Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Mitropolit şi om politic totodată

 

„Această undiță a cuvântului… ”

(Antim )

Nu se poate concepe stilul culturii brâncovenești fără tipăriturile și cuvântul rostit cu artă de Antim Ivireanul, un personaj cu existență dramatică, așa cum i-a fost și sfârșitul. El este și poetul primelor imnuri în proză închinate soarelui și lunii, într-o frumos ritmată limbă română. Între victimele vocației oratorice, orientată să apere o minima moralia contra puterii politice, istoria noastră reține figura lui Antim, aprigul predicator de amvon și împătimit iubitor de carte. Datele biografice și cuvintele rostite răspicat din amvon ne spun că Vlădica a aruncat prea adânc și curajos „undița cuvântului” în inima stării de lucruri contemporane, că a fost prea fățișă atitudinea politică antiotomană și, implicit, antifanariotă. A trăit periculos apărând ideea domnitorului român și nu străin. Într-un alt timp și în alt loc, împărtășind destinul a numeroși mari oratori implicați politic, figura lui intră într-o istorie care începe cu neîntrecutul orator roman sacrificat de împărat. Cicero a căzut victimă propriului talent. Faptul că și-l cheltuise în apărarea adevărului și dreptății devenise incomod pentru palatul imperial. Cicero, despre care Erasmus spune că „vorbea o limbă divină”, a provocat, în De oratore, un dialog, cu câțiva tineri discipoli, pe tema vorbirii persuasive. Crassus, cel mai isteț dintre ei, afirmă, la superlativ, un lucru esențial despre puterea retoricii: „Nu cred să fie ceva mai însemnat decât să poți stăpâni cu vorba adunări de oameni, să momești mințile și să împingi voințele unde vrei tu”. Maestrul îi dă dreptate, dar condiționează. Ca să realizezi acest efect „trebuie să cunoști adânc toate mișcările sufletești pe care natura le-a sădit în neamul omenesc; fiindcă toată forța și dibăcia cuvântării trebuie să se vadă în puterea de a potoli sau ațâța sufletul auditoriului”. Patosul, știința de carte, vorba de spirit, competența morală, gestica, modulația vocii, sunt, în vederile lui, alte resorturi ale succesului

Dintotdeauna oratoria a fost considerată un instrument psiho-mental cu mare influență asupra mulțimii. Puterea ei de seducție, probată în antichitatea greco-romană, a fost intuită, în era de după Christos, a fi o cale de răspândire și consolidare a credinței creștine. Aceasta este motivația hotărârii Sfântului Augustin de a împrumuta de la antichitate arta elocinței, a cărei funcție o știa, ca fost retor trecut și prin școala sofiștilor. El vedea în elocință o formă specială de pedagogie cu finalitatea de a forma conduita morală, de a instrui și, de ce nu, de a converti. În slujba ideii este pusă secțiunea a patra din De doctrina christiana, care cuprinde anume „Principiile elocinței eclesiastice”. Astfel se deschide cariera acestei arte puse în serviciul bisericii. Dar, adopțiunea unei astfel de „abilități”, cum o numea Socrate, cu adaptările de rigoare, n-a fost lipsită de controverse și de suspiciunea că s-ar acredita una dintre artele lumii păgâne și, odată cu ea, libertatea oratorului, considerată subversivă chiar de apostolul Pavel, deși tot el lăuda „vorbirea cu har”.

În antichitate retorica era o artă ce sporea prestigiul cetății, însă putea aduce asupra ei primejdia de a nu mai putea fi stăpânită. Să fi fost aceasta rațiunea pentru care Platon a eliminat, din proiectul său de stat ideal, alături de poet și pe orator? Cum se știe, cel puțin doi dintre marii oratori ai lumii vechi, suspectați a fi periculoși pentru puterea politică, au sfârșit tragic. Este suficient să amintim ce istorisește Plutarh despre biografia dramatică a lui Cicero, despre adversarii pe care și i-a creat, prin discursuri, în lumea nobilimii romane, despre hăituirea, exilul și moartea năprasnică dictată de împăratul Antoniu. Nu alta, decât vehemența retoricii, a fost și cauza morții lui Protagoras, o vreme prieten al lui Pericle. Secole de-a rândul considerată una dintre cheile culturii universale, retorica a fost „nucleul dur” al culturii vechi.            Aducând totul la scara istoriei noastre din epoca Brâncoveanu, care n-a fost una obișnuită, e de reamintit moartea teribilă a lui Antim Ivireanul, întâmplată acum trei sute de ani. Temperament extrovertit, risipitor de energii pedagogice și culturale, marele predicator a înfruntat de două ori puterea tronului domnesc. Prima dată, după o conspirație contra sa, este iertat de Brâncoveanu, grație celor două scrisori – excepțional act juridic, logic și moral – trimise domnitorului, fără ca ele să fi risipit total bănuielile și teama de personalitatea lui, ca esență umană, primejdios de impunătoare. În 1712 când se întâmplă apărarea sa prin corespondență, Brâncoveanu nu uitase că în urmă cu un an, Mitropolitul era de partea Cantacuzinilor în împrejurarea luptei de la Stănilești. Împreună cu Toma Cantacuzino, Antim îl condamnă pe Brâncoveanu că nu și-a ținut făgăduiala de a sprijini cu hrană războiul antiotoman dus, și pierdut, de Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir. În semn de protest, Toma l-a părăsit pe Brâncoveanu și s-a exilat alături de Cantemir, în timp ce mitropolitul se întoarce la București alături de domnitor. Prezent la predica duminicală rostită de Antim cu un anume dramatism, domnitorul nu va fi suportat ușor fraza total dominatoare din „Cuvântul de învățătură de la Duminica Vameșului”. Își impune categoric poziția de conducător responsabil de soarta poporului căruia i se devotase cultural, moral și politic. Fraza, cadențată în crescendo posesiv în absolut, are o retorică fără cusur, e compusă într-un stil pasionat, net superior cronicarilor munteni ai timpului: „De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sânt în Țara Românească, de la mic până la mare… căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul meu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toți, iar nu de la alții, până când vă voi fi păstor”. Și acei „alții” erau de față, însă predicatorul nu numai că îi desconsideră, dar, ridicându-se deasupra lor, le spulberă autoritatea, revendicându-și-o doar pentru sine. Un eu ideal, ferm formulat, relevă imaginea de sine a Vlădicăi.

A doua oară, amestecul direct în politica antiotomană și anti fanariotă i-a fost fatal. Se întâmpla în 1716, la doi ani după decapitarea lui Brâncoveanu trădat de Cantacuzini. După o scurtă domnie, Ștefan Cantacuzino și tatăl său, Stolnicul, mare om de cultură, și la fel de mare intrigant politic, vor fi sugrumați la Constantinopole, după ce fuseseră suspectați de secrete legături cu austriecii. Repede e instalat pe tronul Țării Românești Nicolae Mavrocordat, adus de turci din Moldova, unde domnise după Dimitrie Cantemir. Abia venit la București, îl întâmpină zvonul că vin nemții spre capitală. Fuge spre Dunăre cu un întreg alai și cu Antim, Mitropolitul. Acesta din urmă insistă pe lângă domnitor să-i dea voie se întoarcă la datoria sa de eclesiarh. Dar, împotriva voinței acestuia, îl părăsește și se grăbește spre București. Împreună cu câțiva boieri devotați ideii de domn pământean, a fost uns în grabă un domnitor. Fiind încă la Giurgiu, Mavrocordat află că zvonul a fost fals, se întoarce și împarte pedepse; moarte și exil. Maltratat fizic de câțiva turci, la comanda lui Mavrocordat, bănuit de joc politic, Antim e trimis în exil. Legenda morții lui spune că, pe cale, a fost ucis și aruncat într-un râu pe teritoriu bulgar. Au mai răsunat în memoria bucureștenilor ecoul și lecția morală a predicatorului, în biblioteca „Așezământului Mănăstirii Antim” au rămas cărțile tipărite de el și dispozițiile testamentare de binefacere pentru săraci. Peste secole, la biserica Antim, de el construită, unde s-au păstrat sculpturi făcute de mâna lui, se adunau intelectualii „Rugului aprins” condus de părintele Andrei Scrima.

Se știe, mai toți marii oratori, dacă n-au fost ei profesori de retorică, au avut modele. În cultura românească a secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, nevoii de elocință sacră în limba națională i s-a răspuns mai întâi cu traduceri. La curtea moldavă a strălucit Varlaam cu traducerea Cazaniei răspândită pe tot teritoriul românesc. Rostindu-și predicile în somptuoasa biserică a Trei Ierarhilor, Varlaam dădea un plus de demnitate cetății de scaun, alimentând orgoliul bazileic al lui Vasile Lupu. Însă, cariera predicii originale în limba română o deschide Antim Ivireanul. Este un caz rar în istoria noastră când un cărturar străin să se fi adaptat într-atât în țara adoptivă, încât dincolo de însușirea perfectă a limbii – cum predicile o spun – să fi cunoscut mult prea adânc mentalitatea românească, din interiorul căreia, cu intenții evident corective, să arate calea spre morala creștină. A fost mai mult decât o bună acomodare. Deși încă se temea că e văzut ca străin, în fapte el devenise român autoinvestit cu responsabilitatea de „doftor al sufletelor” acestui popor dublu oprimat, dinăuntru și dinafară. În acest scop și-a pus în valoare multiplele talente despre care a lăsat mărturie scrisă Anton Maria del Chiaro, secretarul de limbă italiană al lui Brâncoveanu. Același italian scria despre domnitorul bogat, supranumit „prinț al aurului”: „Brâncoveanu știe să jupoaie oaia, fără s-o facă să țipe”.

Maestrul lui Antim în oratoria sacră a fost Ioan Chrisostomos, de care va fi legat și prin destin, încheiat, de asemenea, cu o moarte suspectă în timp ce era tot pe drumul exilului. Retorica lui Chrisostomos, îndreptată împotriva luxuriei curții împăratului, l-a aruncat într-un ireconciliabil conflict cu Teodosie cel Mare. Omiliile sale de moralizare a locuitorilor Antiohiei natale sunt capodopere ale genului. Ars predicandi inspirată de doctrina creștină a fost impusă de el orientului patristic. Urmele nervului oratoric al acestuia, exordiile dramatice, scopul și structura omiliilor sale, se pot recunoaște în Didahiile lui Antim și mult mai puțin se pot identifica influențe ale lui Ilie Miniat, acel „Demostene în anteriu”, cum l-a numit Iorga. În schimb, Cantemir s-a declarat elevul lui Miniat într-ale retoricii, admirând cultura filosofică a profesorului, în baza căreia a raționalizat predica.

S-a remarcat Antim în cultura Țării Românești ca tipograf, traducător, pasionat de răspândirea și protejarea cărților, după cum testamentar o scrie în „Așezământul mănăstirii Antim”. Însă charisma și puterea lui, de o primejdioasă influență asupra mulțimii, a fost mânuirea cuvântului în predică și în politică. Stilul metaforic, semn al inteligenței asociative, este o formă de delectare, de captatio, cu puțină poezie meditativă din care se țese „mreaja învățăturii”, în expresie proprie. Ca un bun didact, nu uită să facă mereu accesibil mulțimii neinstruite sensul figurat al unor fraze, mijlocit de adverbul „adică”. Voia să dezmorțească și sufletul și mintea poporului de el păstorit. Se introduce cu povestea biblică a apostolilor pe marea în furtună, pregătind înțelegerea comparației poetice: „Lumea aceasta este ca o mare ce se turbură, întru care niciodată nu au oamenii odihnă, nici liniște”. După care dezvoltă o hermeneutică a sensurilor simbolice ce susțin introducerea pe ideea că asemenea mării, lumea e o „stihie nestatornică”. Un întreg program educațional, destul de orgolios gândit, se cuprinde în predica inaugurală. Exordiul exclamă: „Veniți după mine…” ca „doftor al sufletelor voastre”, căci predicatorul e „învățătorul lumii” și „părintele sufletesc”. De aici rămâne ideea că predica e un fel de terapie psihologică și morală, sursă de igienă a vieții.            Această chemare, „veniți după mine…”, cu o mare frecvență în celelalte texte, dă o anume cadență operei, concentrează sensul elocvenței gândit cu voință și ambiție. După variate forme stilistice de mimare a umilinței, Vlădica își îmblânzește discursul, se situează când alături de auditori, când în fruntea sau deasupra lor. Astfel își prezintă esența programului ca trimis să-i mântuie, el fiind asemenea unor personaje biblice. „…Și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc – spune el – la toate câte va aduce ceasul și vremea, pentru care lucru am datoria să priveghez cu osârdie și fără lene, ziua și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăsenia tuturor, învățându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu pe calea cea dreaptă”. În subiacent clocotește pasiunea și vocația unui conducător de popoare, ca și atunci când cere: „ să vă supuneți ascultării”. Voia să fie nu numai auzit, ci și ascultat, atunci când aruncă asupra auditoriului „mreaja învățăturii” și „undița cuvântului”, în a cărui valoare instructivă crede și o predică. Nu numai lingviștii și literații îl pot reciti cu profit pe Antim Ivireanul, apărător al gramaticii și al prozodiei ce trebuia știută de poeți. Mai poate medita îndelung și clerul nostru pe didactica morală din Didahii și pe „Așezământul” lăsat de mitropolitul atât de talentat într-ale culturii, un umanist sui generis, pescuitor în suflete, spre a scoate păcatul la lumina conștiinței, singurul moralist adecvat mentalității timpului și locului.

Revista indexata EBSCO