Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Junimea, Maiorescu, marii clasici în Istoria lui I. Negoiţescu (II)

 

Aşezat între Creangă şi Caragiale – situare greu de explicat, ca şi ordinea în sine a marilor scriitori, care ar trebui problematizată –, Slavici se bucură de adeziunea lui Negoiţescu, şi nu din motive localiste, ci de sistem în care Negoiţescu se recunoaşte şi de care se simte validat. Primul paragraf se referă tocmai la spaţiul social, politic şi mental germinativ al scrierilor şi atitudinii lui Slavici: invocînd o afirmaţie a prozatorului care vorbise despre „timpul de la 1850 la 1868” ca despre un timp „binecuvîntat pentru românii din împărăţia austriacă”, Negoiţescu explică: „Iobăgia era desfiinţată, egalitatea înaintea legilor proclamată, iar limba română garantată în biserică, şcoli, administraţie şi justiţie. Perimetrul dintre Radna, Lipova, Arad, în bogata vale a Mureşului, îi apare pentru acea vreme, scriitorului nostalgic de mai tîrziu, ca un fel de utopie convenabilă, vrednică a fi reactualizată, ca un paradis profan” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 114). Pe acest fond, „substratul literaturii lui Slavici este moral şi ideologic” (Idem, p. 115). Negoiţescu nu putea să nu fie sensibil la problemele de fond ale romanului Mara, care, pe lîngă povestea de dragoste,  abordează „şi probleme sociale fundamentale pentru provincia trascarpatică în acea epocă; pe de o parte, formarea prin hărnicie şi stăruinţă a unei burghezii române, pornind de la stratul de bază al meseriaşilor constituiţi în bresle şi alcătuind un amestec salubru de rural şi urban, iar pe de altă parte existenţa unei patrii multinaţionale şi poliglote” (Idem, 114). Sînt valori care definesc o lume în care Negoiţescu însuşi crede, şi pe care literatura nu numai că n-ar trebui să le ocoloească, dar ar trebui să le transforme în model social. Iar analiza făcută romanului reţine tocmai „vîlvătaia năprasnică a iubirii” care „leagă, în vreme ce ameninţă să despartă din cauza incompatibilităţii etnice, un neamţ şi o româncă” (Ibidem). „Priveliştea cosmopolită a tărîmului natal” devine emblematică pentru Negoiţescu.

De reţinut cel puţin alte două idei din capitolul despre Slavici: situarea Închisorilor mele în contextul creaţiei lui Slavici şi consecinţele raportării la realitate prin prisma perspectivei morale. Cum personajele lui Slavici sînt definite de confruntarea cu ele însele, „tendinţa morală se topeşte în text şi, în realismul ei puternic, naraţiunea capătă virtuţile unei parabole” (Ibidem, p. 115). A face saltul dinspre concret în parabolic, iată pentru Negoiţescu un semn al valorii. Nu rămînerea în imediat, în consemnare, notaţie, reflectare a realităţii, nici perseverarea în plăcerea observării imediatului, ci mutaţia în parabolic, în sens major care depăşeşte individualul, iară sensul valorii prozelor lui Slavici. Experienţele – individuale – devin în scrisul lui Slavici exemplare, arhetipale, capătă forţa unor modele în absolut. Astfel cum se realizează axiologic scrisul lui Slavici – nu e vorba despre axiologie estetică, ci de una umană, ontologică, răsfrîntă în estetic. Pe de altă parte, pentru Negoiţescu, Închisorile mele ­– asociată Preludiilor lui C. Stere şi romanului Cum am devenit huligan, de Mihail Sebastian – e o opera majoră. Argumentaţia vizează „fidelitatea şi stăruinţa în idei” care au făcut ca Slavici, luptător pentru drepturile românilor din monarhia austro-ungară, să se fi simţit bine alături de maghiari şi de germani. Spune Negoiţescu: „Cu toate că nu are valoare beletristică deosebită, rămîne totuşi în literatura noastră […] printre documentele ei morale importante” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 115). Este aici o afirmaţie grea, pe care – surprinzător, în fond – o face un susţinător al esteticului. A nu înţelege mesajul opţiunii lui Negoiţescu e nu numai rodul inerţiei, ci deseori al relei voinţe. În fond, o afirmaţie similară s-ar putea face despre propria-i operă În cunoştinţă de cauză. Poate că nu are valoare critică, dar rămîne printre documentele morale ale literaturii române. Într-un anumit fel, Istoria însăşi e înainte de orice altceva un document moral. Revenind la Închisorile mele, e limpede, pentru Negoiţescu nu valoarea beletristică contează, ci documentul moral. De altfel, spre sfîrşitul prezentării lui Slavici, Negoiţescu invocă nevoia lui Vianu de a justifica alăturarea scriitorului transilvănean de  ceilalţi mari creatori ai Junimii. Slavici nu ne apare „ca un desăvîrşit artist al cuvîntului” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 116) din cauza influenţelor limbii germane şi maghiare în care a scris; or, acest fapt e departe de a constitui pentru critic un handicap. Dimpotrivă: „Limba lui greoaie şi împiedicată gîlgîie de umanitate, iar operele pe care le-am citat mai sus ne revelează deplin originalitatea artistului” (Ibidem).

Prin urmare, cum să nu fii surprins de refuzul criticii literare de a identifica/vedea contribuţia lui Negoiţescu nu prin opţiunea pentru estetic, ci pentru etic? Situat imediat după Creangă, dar înaintea lui Caragiale (deşi cei doi scriitori ar avea în comun propensiunea către hedonism; Creangă, totuşi, e un inocent, în vreme ce păcatul lui Caragiale e de a fi complice decăderii morale), Slavici e exemplar prin modelul uman pe care îl instituie, prin felul lui de a vedea lumea. De altfel, mesajul lui Negoiţescu este explicit. După afirmaţia de dinainte, Negoiţescu precizează: „De altminteri, în măsura în care sînt mai esteţi decît Slavici – Creangă şi Caragiale sunt şi mai artificiali, mai abstracţi şi răspund mai puţin întrebărilor noastre setoase de lumină şi adevăr” (Ibidem). E aici o afirmaţie esenţială pentru programul estetic al lui Negoiţescu. Esteţi, Creangă şi Caragiale? Dar estetismul acesta e mai degrabă un dezavantaj, dacă nu un grav handicap. Esteţi, adică artificiali şi abstracţi. Or, literatura ar trebui să răspundă marilor întrebări, nevoii de bine şi adevăr. Plăcerea, bucuria imediată, experienţa estetică privită ca experienţă a plăcerii, toate acestea sînt periferice, ba chiar diversioniste, imorale sau amorale. Citind ultimul paragraf din prezentarea lui Slavici, înţelegem chiar ceva în plus: că există o unitate organică între scrisul şi existenţa scriitorului. Cosmopolitul, omul care ilustrează valorile Europei centrale a vieţuit slujind aceste idealuri: „Nu numai cosmopolitismul îl apropie pe autorul Marei de valorile bătrînului nostru continent, el înfăţişîndu-ni-se acum ca un tipic reprezentant al duhului Europei centrale, ci şi provincialismul, în sensul bun şi de temei al cuvîntului, […] dar mai cu seamă ideea sa despre om, respectul înrădăcinat faţă de sine însuşi” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 116). Și, mai departe: „Nu din întîmplare a fost Slavici azvîrlit în temniţă şi de ungurii a căror prietenie a dorit-o fără preget, şi de românii lui, pe care i-a slujit exemplar făcînd să rodească în Ardeal atîtea din concepţiile sănătoase ale lui Maiorescu” (Ibidem). Or, în vreme ce Slavici a fost întemniţat pentru ideile sale, Creangă sau Caragiale se pare că nu au nici un crez, în afara aceluia estetic, hedonist – care a şi hrănit, în a doua jumătate a secolului XX, interpretările critice de factură structuralistă. Pe acest fond, are dreptate Nicolae Balotă să invoce „crizele” din secolul XX, „cercetările şi explorările succesive ale formaliştilor ruşi, ale stilisticienilor şi morfologilor germani, ale discipolilor fideli ai lui Mallarmé şi ale «noilor romancieri» din Franţa, ale unor reprezentaţi ai New Criticism-ului american” care „au exercitat – cu toate rezultatele remarcabilele lor extraliterare – un terorism sterilizant în conştiinţa şi practica literară a epocii” (Nicolae Balotă, Cercul Literar în secolul al XXI-lea, în Sanda Cordoş, coordonator, Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, Editura Accent, 2009, p. 17). Faţă de acest „terorism” trebuie situată ideologia cerchiştilor, mizînd pe moral, tragic, existenţă.  În fond, în articolul invocat, Balotă pune în discuţie exact miza înaltă a literaturii („Într-un timp al tuturor ameninţărilor, cerchiştii credeau în valoarea salvatoare a artei”, spune el – Nicolae Balotă, Cercul…, p. 16), invocînd des argumente din corespondenţa lui Negoiţescu din anii `40 ai secolului trecut. Dar faptul că Balotă simte nevoia să argumenteze această poziţie a cerchiştilor, a lui Negoiţescu înainte de toate şi a lui însuşi, este, în subsidiar, chiar dovada că, în 2009, poziţia aceasta este încă necunoscută. Or, este chiar poziţia pe care se fundamentează Istoria lui Negoiţescu.

La fel de elocvente pentru modul lui Negoiţescu de a înţelege literatura şi istoria literaturii sînt capitolele despre Creangă şi Caragiale. Paragraful cu care se deschide capitolul despre autorul Amintirilor din copilărie sunt cu totul relevante. Iată: „Nimic antireligios sau anti-dogmatic, la răspopitul Creangă. El era certat doar cu ipocrizia clerului, a superiorilor lui ierarhici. Nici urmă de contestare în originalitatea sa, ci numai bun simţ obişnuit şi curajul de a fi el însuşi în vorbă ca şi în faptă, nonconformist şi plin de umor, cu piperul de cuviinţă, într-o lume ce nu numai o acceptă, în care se complace şi care nu-i apare derizorie, ci bogată de semnificaţii, deşi, ca epicureu, o consideră doar sub unghi ludic” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 112). Sub semnul interpretării neutre, tot observaţii care relevă minoratul personalităţii lui Creangă. Epicureu, Creangă joacă, cum se precizează mai tîrziu, „rolul de măscărici pentru saloanele literare” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 113), de aici născîndu-se arta sa. Altfel spus, nimic din ceea ce presupune marea artă la temelia scrisului său. „Cariera lui ecleziastă nu presupune nici o vocaţie corespunzătoare” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 112.), şi tocmai de aceea „Popa Duhu, în care el portretizează un reformator religios nerealizat din cauza mediocrităţii mediului social, un Savonarola de la periferia Europei, nu se conturează nici pneumatic, nici tragic, ci doar pitoresc” (Ibidem). În plus, Creangă nu are nici „preocupări didactice”, ci doar plăcerea de a practica virtuozităţi de autor conştient că să adresează publicului cult. Nici o misiune mai înaltă, aşadar, în spatele acestor plăceri gratuite. Spre deosebire, însă, de Caragiale, care ar fi complice lumii pe care o prezintă, Creangă, măcar, pare să nu fie vinovat de poziţia/atitudinea sa. „Ca este şi literat, obsedat artizan al cuvîntului” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 117), Caragiale îşi dezvăluie simpatia faţă de mitocanii din D-ale carnavalului, „şarjîndu-i partizan dar şi călduros amuzat” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 118), „identificîndu-se parcă cu dînşii” (Ibidem). D-ale carnavalului  i se pare lui Negoiţescu „o comedie cu, despre, pentru şi – atenţie! – quasi de un mitocan…” (Ibidem). Nimeni, în fond, dintre exegeţii lui Caragiale n-a venit cu un verdict atît de dur referitor la relaţia dintre lumea lui Caragiale şi biografia sa. Să cităm mai departe: „Din aceeaşi categorie sunt şi fermecător comicele personaje ale Momentelor […]: încornoraţi agreabili, cuconiţe nostime, ofiţeraşi picanţi, amploaiaţi «afumaţi», dascăli semidocţi, copii rău-crescuţi – toţi surprinşi cu o fidelitate de album de familie şi cu acea bine condimentată, suspectă îngăduinţă, într-o lume de moravuri frivol balcanice şi în înşelător decor occidental, în care «forma fără fond», imitaţia pe modeste sau confortabile spaţii e de un pitoresc extraordinar” (Ibidem). Undeva în adîncuri, se ascunde reproşul făcut cu decenii înainte de Gherea, pe care avea să-l reia, în alte contexte Nemoianu, referitor la lipsa de angajare etică a lui Caragiale şi la răul pe care l-ar face el lumii româneşti. În fond, corespondenţa cu Radu Stanca din anii `40-`50 şi viziunea foştilor cerchişti despre Caragiale sînt elocvente pentru felul cum judecă Negoiţescu scrisul marelui dramaturg. Să reţinem deopotrivă faptul că şi Creangă, şi Caragiale – în viziunea lui Negoiţescu –, dincolo de hedonismul lor, se realizează ca scriitori la nivelul pitorescului. Or, e acesta un nivel care nu presupune nici un fel de angajare etică, ci doar o estetică. Unde e parabolicul, proiectarea în major din scrisul lui Slavici? Întrebarea e, evident, retorică.

De fapt, ce i se reproşează lui Caragiale? O ideologie datorată influenţei lui Eminescu – de aici „vehemenţa şi durata opoziţiei faţă de Partidul Liberal cu care, practic, ca ziarist autorul Scrisorii pierdute s-a arătat pînă la urmă dispus să colaboreze” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 119). Ciudată, în fond, contradicţia care tarează acest verdict, şi pe care Negoiţescu nu-l simte. Căci, aşa cum o spune Negoiţescu, Caragiale e vehement, trăieşte o idee (el care-i reproşa scriitorului tocmai frivolitatea); doar că această idee e în dezacord cu valorile în care, asemenea lui Lovinescu, el însuşi insensibil la creaţia caragialiană, Negoiţescu credea. Dincolo de acest fapt, verdictul final: „oricît ar detesta politic lumea creaţiei sale antiutopice, estetic, Caragiale se lasă cu deliciu corupt de ea şi astfel, prin empatie, literatura lui devine din adversară, complice cu antiutopia, influenţînd în rău pe români. Rîsul caragialian atacă nu numai pe adversar, ci şi capacitatea morală a emitentului său” (Ibidem). Or, pentru o astfel de judecată, care nu mai are deloc de-a face cu ceea ce numeam prin estetic, Negoiţescu îşi pregătise cititorul cu pasajele anterioare, cînd aducea în discuţie problema cinismului marelui scriitor. „Cinism? – se întreabă Negoiţescu. Cinic era de bună seamă autorul marionetelor exuberante şi cretine din D-ale carnavalului, această commedia dell’arte băştinaşă. Oricum, cinismul caragialian se împleteşte cu estetismul său – atracţia formelor şi stilurilor, în care nu profunzimea vederilor contează, ci variabilitatea lor, iscusinţa de a le alterna” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 118). Estetism asociat cinismului şi relativităţii morale; mai rău chiar, unei complicităţi cu răul. Aşa încît, ipoteza că sub semnul unei „inteligenţe vizionare”, Caragiale ar fi presimţit răul din lumea românească (să ne reamintim: „râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mîngîiere ca altă dată cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plîngă – noi am rîs destul” – I. Negoiţescu, Istoria…, p. 119) nu mai reuşeşte să schimbe nimic din„sensul trădător al comediei sale”.

Poate tocmai de aceea, în tabelul ierarhic al lui Negoiţescu, Caragiale e ultimul dintre marii scriitori, iar Creangă, imediat  după Eminescu. Căci, cum am precizat ceva mai devreme, în viziunea lui Negoiţescu, Creangă apelează la virtuozităţi formale, ca un măscărici, de dragul clasei înalte care-l asculta/citea. Rafinamentele lui sînt amorale: „Dar vina lui Creangă – dacă vină şi nu fatalitate este – constă în împrejurarea că el a apăsat numai pe coarda plăcerii” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 113). Și urmează o axiomă, literă de lege pentru Negoiţescu: „Oricîtă valoare ar avea un text de interpretat, care deţine calitatea de a se interpreta pe sine, însumîndu-şi interpretul, autarhia aceasta valorică, concentrarea aceasta estetică denotă sărăcie spirituală indiscutabilă. Estetismul lui Creangă nu are seamăn decît în proza lui Mateiu Caragiale. […] Ambii mizînd pe filologie, pe valorile de expresie ale prozei româneşti, pe «poezia» prozei şi, ca atare, ambii intraductibili” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 112). Invocarea finală a lui Fundoianu, care în 1922 îl apropia pe Creangă de Mallarmé cade firesc. Dar invocarea lui Mallarmé nu este una favorabilă, cum am fi tentaţi să credem – nu e un gir de valoare, ci de artificiu –, nu este nici măcar suspicioasă, ci de-a dreptul negativă. Nu după multe paragrafe Negoiţescu avea să continue: „Această situare sub estetic – Negoiţescu tocmai invocase „terminologia de glosar”, „hermetismul folcloric” şi „capacitatea de sugestie” care decurge de aici – a unui estet vine la autorul Amintirilor din copilărie dintr-o umilitate spirituală ca formă existenţială a litotei. Simplicitatea, rusticitatea, reticenţa, puţinătatea, concizia, preteriţiunea, oroarea de redundanţă, care-i caracterizează stilul, vin din acelaşi rafinament disimulat care-l îndeamnă să recurgă la oralitate, la vioiciunea expunerii dialogate, ce nu cunoaşte nici descrierile, nici psihologia, spre a evita monologul, conferinţa, predica. Pe singura lui coardă, falsul măscărici îşi exercită vocaţia de artist cu atîta aplicaţie, încît – în «ţărănia» ei – Povestea poveştilor (publicată abia în 1939), în pofida cumulului pornografic e o capodoperă a rostirii înveselitorului Creangă” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 113). În totul, judecăţi nemiloase, greu de neobservat. În aşa fel încît formula finală, absolut memorabilă, o bijuterie critică, nu poate să mascheze verdictul neiertător. Cînd spune că „în paradoxul lui Creangă ni e prezintă un artizan al folclorului şi un stilist crepuscular, de o tîrzie sănătate şi de un prematur decadentism” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 114), Negoiţescu încearcă parcă nu să îmblînzească judecata, ci s-o contextualizeze şi mai bine în nefirescul ei.

În tot cazul, Creangă şi Caragiale, cărora li se interpune Slavici, sînt judecaţi tocmai prin prisma performanţelor lor estetice, unul ca artificial, celălalt ca imoral, ambii fără altă forţă decît a plăcerii estetice, pe care Negoiţescu o dezavuează. Ceea ce aşteaptă – şi apreciază el – la un scriitor e continuitatea dintre existenţă şi scris, angajarea morală, trăirea sub un imperativ moral care să genereze scrisul, o problematică, cu o oricît de explicită morală, ca în cazul lui Slavici. A fi indiferent sub unghi moral sau, mai rău, a influenţa în rău pe români sînt lucruri generate tocmai de propensiunea către estetic. Cinismul lui Caragiale e chiar consecinţa plăcerii estetice. Fireşte că din acest punct de vedere demonstraţia nu mai cere alte argumente. Și dacă vom continua discuţia despre Eminescu şi Duiliu Zamfirescu este, pe de o parte, pentru a înţelege soluţiile la care apelează Negoiţescu pentru a ieşi din anumite situaţii de impas în care îl plasează propria viziune critică, pe de altă parte pentru că, în afara demonstraţiei în sine care ne interesează, vorbim aici şi despre Negoiţescu în orizontalitatea sa. Nu e lipsit de importanţă să înregistrăm pur şi simplu faptele. De altfel, discutarea scriitorilor paşoptişti sau a criticilor interbelici oferă exemple la fel de incitante.

 

BIBLIOGRFIE:

 

  1. Balotă Nicolae, Cercul Literar în secolul al XXI-lea, în Sanda Cordoş, coordonator, Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, Editura Accent, 2009.
  2. Diaconu, Mircea A., „Ion Agârbiceanu şi I. Negoiţescu. Diagonale (I). O absenţă nemotivată”, în „Convorbiri Literare”, nr. 5, 2016.
  3. Diaconu, Mircea A., „Ion Agârbiceanu şi I. Negoiţescu. Diagonale (II). Agârbiceanu, Mircea Zaciu şi realismul socialist”, în „Convorbiri Literare”, nr. 6, 2016.
  4. Diaconu, Mircea A., „I. Negoiţescu, dincolo de estetic”, în „Meridian Critic”, Annals, Nr. 1/2016 (volume 26), p. 33-48.
  5. I. Negoiţescu, E. Lovinescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1970.
  6. I. Negoiţescu, Engrame, Editura Albatros, Bucureşti, 1975.
  7. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Vol. I (1800-1945), Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
  8. I. Negoiţescu, Însemnări critice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1970.
  9. I. Negoiţescu, Ora oglinzilor, Pagini de jurnal, memorialistică, epistolar şi alte texte cu caracter confesiv, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj, 1997.
  10. I. Negoiţescu – Scriitori moderni, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.
  11. I. Negoiţescu, Straja dragonilor, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Epilog de Ana Mureşan, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994.
  12. I. Negoiţescu, Radu Stanca – Un roman epistolar, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.
  13. Virgil Nemoianu, Cercul Literar între idilism şi spirit critic, în Sanda Cordoş, coordonator, Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, Editura Accent, 2009

 

Revista indexata EBSCO