cultural în care se tipăreşte Arhitectura valurilor este complet diferit de acela în care apăruse, iată, antologia Poezii (în primăvara lui 1989); la prima vedere, s-ar putea spune că schimbat în bine: între timp, s-a cîştigat o sumă întreagă de libertăţi, unele depline, altele – parţiale, între ele, libertatea cuvîntului şi a opiniei părînd definitivă. Schimbarea peisajului (căci a siste­mului…) a determinat-o pe Ana Blandiana să facă unele precizări importante – atît în perspectiva impactului cu cititorul care va trebui sa abordeze poemele în registrul specific anilor de dictatură, urmărind, adică, procesul semnificării în formula discursului subversiv, cît şi în ordinea prezenţei sociale a scriitorului într-un timp ce se grăbeşte (cu ce destinaţie?): altfel spus, cuvîntul înainte care deschide volumul Arhitectura valurilor se referă, deopotrivă, la poeme dar şi la proza de idei pe care o regăsim în fiecare intervenţie din mass media timpului: „Această carte a fost terminată în 1987, cîteva din poemele care o compun fiind publicate în reviste, graţie curajului şi solidarizării redactorilor, în cursul primăverii şi verii anului următor, pînă în momentul interdicţiei de semnătură din august 1988. Ea este oglinda unei stări de spirit în care exasperarea şi umilinţa, mînia şi disperarea, ruşinea şi revolta se topeau în sentimentul iminen­ţei sfîrşitului ca unică alternativă a atît de improbabilei salvări. Libertatea transformă aceste pagini, din manifeste multiplicate de mînă sau citite printre rînduri, în documente ale memoriei colective şi, pur şi simplu, în poezii care nu-şi visează altă perenitate decît cea estetică. Le închin celor care, murind, au făcut posibilă şi întoarcerea poeziei în sine însăşi“.

Atrage atenţia în acest text „de întîmpinare“ a cititorului sintagma documente ale memoriei colective: încă o dată Ana Blandiana îşi judecă lucid versurile dar şi proza de idei. Precizarea poetei e cu atît mai importantă cu cît nici ea n-a fost scutită de contestări violente, de denunţuri în stilul anilor ’50 şi chiar mai de înainte, amintind de sinistrele „demascări“ practicate de colaboratorii verzi ai lui „Sfarmă Piatră“ ori „Porunca Vremii“. Poemele din acest volum sînt tipice pentru ceea ce unii au numit literatura rezistenţei; poeziile Anei Blandiana, alături de textele şi gesturile multor colegi de breaslă – unii exprimîndu-şi deschis protestul, alţii, cei mai numeroşi, „delegînd“ personaje şi „voci“ lirice pentru a emite fragmente ale discursului subversiv –, au contribuit la solidarizarea conştiinţelor în anii dictaturii; citind astăzi poemele din Arhitectura valurilor, disidenţa Anei Blandiana relevă încă alte nuanţe ale modalităţilor prin care literatura română a supravieţuit şi dezvăluie o dată mai mult faptul că revoluţia ei n-a fost una strigată în genunchi: nu îndurare au cerut scriitorii, ci pedeapsă şi neuitare. Tocmai împotriva uitării sînt scrise documentele memoriei colective din Arhitectura valurilor, împotriva tuturor iluziilor cu care un viitor incert, vopsit de unii în toate culorile curcubeului, ar putea ascunde trecutul, lăsîndu-l să revină altădată, sub alt chip, sub alte zîmbete, cu alte vorbe; fapt semnificativ, primul poem al cărţii configurează această temă a neuitării şi a veşnicei reîntoar­ceri la trecut, la ceea ce am fost pentru a vedea limpede ce sîntem şi, mai ales, ce vom fi: poemul se numeşte Cursa (1): „Aşa o să fac:/ În loc de piatră, oglinda./ Şi-n loc de nume,/ O oglindă asemenea./ Va fi ca o cursă/ În care veţi cădea/ În sfîrşit./ Ce-mi pasă că nimeni nu va mai şti/ Unde-mi este mormîntul,/ Cînd voi vă veţi apleca peste el/ Curioşi să vedeţi/ Al cui poate fi/ Şi vă veţi vedea/ Pe voi înşivă“: oglinda (piatra, mormîntul, numele) reprezintă nu doar suprafaţa de reflectare a chipului, a efemeridei care se priveşte acolo, ci spaţiul de (re)formare a fiinţei, locul unde fiecare se poate citi pe sine, cel ce este, în sine, cel ce a fost.

Acest subtil joc descoperind cursa care pîndeşte viaţa noastră „cît mai cotidiană“ (cu vorba unui cunoscut personaj politic al zilei) îşi asociază motivul trecerii timpului, element obişnuit al liricii Anei Blandiana; iar neoromantismul este unul dintre faptele identificate demult de critica literară în cărţile poetei. Sferei acestui motiv, care se înscrie în amintita temă a neuitării, i se subsumează, spre deosebire de tratarea sa în alte paradigme poetice, ideea construcţiei; valurile deconstruiesc o structură pentru a o reformula altfel, mereu alta cu fiecare mişcare: secretul, mirajul şi miracolul acestei zbateri, acestui efort al construcţiei constituie nucleul multor poeme mai cu seamă din prima secţiune a cărţii: „Totul se schimbă,/ S-a schimbat/ Sau se va schimba/ Stîncilor le cresc rădăcini/ Şi dau muguri,/ Apoi încep să se mişte încet/ După credinţa cuiva,/ Ţăranii altoiesc abonamente de tren/ Pe coarne uscate de pluguri./ Aha!/ Plante cu gheare şi aripi încearcă/ Să-şi salveze seminţele învăţate să treacă/ Dintr-o lege într-alta,/ Zbor/ Lung de nori prin pămînt,/ Clorofilă cu puls,/ Peşti pe ramuri cîntînd/ Şi suspansul maşinii cu pîine/ La un capăt de ogor,/ Intertip,/ Regn de trecere,/ Eternitate/ La fel de străină/ De trecut şi viitor…“ (Trecere); nu lucrurile care pier şi nici fixitatea dezolantă a eternităţii sînt mizele poemului, ca la romantici, ci lucrurile care se nasc şi sublimul act al construirii, al desăvîrşirii acolo unde nimic nu poate fi construit şi nimic nu poate fi desăvîrşit. Curgerea molcomă a versului în tiparul acestui motiv liric este brusc întreruptă de poemul cu accente mesianice Dies ille, Dies irae: „O să vină ea,/ Nu se poate altfel,/ O să sosească/ Şi ziua aceea/ Amînată de veacuri,/ O să vină,/ Se apropie,/ Se şi aude/ Pulsul ei bătînd/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întîrzia./ Nu vă îndoiţi, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrînd de lumină“. Începînd de aici, poezia Anei Blandiana devine acut referenţială, căpătînd lucirea stinsă a metalului, strigînd zdrobită sub şenilele buldozerului, pocnind asemeni lemnului „unui timp murdar“ din Drum: poeticul îşi descoperă canalele directe de comunicare cu realul, fiecare poezie structurîndu-se în jurul unui nucleu care indică aproape cu exactitate referentul: „A muri din lipsă de libertate/ Ca din lipsă de aer,/ Nu pentru că eşti închis/ Ci pur şi simplu/ Pentru că ea, cuşca, există –/ Ce subiect/ Pentru o propoziţie/ Care îşi aşteaptă predicatul“ (Subiect); „Pe nevăzute/ Mîna lui se‑ntinde-n somn/ Şi năruie/ Cu fiecare vis/ O mănăstire“ (Pe nevăzute); „Şi iată, bisericile/ Pornesc să alunece pe asfalt/ Ca nişte corăbii/ încărcate de spaimă,/ Cu turnul catarg/ Şi pînze umflate/ De vîntul/ Bătînd mereu în altă direcţie,/ încît/ Dacă mergi neatent pe stradă,/ Poţi fi ori cînd călcat de o biserică/ înnebunită/ Grăbită să se ascundă“ (De-a v-aţi ascunselea).

O poezie scrisă sub impactul evenimentului, al stării şi sentimentului de fiecare zi; dărîmarea (mutarea) unei biserici, aerul irespirabil al cuştii, înlocuitorii de speranţă, lanţurile, somnul bont, zilele „fără mîine, fără azi“, umilirea pe „treptele batjocurii“, molozul şi valul de spaimă, scrîşnetul de dinţi, insultele şi neputinţa, soarele gri şi ochelarii „de cătuşă“ – atît e prezentul şi (mai crud!) atît era atunci viitorul; un infern în care poezia e scrisă împotriva uitării şi împotriva năruirii, a sistematizării zidurilor şi sufletelor. Cartea Anei Blandiana se citeşte azi în perspectiva codului împotrivirii, a discursului subversiv care se ascunde atît de voit „stîngace“, însă, între coperţile sale; titlul însuşi are o semnificaţie particulară în această ordine: arhitectura valurilor din poemul Anei Blandiana poate fi identificat în aceeaşi sinistră figură care a fost obiectul pamfletelor lui Mircea Dinescu din Moartea citeşte ziarul: „Arhitect de valuri/ Înălţate mereu/ şi mereu năruindu-se/ Ca s-o poată lua de la capăt;/ Meşter mare/ Întrecîndu-i pe ceilalţi/ Nu prin ştiinţa,/ Ci prin exasperarea de a zidi;/ Zburător cu aripi de şindrilă/ De două ori victimă/ A operei sale;/ Blestem/ În zidul de litere-al căruia/ E închis un popor“ (Fără nume); Nebunul şi Haplea ai lui Mircea Dinescu se regăsesc, pentru a indica acelaşi referent, în arhitectura valurilor din volumul Anei Blandiana. Fluxul împotrivirii din aceste poeme ale rezistenţei este întrerupt, rareori, de cîte un fior metafizic, amintind cărţile anterioare ale poetei (Prin nefiinţă), ori de fuga spre „centrul singurătăţii“ (Model); în Arhitectura valurilor, conştiinţa scriitorului se radicalizează, poemul de dragoste este un ţipăt înăbuşit („Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături/ Şi ţine-mi capul strîns să nu tresar/ Cînd somnul bont la care-s condamnată/ Se-ascunde, răsucindu-se-n coşmar;/ Cuprinde-mi tîmplele în palme-aşa/ Cum ţii să nu se verse un potir/ Şi pune-ţi gura peste gura mea:/ Inspiră ţipătul pe care-l expir,/ Să nu se-audă hohotul de plîns/ Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;/ Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă/ Valul de spaimă care creşte-n jur/ Şi duce totul, şi în urma lui/ Rămîne doar moloz şi ghilimele,/ Şi se chircesc bolnave şi se sting/ Şi soarele şi celelalte stele…“; şi ce poate fi mai frumos decît demnitatea iubirii în faţa valului de spaimă?), iar una din funcţiile discursului liric pare a fi exorcizarea complexului vinovăţiei care ne apasă pe toţi (Martorii). Un poem precum Gol sfîşiat transpune cu exactitate starea poetului şi a poeziei; „Puterea de-a alege/ Între a fi implicat/ Şi a fi singur/ Curaj de-a opta/ Între suferinţa ţipătului/ Şi cea a tăcerii/ Forţă în stare să se hotărască/ Între fuga în afară/ Şi fuga înlăuntru,/ Tu stăpîneşti universul/ În care/ Stelele ard/ De nehotărîre./ Gol sfîşiat în două,/ Eternitate duală/ De unde/ Cad jumătăţi de rachete/ Şi ciozvîrte de îngeri“; ieri ca şi azi, sensul evoluţiei poetului şi poeziei rămîne ceea ce am numit şi la Mircea Dinescu estetica angajării: aici îşi descoperă poemele Anei Blandiana atît valoarea de documente ale memoriei colective cît şi perenitatea în ordinea valorii estetice.

În 1991 apărea volumul 100 de poeme; iată ce mărturisea atunci Ana Blandiana într-un interviu acordat Tiei Şerbănescu pentru cotidianul „România Liberă“; „Cea mai recentă carte românească este o selecţie într-o stare de spirit specială, într-un moment în care am vrut să-mi dovedesc mie însămi, ca atît de legată de mersul istoriei, că pot să exist ca poet în afara acesteia. Este o carte luminoasă conţinînd în mare măsură poeme de dragoste; o carte blîndă – opusă spiritului negru din Arhitectura valurilor – încercînd să vadă dincolo de disperarea noastră de zi cu zi“. Întîi de toate aflăm că selecţia aparţine autoarei înseşi; fapt important, pentru că aici se găsesc poeme de la primele volume (Cădere, Requiem, Pietà din cartea din 1969, A treia taină, de exemplu) pînă la ultimul, Arhitectura valurilor; prezenţa unor poeme de la vîrste lirice deosebite spune multe despre poziţia autoarei în propriul cîmp literar, faţă de „locuitorii“ lui, instruind despre anume invariabile ţinînd de o paradigmă a creaţiei şi sensibilităţii.

Sînt în mărturisirile făcute Tiei Şerbănescu şi două exagerări evidente. Întîi, 100 de poeme nu poate fi opus volumului precedent, fie şi numai din cauza reluării atît de multor poeme de acolo (mai mult de o duzină). Ana Blandiana a dat deoparte, e adevărat, multe „efemeride“, poeziile scrise sub impactul evenimentului, al stării şi sentimentului de fiecare zi, selectînd poemele în care adie fiorul metafizic şi tematica erotică; dar nu „blîndeţea“ şi nici, cu orice preţ, „luminozitatea“. Apoi, zice Ana Blandiana, cartea va fi trebuit să dove­dească faptul că autorul poate exista ca poet „în afara“ istoriei; nici că se poate lucru mai greu de acceptat în ce o priveşte pe Ana Blandiana. Nu e foarte dificil de ghicit care vor fi fost motivele acestei afirmaţii şi acelei stări. Ana Blandiana este unul dintre scriitorii cei mai hărţuiţi de propaganda brun-roşie-verde, făcută în cîteva publicaţii imunde după 1990; atacată de „rinoceri“, apărîndu-se doar cu armele poetului (dar cît de ascuţite, atunci cînd talentul şi ascendentul valoric e atît de evident!), supusă sinistrelor „demascări“, poeta oboseşte uneori şi regîndeşte termenii existenţei sale: „Aici să dormi!/ În miros de hîrtie/ Scrisă cu greu/ Şi-abia pe înţeles,/ Prea firav zeu din templul/ Numit copilărie –/ Jertfe întregi/ Şi sferturi de eres./ Aici să dormi,/ Înmormîntat în rime/ Pe care nu mai poţi/ Să le auzi,/ Sînt fără voie/ Şi în întregime/ Printre episcopi laşi/ Şi îngeri cruzi./ Aici să dormi,/ În pace şi visînd,/ Apoteoza/ Nu ştiu cîtor Iovi,/ Trecut prin închisori/ Şi flăcări blînd/ Spre-un paradis/ Din zahăr de cartofi./ Aici să dormi,/ Mutat a doua oară,/ Fie-ţi ţărîna literei uşoară“. Dar chiar acest delicat Epitaf şi poemele de dragoste şi cele „luminoase“ nu sînt decît ţipete înăbuşite ale unei conştiinţe radicalizate.

Poate că Ana Blandiana va fi intenţionat o carte, în adevăr, „opusă spiritului negru“ din Arhitectura valurilor; nu i-a „ieşit“ şi nici nu avea cum să-i iasă o asemenea carte pentru că poetul nu poate fi în afara istoriei (sau, poate, n-a fost aici decît utopia de-o clipă a „vîrstei de aur“, a întoarcerii la fondul neoro­mantic al tinerei de douăzeci de ani din Descîntec de ploaie). Poemele de maturitate ale Anei Blandiana, dincolo de fiorul neoromantic, rămîn ceea ce sînt: documente ale memoriei colective, ca acest celebru Eu cred: „Eu cred că sîntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniştea/ În care aşteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul –/ De-a ne da drumul pe topoganul somnului/ Pînă aproape de moarte,/ Cu siguranţă/ Că vom mai fi în stare să ne naştem/ Din nou?/ Eu cred că sîntem un popor vegetal –/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltîndu-se?“ Mulţi poate îşi amintesc plăcerea de a citi multiplicat la xerox acest text scăpat de sub foarfecele cenzurii în revista „Amfiteatru“; mulţi îşi reamintesc fiorul şi plăcerea repetate la ascultarea acestui poem spus de Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu la microfonul „Europei Libere“; întrucît ne-am schimbat de atunci? Mai sîntem un popor vegetal?

 

Revista indexata EBSCO