Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Răsfoind literatura recentă

Nu ştiu dacă am fost vreodată critic literar (bun?), dar sînt sigur că acum nu mai sînt. De pildă citesc destul de rar poezie (fie română, fie străină) deşi atunci cînd citesc sînt fermecat: Baudelaire, Doinaş, Rilke, Keats, Eliot sau mai ştiu eu cine. În schimb am rămas un cititor înfometat, nesătul. Tot e ceva. Şi îmi place să povestesc altora despre ce am citit.

De pildă o urmăresc pe fosta mea studentă Monica Pillat. În anii studenţiei era timidă şi retrasă, cu voce subţire şi dulce, de aceea am fost plăcut surprins văzînd cu după pensionarea la finele unei frumoase cariere academice (conferenţiar de limba şi literatura engleză) s-a „dezlănţuit”, editînd şi publicînd neîncetat. De fapt la ora actuală cred că publicul o cunoaşte mai bine ca editoare şi continuatoare a dinastiei literare Pillat. Aproape o duzină de volume apărute mai cu seamă la Humanitas au ca temă corespondenţa părinţilor (între ei sau cu persoane apropiate), proza (uneori incriminată penal) a tatălui, criticul şi eseistul Dinu Pillat, un album ce însoţeşte o amplă expoziţie a picturii bunicei (soţia marelui poet şi om de cultura Ion Pillat), scrieri de şi despre matuşa Pia Pillat-Fărcăşanu, interviuri subsţantiale la televiziune şi altele încă. Această adevărată explozie tinde să umbrească, pe nedrept, opera propriu-zisă a Monicai Pillat. Poezia ei melancolică şi blîndă, adesea cu note religioase, continuă să merite toata atenţia. Interesantă şi atrăgătoare e şi proza ei: texte la intersecţia dintre sentimental şi fantastic, care amintesc cutare „basm” de St Exupery sau nuvelă de Andre Dhotel. Oricum, Monica Pillat continuă vrednic genealogia poetică din care descinde. Personal mă simt foarte privilegiat pentru că i-am cunoscut şi i-am frecventat pe atîţia membri ai acestui remarcabil clan. Nici nu mai spun că încă de la începutul adolescenţei eram mare admirator al lui Ion Pillat.

Mai tînără decît ea este Aura Christi (n. Potlog) imigrată din Basarabia în 1993, subţire, micuţă şi dinamică, autor neobosit, eseist elocvent, impetuos şi tăios. Aura Christi conduce practic revista „Contemporanul”, sub-evaluată, căci publică textele unor autori de substanţă şi are orientări originale, curajoase. Nu mă pot lăuda că am citit toată abundenta ei poezie, dar două volume mi-au atras atenţia. Unul este amplul „epos liric” Geniul inimii, un soi de ambiţioasă autobiografie poetică, aşa cum o practicau marii romantici (Wordsworth şi Lamartine de pildă). Este o trilogie, în care accentul este la început pe lirism, apoi pe dramatic, în fine pe epic. Tot triplă este şi sursa acestei remarcabile opere. Una este, cum spuneam, cea romantică. A doua este basarabeană. Geniul inimii pare o gigantică rocă aşezată într-o cîmpie: nu seamănă cu nimic. Eu aş găsi o analogie cu un alt mare basarabean, Constantin Stere, a cărui enormă În preajma revoluţiei este aşezată la intersecţia dintre memorialistică şi roman, greu de comparat cu alte forme de proză în limba română. În fine a treia sursă este cea argheziană. Mai ales în prima parte a cărţii găsesc umbre şi sugestii descinse din Cuvinte potrivite. La Aura Christi cum şi la surprinzător de mulţi alţi autori contemporani. Volumul ei Psalmi este un soi de antologie a poeziei anterioare, deci extrem de folositoare pe de o parte, pe de alta indicînd şi aici ecouri şi reluări de sorginte religioasă. („Cerul poate fi numit cer// numai cînd are mânji de lumină şi păsări.// Marea-şi găseşte numele de mare// cînd se-nvolbură din alge, delfini,// din sorii de var, animale de sare.// Iarba devine cu adevărat iarbă,// dacă e-adulmecată de morţii tineri,// de zeul care – tremurînd – înşurubează// în orbita zilei de joi – noaptea de vineri” – din Numele lucrurilor) Nu înţeleg de ce Aura Christi nu se bucură de atenţie şi de admiraţie mai mare în critica actuală.

O figură, am putea spune, „împlinită” este Eugen Dorcescu, poet cunoscut şi pe plan internaţional, despre care am mai scris. Interesant este, adaug de data aceasta, ca şi la el găsim reflexe religioase (multiple: de la hinduse la creştine), iar impulsuri argheziene nu lipsesc nici aici. („N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu// Aseară am vorbit cu Dumnezeu.// la fel de clar, de simplu, de senin,// Cum ai tăifăsui cu un vecin// …… Tăcerea era drumul către El// Aşa-I vorbeam. Spunîndu-I tot, deschis,// Aşa-I vorbeam: Abis lîngă abis” Din În tăcere).

Mi-au căzut în mînă şi cărţi de critică mai mult decît respectabile. Aşa ar fi ediţia a doua a cărţii despre post-modernism semnată de Carmen Muşat, extrem de substanţial, plină de seriozitate. Tot astfel – studii serioase şi profunde despre autori ai Cercului Literar, Maria Cheţan despre proza lui Doinaş, Mariana Doboş tot despre Doinaş. Să adaug aici numeroase cărţi de istorie socială (viaţa de zi cu zi din timpuri trecute: Răsuceanu, Ghiţulescu, I. Pârvulescu, B. Suditu etc.) dar şi trilogia excelentă despre Ceauşescu, probabil cel mai bun studiu de acest fel, semnat de Lavinia Betea (cu colaboratori), care se afirmă tot mai puternic drept un istoric de frunte al secolului 20 românesc la ora actuală.

În fine să spun cîteva cuvinte despre superlativul tom Solenoidul al superlativului Mircea Cărtărescu. Pe acesta l-am descoperit mai acum vreo 25 de ani cînd, într-o vizită washingtoniană, mi-a dăruit poemul lung Levantul care m-a incintat de-a dreptul. Ţin minte că citeam din el cu voce tare şi în hohote de rîs cu soţia mea şi cu amicul Toma Pavel. Au urmat cărticele mai scurte, poetic-inteligente care însă nu m-au entuziasmat, în pofida succesului lor de public, naţional şi internaţional sau un volum amuzant despre zmei. Au urmat şi diverse jurnale de amintiri şi articole de ziar. Dar capodoperele au sosit abia la maturitate: trilogia Orbitor, despre care aveam discuţii aprofundate cu Sorin Alexandrescu şi acum, iată, Solenoidul, un fel de confluenţă între ficţiune şi memorialistică.

Să încep cu o observaţie critică. Ambele cărţi sînt prea lungi, iar în Solenoidul apar repetiţii care dau un aer de neglijenţă. Dar îndată amendez. Cel puţin una din aceste repetiţii este o adevărată teorie maliţioasă (să nu zicem crudă) despre capitala ţării de la Dunărea de Jos. Şi anume că aceasta a fost din capul locului concepută şi construită ca un oraş al ruinelor: delabrat, prăpădit, degradat, dărăpănat. Dar şi acest amendament se cere contextualizat, căci întregul volum este pesimist, necăjit, aproape disperat.

Ca memorialistică, Solenoidul se axează pe două zone cronologice: copilăria naratorului şi tinereţea sa, ca dascăl de liceu. Zona aceasta a doua conţine abundent portrete humoristice de cancelarie: Florabela şi Goia, spre sfîrşit bibliotecarul misterios Palamar, elevul Traian de la preventoriul Voila, cum şi numeroşi alţii. Ambele zone însă ar putea fi numite „memorialistică microscopică”, în măsura în care descriu în detalii pe cît de amănunţite, pe atît de fermecătoare, evenimente din viaţa naratorului. Mai în general putem spune că ce uimeşte la lectură este împerecherea între realismul conştiincios şi fantasticul dezlănţuit.

În adevăr, dubletele acestea se remarcă şi la extremele naraţiunii. Întîlnim pe de o parte pasaje de o mare exactitate ştiinţifică: din matematici, din fiziologia şi anatomia zoologică şi umană, din medicina legală (inclusiv cele despre fraţii Minovici) – ai impresia că ar vrea Cărtărescu să ne amintească cît de superb erudit este (si chiar este!) La cealaltă extremă textul alunecă spre spectacole fantastice, supra-omeneşti. Nu mă refer numai la descrierile de vise, viziuni, levitaţii, fantasme şi năluciri, care de altfel sînt şi ele de o mare frumuseţe. Mă refer mai curînd la momentele frecvente în text cînd realul alunecă şi se transformă în palate de celest lucitor cleştar sau în caverne fioroase subpămîntene. S-a spus că aceste „alunecări onirice” descind din Kafka, Borges şi Pynchon. Posibil. Dar eu le asemui mai curînd cu pagini din anglosaxonii de la începutul secolului 20: marele Lovecraft, W.H. Hodgson, Christopher C. Smith, poate chiar Mervyn Peake (numele acestora nu le-am văzut pomenite vreodată de Cărtărescu).

Nu cumva este Solenoidul o carte dezlînată? În adevăr, salturile de la capitolele plasate în timpurile dăscăleşti la cele din prima copilărie nu dezvăluie prea multă logică. Pînă la urmă, spre surpriza cititorului însă, finalul aduce o anume clarificare. Tristeţea, suferinţa şi scîrba dominante în toata cartea duc la o explozie finală, dar şi la un soi de soluţie salvifică. Deprimanta metropolă este aruncată în aer, se descompune, naratorul renunţă cu durere, dar hotărît, la cele mai preţioase amintiri ale sale, îi rămîne refugiul într-o capelă dezafectată (interesant, căci elementul religios lipseşte altminteri în carte) împreună cu o iubită (sau soţie? – puţin înainte ni se vorbise neclar despre o căsnicie ciudat ratată) şi un prunc al său. Această iubire, se spune răspicat, depăşeşte şi alină suferinţele constante ale istorisirii.

Este un sfîrşit luminos al unui roman scris în fond în proză poetică. (De altfel ocazional proza chiar se transforma în poezie propriu-zisă, inclusiv o bună traducere a unui celebru poem de Dylan Thomas.)

Pe scurt: răsfoind ţi se pare că literatura română actuală e bine-sănătoasă, că motive de disperare nu are.

Virgil Nemoianu, februarie 2017, Bethesda, MD

 

Revista indexata EBSCO