Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Francitatea ca rezistenţă în faţa noii barbarii

Pe 13 noiembrie 2015, Parisul a fost lovit de forţa urii oarbe. Un masacru al inocenţilor. Ținta era un anumit mod de viaţă simbolizat de Paris.

De fapt, trăim o epocă de nouă barbarie, ce poate fi caracterizată prin trei termeni: Panterorism, Antropocen şi Transumanism.

Introduc acest neologism  – „panterorism” – pentru a desemna o nouă formă de terorism, fără nici o legătura reală cu vreo religie sau ideologie, a cărui singură finalitate este uciderea celuilalt, pentru impunerea propriei puteri. În această nouă formă de terorism, nu mai există un soldat în faţa altui soldat. Există doar ucigaşi care extermină orbeşte o masă anonimă. Panterorismul, tot mai prezent pe planeta noastră, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el însuşi. Ucigîndu-l pe celălalt, dorinţa de putere absolută atinge culmi nebănuite.

„Antropocen” este un neologism ce desemnează o nouă epocă geologică, caracterizată prin faptul că specia umană devine forţa geofizică dominantă a planetei noastre în raport cu forţele geologice naturale. Există o ameninţare reală, pentru prima dată în istorie, de dispariţie a speciei umane. În cartea sa Requiem pour l’espèce humaine (Recviem pentru specia umană) Clive Hamilton scrie: „Este greu de acceptat ideea că fiinţele umane pot schimba compoziţia atmosferei terestre pînă în punctul compromiterii propriei lor civilizaţii, ba chiar a existenţei înseşi a speciei lor […]. Perspectiva unei transformări climaterice necontrolate face să se clatine încrederea noastră nemăsurată în abilitatea noastră tehnică, în certitudinile moştenite din perioada Luminilor şi în întregul proiect modern.”[1] În opinia mea, nu tehnologia va salva specia noastră, ci o schimbare radicală a viziunii despre Realitate.

„Transumanismul”, dacă va ajunge să vadă lumina zilei, va transforma tot mai mult fiinţa umană într-o maşină, iar maşinile vor deveni tot mai umane. Această puternică mişcare culturală şi intelectuală internaţională[2] propovăduieşte utilizarea biotehnologiilor pentru ameliorarea caracteristicilor fizice şi mentale ale fiinţelor umane. Îmbătrînirea şi moartea sînt considerate indezirabile. Selecţia naturală este considerată depăşită, iar selecţia tehnologică îi ia locul. Marele proiect constă în eliminarea oricărei forţe transcendente, înlocuind-o cu omul-maşină, de o inteligenţă supraumană, stăpîn al propriei vieţi. Remarcabil e faptul că Freud a profetizat, încă din 1930, în Civilizaţia şi neajunsurile ei, apariţia transumanismului. El vorbea despre dorinţa fiinţei umane de a fi egala lui Dumnezeu, devenind un Dumnezeu-proteză, printr-o a doua natură, tehnologică, care să-i permită să domine lumea.[3]

Este evident că pentru a înfrunta această ameninţare a panterorismului, antropocenului şi transumanismului, trebuie elaborată o gîndire puternică, riguroasă şi vizionară, care să nu se mulţumească cu simple declaraţii umaniste. Şi orice sistem de gîndire vorbeşte o limbă.

Aş dori să avansez aici ipoteza că francitatea constituie astăzi mijlocul privilegiat de rezistenţă în faţa noii barbarii.

Cuvîntul „francité” a fost introdus de Léopold Sédar Senghor în 1966. Dacă francofonia desemnează o comunitate de limbă – limba franceză, francitatea introduce ideea unei comunităţi de destin, o comunitate spirituală. „Limba franceză e una din acele limbi de care mulţi bărbaţi şi femei, răspîndiţi pe cele cinci continente, au nevoie pentru a trăi – scrie poetul libanez Salah Stétié. […] Nici o altă limbă nu are într-un asemenea grad capacitatea de găzduire pe care o are limba franceză. Nici o altă limbă nu are, într-un asemenea grad, această capacitate de deschidere spre semnificanţii pe care cuvintele le poartă cu ele firesc atunci cînd, venind din afară, se integrează în limba gazdă.”[4]

Cunoaştem bine Şcoala franceză de la Roma, Atena sau din Extremul Orient, precum şi reţelele de şcoli, colegii şi licee franceze implantate în peste 130 de ţări din lume. Dar, dincolo de aceste institute şi stabilimente educative, înţelegem prin „Şcoala franceză” o structură intelectuală şi spirituală care a acţionat de-a lungul vremii şi continuă să acţioneze ca un magnet asupra intelectualilor din lumea întreagă şi, îndeosebi, asupra românilor.

Cuvîntul „şcoală” derivă din grecescul „skholê”, desemnînd activitatea intelectuală desfăşurată liber, precum discuţiile ştiinţifice la Platon, opuse jocurilor. Iar cuvîntul „academie” însuşi, derivat din grecescul „Academeia”, desemna grădinile în care Platon îşi expunea învăţătura. În limba greacă tardivă şi elenistică, „skholê” însemna tocmai „studiu, şcoală filosofică”.

Trei cuvinte caracterizează Şcoala franceză: rigoare, fineţe şi umanism. Rigoarea este aceea a limbajului: fiecare cuvînt îşi are locul şi funcţia sa. Fineţea e aceea a gîndirii: nuanţa este privilegiată de o gîndire care încearcă să-şi facă drum printre cuvintele adesea neputincioase în a exprima Realitatea în întregul ei. În fine, umanismul este de ordin spiritual: totul este centrat asupra omului, depăşindu-l în acelaşi timp.

Francitatea se sprijină pe Şcoala franceză. Ea desemnează o raţiune de un tip special – o raţiune, desigur, riguroasă, dar deschisă către necunoscut şi neprevăzut. Ea mai desemnează şi un imaginar de un tip special – cel care traversează mai multe niveluri de Realitate şi explorează bogăţia Terţului Ascuns.

În acest context al francităţii, permiteţi-mi să enunţ o evidenţă care, ca orice evidenţă, este rareori formulată limpede: limba franceză face parte din identitatea naţională a României moderne. Am fost fericit să aud un scriitor de calitatea lui Petre Răileanu pronunţînd acest adevăr axiomatic, în 2004, cu ocazia manifestărilor organizate la Bucureşti în jurul colecţiei „Românii din Paris”[5].

Francitatea culturii române moderne ne permite să înţelegem o serie de paradoxuri care, altfel, nu şi-ar putea afla o explicaţie raţională.

Mai întîi, românii nu au fost niciodată cu adevărat străini în Franţa, cel puţin pe plan cultural şi spiritual. Ei s-au integrat natural, contribuind la edificarea culturii franceze moderne. Românii nu au constituit niciodată un grup etnic sau  religios separat, pur şi simplu pentru că erau pe deplin francezi.

I s-a reproşat adesea exilului românesc dinainte de 1989 că a fost fragmentat, prins în veşnice ciondăneli între diferite grupuscule şi s-a pus această ciondăneală pe seama unei caracteristici latine închipuite, aceea a unui individualism exacerbat. Dar explicaţia acestei divizări e foarte simple: o coerenţă perfectă a exilului românesc era imposibilă căci, prin limba franceză, românii se simţeau în primul rînd francezi. Ceea ce explică şi de ce marii intelectuali români din Franţa au ales să-şi scrie operele în franceză, spre disperarea unor anumiţi purtători de cuvînt ai exilului, care ţineau morţiş ca poeţii şi scriitorii români să se exprime în limba română, considerînd că limba română este păzitoarea identităţii româneşti. Am fost eu însumi martor la discuţii nesfîrşite pe această temă, la celebrul cenaclu din Neuilly.

Surprinde de asemenea numărul mare de români care au avut o contribuţie importantă la edificarea ştiinţei şi culturii franceze. Cu siguranţă, nu pentru a le face plăcere românilor, Philippe Etienne, Ambasadorul Franţei în România, şi-a intitulat comunicarea prezentată la Academia Română pe 10 iunie 2003 „Aceşti români care au făcut Franţa”[6].

Un clişeu tenace ar vrea să reducă cu orice preţ numărul acesta la doar cîteva nume: Brîncuşi, Tzara, Enesco, Cioran şi Ionesco. Ba chiar, majoritatea francezilor ignoră faptul că aceste personalităţi sînt de origine română. Nu am ezitat, prin urmare, să public drept preambul la colecţia mea, „Les Roumains de Paris”, extraordinarul ghid al lui Jean-Yves Conrad, Roumanie, capitale… Paris (Paris, capitala României), deoarece acest ghid pune în evidenţă numărul foarte mare de intelectuali români din Franţa care au avut contribuţii în toate domeniile cunoaşterii, depăşind cu mult cadrul strîmt al literaturii[7].

Permiteţi-mi mai întîi să dau exemplul fizicianului Alexandru Proca (1897-1955), fondatorul şcolii de fizică teoretică franceză modernă.

Născut pe 16 octombrie 1897 la Bucureşti, Proca vorbea perfect franceza, engleza şi germana la 17 ani. În 1922, îşi termină studiile la Şcoala Politehnică din Bucureşti, ca şef de promoţie. Un an mai tîrziu, pleacă la Paris unde îşi susţine, în 1924, licenţa în ştiinţe. În 1925, Marie Curie îl invită la Institutul ei şi, în 1929, îşi începe lucrările de fizică teoretică, în mecanica cuantică, unde se demarcă net de concepţiile ondulatorii ale lui Louis de Broglie. Naturalizat francez în 1931, îşi susţine în 1933 teza de doctorat conţinînd rezultatele a 18 publicaţii, preşedintele comisiei fiind Jean Perrin. Apoi călătoreşte la Berlin şi Copenhaga, lucrînd cu Schrödinger şi Bohr.

În 1936, la trei ani după doctorat, Proca obţine rezultatul său fondamental, cunoscut şi astăzi sub numele de ecuaţiile lui Proca. Este vorba de o descoperire teoretică capitală: aceea a mezonilor vectoriali, care avea să fie cu asupra de măsură confirmată în plan experimental, după moartea lui Proca, şi care avea să se vădească esenţială (şi mereu actuală) în teoria cuantică a cîmpurilor şi teoriilor unificării interacţiunilor fizice. Aproape simultan, fizicianul japonez Yukawa are aceeaşi idee pentru explicarea forţelor nucleare prin mezonii vectoriali, dar el se sprijină pe ecuaţii false. Şi totuşi, doar Yukawa primeşte Premiul Nobel în 1949. O rivalitate nefericită, cu dimensiuni tragice, care l-a opus lui Louis de Broglie, Premiul Nobel în 1929, explică eşecul lui Proca, altfel celebru în întreaga lume. Aceeaşi rivalitate explică şi eşecul, în 1949, al numirii sale pe un post vacant la Sorbona, precum şi eşecul din 1950, în numirea la catedra de „Teorii fizice” la Collège de France, deşi ea fusese creată special pentru Proca.

Această dramă personală nu l-a împiedicat însă pe Proca, aureolat de marele său prestigiu internaţional, să creeze şcoala de fizică teoretică franceză modernă, datorită faimosului „Seminar Proca”, pe care l-a fondat în 1946 la Institutul Poincaré şi pe care l-a condus pînă la moartea sa. Cei mai mari fizicieni străini din vremea aceea – Born, Dirac, Hamilton, Pauli, Peierls, Racah, Tomonaga, Weisskopf sau Yukawa – şi-au prezentat lucrările la Seminarul Proca. Fizicienii francezi s-au putut astfel forma prin contactul cu aceşti mari fizicieni şi au devenit apoi mari reprezentanţi ai fizicii teoretice în Franţa. Unii dintre ei s-au numărat printre colegii mei de la Institutul de Fizică nucleară de la Orsay şi am cules cu mare interes principalele lor mărturii. Alexandru Proca a murit pe 13 decembrie 1955, la 58 de ani, de un cancer al laringelui. Opera sa completă a fost publicată în 1988 de fiul său, Georges Proca[8].

E important să remarcăm faptul că, în acea vreme, puteai încă publica lucrări ştiinţifice în limba franceză, fără riscul de a trece complet necunoscut. De altfel, Proca îşi publica lucrările în Franţa şi în România în acelaşi timp. Aceste lucrări fundamentale despre mezonii vectoriali în perioada 1936-1941 sînt publicate în Actele Academiei de Ştiinţă a Franţei, Actele Academiei de Ştiinţe a României şi în „Journal de Physique et du Radium” („Revista de fizică şi radiu”). Iar cartea sa, Despre teoria cuantelor de lumină[9] este publicată şi în limba franceză.

Ataşamentul lui Proca faţă de limba franceză se materializează şi în opera sa de traducător. Astfel, Proca a tradus trei cărţi fundamentale de mecanică cuantică: în 1931, Les principes de la Mécanique Quantique (Principiile mecanicii cuantice) de Paul Dirac[10] (în colaborare cu Jean Ullmo), în 1933, Mémoires sur la Mécanique Ondulatoire (Memorii despre mecanica ondulatorie) de Erwin Schrödinger[11] şi, în 1947, Les fondements mathématiques de la Mécanique Quantique (Fundamentele matematice ale mecanicii cuantice) de John von Neumann[12]. Aceste cărţi au servit drept adevărate manuale pentru cei care, în Franţa şi în ţările francofone, s-au consacrat fizicii teoretice.

Aş dori să dau un al doilea exemplu, din domeniul literaturii, cel al marelui scriitor Vintilă Horia.

Vintilă Horia (1915-1992) este un scriitor european de origine română, al cărui centenar a fost sărbătorit în 2015. Vintilă Horia a fost unul din spiritele cele mai complexe ale secolului trecut. A scris în mai multe limbi (franceză, spaniolă şi italiană), fără a uita româna căci, spunea el, „nu există decît un Tărîm al făgăduinţei, cel în care ai învăţat să trăieşti”. Este singurul scriitor român care a obţinut Premiul Goncourt şi nici un alt scriitor român nu ilustrează în asemenea măsură tema exilului.

Opera sa majoră este scrisă în limba franceză şi constă într-un număr impresionant de romane, printre care Dieu est né en exil / Dumnezeu s-a născut în exil (Prix Goncourt, 1960), Le chevalier de la résignation / Cavalerul resemnării (1961), Les Impossibles / Imposibilele (1962), La septième lettre / A şaptea scrisoare (1964), Une femme pour l’Apocalypse / O femeie pentru Apocalips (1968), Persécutez Boèce / Persecutaţi-l pe Boeţiu (1987), publicate la mari edituri, precum Fayard, Plon, Julliard, La Table Ronde, Rocher, L’Âge d’Homme.

Vintilă Horia, născut Caftangioglu, vede lumina zilei pe 18/31 decembrie 1915[13] la Segarcea, în provincia română care a fost şi cea a lui Brîncuşi, Oltenia.[14] La sfîrşitul Primului Război Mondial, familia Caftangioglu trăieşte în Basarabia şi apoi în apropierea oraşului moldovenesc Roman. Potrivit unei pagini din Journal d’un paysan du Danube (Jurnalul unui ţăran de la Dunăre), „Acolo s-a format sufletul meu şi acela e peisajul care a dat naştere cuptorului meu de imagini, orizontului şi stilului meu, modelîndu-le în acelaşi timp pe măsura instinctelor mele.”[15] Dacă în copilărie l-au marcat poveştile cu haiduci, scrierile lui Jules Verne sau romanele de aventuri (Cei trei muşchetari), adolescentul avea să fie vrăjit de Eminescu, Baudelaire, Schopenhauer şi Cervantes.

În 1933, Vintilă Horia se înscrie la Drept, împotriva voinţei sale, dar va frecventa şi cursurile facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Vintilă Horia începe apoi o scurtă carieră de diplomat.

Ataşat de presă la Roma în iulie 1940, Vintilă Horia va rămîne acolo pînă la începutul lui septembrie, cînd va fi alungat din post de regimul fascist al Gărzii de Fier[16], pentru că nu era înscris în rîndurile acesteia. Într-adevăr, în ciuda tuturor intenţiilor răuvoitoare şi a speculaţiilor pe seama orientării politice de dreapta a lui Vintilă Horia, viitorul laureat al Premiului Goncourt nu a fost niciodată legionar[17]. Acest lucru este atestat de documente care ne sînt accesibile astăzi.

Vintilă Horia se întoarce la Bucureşti în decembrie 1940 şi demisionează din minister.

În timpul studenţiei la Viena, Vintilă Horia este numit ataşat de presă, în martie 1942. Al doilea (şi ultimul) episod din cariera de diplomat a scriitorului va dura pînă în 23 august 1944, dată la care România, aflată în război din 1941 alături de Axă, întoarce armele. În acest context, devenit reprezentant al unui stat duşman, întreg corpul diplomatic român de la Viena este închis de nemţi pînă în iunie 1945. Eliberaţi de trupele engleze, diplomaţii români vor fi transferaţi în Italia. În septembrie 1945, Vintilă Horia refuză îmbarcarea pe vasul trimis la Napoli de autorităţile de la Bucureşti pentru a-i repatria pe români. Şi aceasta pentru că Vintilă Horia avea certitudinea destinului comunist al României, regim care se va şi instala de altfel cîteva luni mai tîrziu, în martie 1946. Decizia de a nu se mai întoarce la Bucureşti marchează sfîrşitul unei prime etape în viaţa scriitorului şi, în acelaşi timp, zorii unei alteia, fără întoarcere: cea a exilului. Vintilă Horia nu va mai reveni niciodată în România.

Etapa italiană a lui Vintilă Horia se încheie în februarie 1948, cînd obţine o viză argentiniană. Scriitorul şi soţia sa rămîn la Buenos Aires pînă în martie 1953. Lui Vintilă Horia i se încredinţează un curs de literatură română. Se lansează într-o bogată activitate de jurnalist, în afara conferinţelor şi diverselor sale slujbe.

În martie 1953, graţie unei burse, visul întoarcerii în Europa i se împlineşte. Director al secţiunii de Studii italiene de la Centro Superior de Investigaciones Científicas din capitala spaniolă, Vintilă Horia creează o mică agenţie literară, dedicîndu-se în continuare jurnalismului cultural.

Bîntuit de umbra lui Ovidiu, cu destinul căruia Vintilă Horia se identifică tot mai mult, el începe, în octombrie 1957, scrierea romanului Dumnezeu s-a născut în exil, primul din aşa-numita „trilogie a exilului”. Redactat în limba franceză, ca toate cele care vor urma, cu o singură excepţie[18], acest text va apărea la Fayard, în 1960, cu o prefaţă de Daniel Rops de la Academia franceză. A fost un succes fulgerător, al cărui „tunet” nu va întîrzia să răsune. Încoronat cu prestigiosul Premiu Goncourt pe anul 1960, Vintilă Horia s-a aflat de la început în miezul unui imens scandal, celebrul „caz Vintilă Horia”[19], care a izbucnit imediat după atribuirea premiului.

Datorat presupusului trecut profascist al autorului, acest scandal a fost orchestrat de autorităţile comuniste de la Bucureşti, ca urmare a refuzului romancierului de a onora o invitaţie a Ambasadei române, pentru sărbătorirea Premiului Goncourt. Pentru el, contrariul ar fi echivalat cu un pact ruşinos cu călăii gulagului românesc. De aici i s-a tras răzbunarea, condusă din umbră de Mihai Ralea, trimisul guvernului român în acest scop. Jurnalul L’Humanité deschide spectacolul cu un „dosar Horia”, reluat apoi de alte publicaţii, precum Les lettres françaises, Le Figaro, L’Aurore.

Contrar celor afirmate cu ocazia acestei „propagande defăimătoare”[20], Vintilă Horia nu a făcut niciodată parte din Garda de Fier. Acuzaţiile sînt false: a existat într-adevăr un Gheorghe Caftangioglu printre membrii Gărzii de Fier, dar acela era verişorul său…  Textele din tinereţea sa au fost trunchiate şi manipulate prin traducere.

De fapt, scriitorul deranja prin atitudinea sa neîmblînzită faţă de comunism şi puterea totalitară, aceasta din urmă denunţată necruţător chiar în romanul premiat. În scrisoarea adresată Preşedintelui Academiei Goncourt, Vintilă Horia scrie: „În adevăr, ca urmare a unor campanii duse şi împotriva Academiei pe care o prezidaţi şi împotriva mea, deşi ele conţin multe inexactităţi, nu doresc să fiu cauza unor disensiuni în ţara care m-a găzduit. Ar fi totodată un semn de ingratitudine la adresa ei şi un deserviciu făcut literelor franceze.”[21] Aceasta explică de ce istoria premiilor Goncourt reţine pentru anul 1960: „21 noiembrie (atribuit, dar nedecernat). Vintila Horia: Dieu est né en exil (Fayard).”[22]

În ciuda necazurilor sale, scandalul sporeşte celebritatea scriitorului: contractele de traducere (în Germania, Statele Unite, Anglia etc.) se succed, ediţiile de asemenea.

Instalarea în Franţa, realizată în acel an, însemna împlinirea unui vis din copilărie. La Paris, Vintilă Horia este acasă: „Am simţit imediat […] că aş putea rămîne acolo, nu ca străin, ci ca rudă, că relaţiile pe care le întreţineam încă din copilărie cu spiritul Franţei se maturaseră într-atît încît graniţele săreau în aer în jurul meu, iar ţara mea creştea văzînd cu ochii…”[23]

Ancorat în cultura franceză prin educaţie, Vintilă Horia se înrădăcinează în ea şi prin romanele sale. Cel de al doilea text al trilogiei, Cavalerul resemnării, apărut în 1961 (după ce a fost publicat în foileton în Les nouvelles littéraires), a fost urmat de Imposibilele (1962), ambele apărute la Fayard, apoi de A şaptea scrisoare, la Plon (1964). Tema exilului şi a mîntuirii prin sacru şi iubire capătă alte înfăţişări. Scriitorul continuă să dezvăluie clivajele lumii actuale prin intermediul unor niveluri diferite de timp istoric – tehnică narativă surprinzătoare în O femeie pentru Apocalips (Julliard, 1968).

Extraordinarul roman Persecutaţi-l pe Boeţiu!, aflat la frontiera între literatură, fizică cuantică şi metafizică, încheie trilogia exilului în 1983[24]. Pompiliu Crăciunescu scrie în cartea sa Vintilă Horia – Translittérature et Réalité[25]: „ […] Vintila Horia clădeşte aici o adevărată viziune transgresivă despre lume, unde literatura, ştiinţa, filosofia, teologia etc. converg într-un singur şi acelaşi scop: înţelegerea acestei lumi. […] Pompiliu Crăciunescu foloseşte expresia „cosmos transliterar” pentru a caracteriza opera lui Vintilă Horia.

Este interesant de remarcat că tehnica literară romanescă a lui Vintilă Horia o anticipă pe cea a lui Michel Houellebecq. Romanul lui Vintilă Horia, O femeie pentru Apocalips este, în acest context, un caz exemplar.

Vintilă Horia rămîne la Gif-sur-Yvette şi Paris pînă în 1964, cînd pleacă din nou în Spania, unde îşi începe strălucita carieră universitară la Şcoala oficială de jurnalism, devenită ulterior Facultatea de Ştiinţe ale informaţiei din cadrul Universităţii Complutense din Madrid. A creat acolo un departament de literatură universală şi contemporană în 1972, anul naturalizării sale spaniole. Din 1980 pînă la pensionarea sa din 1986, Vintilă Horia a fost profesor de literatură contemporană la Universitatea Alcalá de Henares.

Pentru a-şi verifica intuiţiile metafizice despre cunoaşterea contemporană, Vintilă Horia purcede la o lungă călătorie pentru a găsi, potrivit expresiei sale, „centrele pămîntului”. El străbate lumea pentru a întîlni oameni de ştiinţă, filosofi, teologi, artişti şi scriitori. Printre personalităţile întîlnite de-a lungul acestei călătorii, desfăşurate între ianuarie 1969 şi mai 1970, se numără Werner Heisenberg, Ferdinand Gonseth, Stéphane Lupasco, Gabriel Marcel, Arnold Toynbee, Olivier Messiaen şi Raymond Abellio. Pentru Vintilă Horia, literatura nu este o activitate oarecare, ci o tehnică de cunoaştere de acelaşi tip cu fizica, biologia, astronomia, psihologia sau pictura.

Am cunoscut bucuria de a împărtăşi prietenia lui Vintilă Horia vreme de mulţi ani. Corespondenţa noastră a fost publicată în volumul Scrisori din exil – Arhiva literară Basarab Nicolescu[26].

Marii creatori români au fost întotdeauna fiinţe transgresive. Au transgresat normele culturale stabilite, au transgresat limba, au transgresat credinţe profund înrădăcinate. Brîncuşi, Ionesco, Eliade, Lupasco, Cioran, Vintilă Horia, Tzara, Gherasim Luca, Andrei Şerban, Mircea Cantor sînt cu toţii fiinţe ce transgresează frontierele între diferite domenii ale cunoaşterii şi între diferite culturi. Nu vreau să mă pretez la o psihanaliză a sufletului românesc, dar mă întreb dacă nu cumva cruzimea istoriei a împins poporul român la a da naştere geniului transgresiunii, ca pentru a echilibra această cruzime de netăgăduit.

Convingerea mea intimă este că ceva nou poate fi creat la intersecţia între diferite culturi. Există un spaţiu între culturi care, după părerea mea, este germenele a ceea ce ar putea fi cultura europeană de mîine. În scrierile mele, transculturalul desemnează deschiderea tuturor culturilor către ceea ce le traversează şi le depăşeşte[27]. Percepţia a ceea ce traversează şi depăşeşte culturile este, mai întîi, o experienţă ireductibilă a oricărei teoretizări. Ea ne indică faptul că nici o altă cultură nu constituie locul privilegiat de unde să poată fi judecate celelalte culturi. Fiecare cultură este actualizarea unei potenţialităţi a fiinţei umane, într-un loc bine determinat de pe Pămînt şi într-un moment bine determinat al Istoriei. Fiinţa umană, în totalitatea sa deschisă este locul fără loc ce traversează şi transcende culturile.

Transcultura nu înseamnă o cultură unică, ci unitatea deschisă, transcendentală a tuturor culturilor. Atitudinea transculturală nu înseamnă un simplu proiect utopic: ea este înscrisă în adîncurile fiinţei noastre.

Românii din Paris au pătruns, datorită călătoriei lor prin culturi, în acest spaţiu transcultural. Vehiculul călătoriei lor a fost francitatea. Situaţia s-a schimbat astăzi. Engleza foarte aproximativă a comunicării rapide se impune peste tot ca o limbă pseudo-universală. Înseamnă asta, oare, că identitatea naţională a ţărilor din spaţiul francităţii este în pericol? Aşa cred. Lumea are tot interesul să păstreze spaţiul francităţii ca pe un spaţiu al culturii şi spiritualităţii.

 

 

 

* Conferința inaugurală la Colocviul internațional „Francophonie et curiosité(s), Iaşi, 25-26 martie 2016. Traducere din limba franceză de Simona Modreanu.

[1] Clive Hamilton, Requiem pour l’espèce humaine Faire face à la réalité du changement climatique, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2013, p. 14 şi 45.

[2] A se vedea, de exemplu, Max More and Natacha Vita-More (Eds.), The Transhumanist Reader – classical and contemporary essays on the science, technology, and philosophy of the human future, Wiley-Blackwell, John Wiley & Sons, Inc, West Sussex, 2013.

[3] Sigmund Freud, Malaise dans la civilisation, 1930, în Le Malaise dans la Culture, Paris, PUF, 2004.

[4] Salah Stétié, „Le français, l’autre langue” / ”Franceza, cealaltă limbă”, in Francophonie et dialogues de cultures dans le monde arabe (Francofonie şi dialoguri interculturale în lumea arabă), Publications de l’Université Libanaise, Section des Etudes Littéraires XXIX, Beyrouth, 2001, sous la direction de Zahida Darwiche Jabbour, pp. 25-36.

[5] Petre Răileanu, discurs la recepția oferită de Ambasadorul Franței Philippe Etienne în onoarea colecției „Les Roumains de Paris”/ ”Românii din Paris”, Bucureşti, 20 septembrie 2004.

[6] Philippe Etienne, „Ces Roumains qui ont fait la France”, comunicare la Academia Română, Bucureşti, 10 iunie 2003.

[7] Jean-Yves Conrad, Roumanie, capitale… Paris, Paris, Editura Oxus, Collecția „Les Roumains de Paris”, 2003.

[8] Alexandre Proca, Œuvre scientifique publiée, édité par Georges A. Proca, 1988, ediție publicată pe speze proprii.

[9] Al. Proca, Sur la théorie des quanta de lumière, Paris, Librairie Scientifique Albert Blanchard, Collection de Suggestions Scientifiques,1928.

[10] P. A. M. Dirac, Les principes de la Mécanique Quantique, Paris, PUF, 1931, traducere de Al. Proca şi J. Ullmo.

[11] E. Schrödinger, Mémoires sur la Mécanique Ondulatoire, Paris, Félix Alcan, 1933, traducere de Al. Proca, Cuvînt înainte şi note inedite ale autorului, Prefață de Marcel Brillouin.

[12] J. von Neumann, Les fondements mathématiques de la Mécanique Quantique, Paris, PUF, 1947.

[13] România nu abandonează calendarul iulian decît în 1923, ceea ce explică menționarea celor două date, 18/31, aceasta din urmă corespunzînd sistemului gregorian.

[14] Pentru datele biografice privitoare la Vintilă Horia, a se vedea Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia – Transliteratură şi Realitate, Bucureşti, Curtea Veche, 2011.

[15] Vintila Horia,  Journal d’un paysan du Danube, Paris, Editions de la Table Ronde, 1966, p. 19.

[16] Garda de Fier ajunge la putere după abdicarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) şi o va păstra pînă în ianuarie 1941, cînd mareşalul Ion Antonescu, şeful Statului, o alungă din cauza numeroaselor abuzuri şi crime comise.

[17] Chiar dacă facem abstracție de propriile sale declarații, există documente capitale în sprijinul acestora, mai ales cele păstrate în arhivele faimoasei Securități române.

[18] Un sepulcro en el cielo (Un mormînt în cer), Barcelona, Planeta, 1987. Într-adevăr, cu excepția acestui text, celelalte romane apărute în timpul vieții sale, chiar cele publicate mai întîi în spaniolă, au fost scrise în franceză.

[19] Jacques Robichon, Le défi des Goncourt (Sfidarea fraților Goncourt), Paris, Denoël, 1975, cap. Un coup de tonnerre: l’affaire Vintila Horia (O lovitură de trăsnet: cazul Vintilă Horia), p. 234-241.

[20] Jacques Robichon, op. cit., p. 239.

[21] V. Jacques Robichon, op. cit., p. 240.

[22] Ibid., p. 266.

[23] Ibid., p. 175.

[24] Scris în franceză, publicat mai întîi în traducere spaniolă (Madrid, Dyrsa), apoi la Éditions L’Îge d’Homme, Lausanne, 1987.

[25] Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia – Translittérature et Réalité, Veauche, France, Éditions L’Homme Indivis, 2008. Versiunea în limba română: Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia – Transliteratură şi Realitate, Bucureşti, Curtea Veche, 2011.

[26] Traian D. Lazăr şi Raluca Andreescu, Scrisori din exil – Arhiva literară Basarab Nicolescu, Bucureşti, Curtea Veche, 2015, capitolul „Drumul spre transdisciplinaritate – Vintilă Horia-Basarab Nicolescu”, p. 215-271.

[27] Basarab Nicolescu, La transdisciplinarité, Le Rocher, Monaco, 1996; voir aussi Basarab Nicolescu, Fondements méthodologiques du dialogue transculturel, in Francophonie et dialogues de cultures dans le monde arabe, Publications de l’Université Libanaise, Section des Etudes Littéraires XXIX, Beyrouth, 2001, sous la direction de Zahida Darwiche Jabbour, pp. 336-355.

Revista indexata EBSCO