Apr 18, 2017

Posted by in Interviu

„EMINESCU RĂMÎNE O IDENTITATE PROTEICĂ, VEGHETOARE” – Adrian Dinu Rachieru în dialog cu George Motroc

George Motroc: Domnule Adrian Dinu Rachieru, fiind 15 ianuarie, vă rog să fiţi de acord să aşezăm dialogul nostru sub semnul marelui poet,  iar punctul de plecare să fie cartea dvs. intitulată ,,Con-vieţuirea cu Eminescu”. În primul rînd, v-aş ruga să ne explicaţi semnificaţia titlului…

Adrian Dinu Rachieru: Să încerc. Îndemnuri repetate, rostite cu aplomb de cohorta elitiştilor „deromânizaţi”, ne invită să-l abandonăm pe Eminescu. Ieşind din zodia naţionalului, se spune, nici Eminescu ca poet naţional nu mai poate supravieţui. El ne apare ca „exasperant de învechit” şi nu mai poate interesa, deoarece nu vine din zona anglo-saxonă. Cum bietele culturi sînt, fatalmente, culturi naţionale, centralitatea lui Eminescu – deranjantă, se vede bine, pentru unii analişti arţăgoşi – va dăinui. Chiar sub tăvălugul globalizării. E drept, reproşurile lor sînt îndreptăţite cînd ne gîndim la revăsarea de osanale şi apologia somnoroasă, căzînd în banalitate, condamnînd eminescologia la hibernare sinucigaşă. Eminescu n-are, însă, a se teme de spiritul critic. Disputat cu febrilitate, aşadar, răstălmăcit, recitat, sărbătorit, redus la clişeu, falsificat (conjunctural, de regulă), Eminescu, suportînd varii „jocuri de imagine” a fost, de fapt, o victimă. Taberele în conflict (apărători indignaţi vs contestatari iritaţi) au exploatat, fără milă, tema Eminescu. Încît, ceea ce ştim azi despre marele poet este ceea ce au făcut alţii din Eminescu: tratat festivist, cu admiraţie protocolară, mortificat prin obligativitate şcolară, mustrat, trecut prin demascări, revizuiri, penalizări etc., supus ironiilor şi corecţiilor sau, dimpotrivă, îngropat sub stratul gros al aberaţiilor pioase. Fiindcă, negreşit, „caracuda publicistică” se înfruptă cu astfel de enormităţi, exagerînd în ambele sensuri. Un Eminescu confiscat, clişeizat, desfigurat, împovărat prin cumul etichetologic (profetism, titanism, ecumenism, teleportare ş.a.) şi, mai ales, necitit, sfîrşeşte prin a fi înstrăinat de sine. Acesta e marele pericol al despărţirii de Eminescu. În locul unui Eminescu viu, avertiza Solomon Marcus, riscăm să avem doar o statuie.

Altfel spus, pledez pentru reîntoarcerea la Eminescu, „redescoperirea” lui, reînvăţînd, prin opera şi patriotismul acestei conştiinţe suferitoare, verticalitatea. Din păcate, ideea Eminescu nu a fost şi una modelatoare. Rămîne mereu actual îndemnul de a ne adresa operei, chestionînd-o, fără putinţa istovirii. Soarta lui Eminescu, „un poet sigilat de destin”, cum spunea G. Călinescu la o Sesiune a Academiei (1964), este acum în mîinile noastre. Şi a celor care ne vor urma…

 

M.: Cartea dvs. a fost tipărită într-o colecţie prestigioasă – ,,Eminesciana”, de la Editura Junimea din Iaşi şi care numai în noua serie conţine peste 80 de titluri… Este acesta un semn că, totuşi, nu s-a spus încă tot ceea ce era esenţial despre opera sa sau că Mihai Eminescu rămîne inepuizabil şi mereu interpretabil?

Adrian Dinu Rachieru: Evident că esenţialul s-a cam spus, dar şantierul Eminescu ni se oferă inepuizabil. Editarea, recunoştea Dimitrie Vatamaniuc, s-a făcut cu multe goluri, nu avem pe masă opera completă, colecţia Timpului e lacunară, e de consultat presa germană a timpului etc. Încît concluzia venerabilului academician sună limpede şi angajant, responsabilizînd pe cei ce vor veni: „Ceea ce ştim este faptul că mai este foarte mult de lucru”. Fiindcă Eminescu, reiau o veche constatare, „creşte din Eminescu”…

M.: Primul titlu are drept subtitlu ,,un război imagologic” care a avut loc mai ales după 1990, deşi acesta mi se pare inutil… Să-l demitizăm pe Eminescu pentru a fi înlocuit cu cine?!

Adrian Dinu Rachieru: Se găsesc doritori, nu ştiu dacă şi merituoşi. Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”. Contestarea lui (reacţiile detractoare mergînd, am văzut, pînă la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gîndirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică  într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, detractorii de azi, alergici la energiile organice, practică acelaşi killerism cultural, promovînd filtrul politizant în tratamentul valorilor. Altminteri, el poate fi venerat bombastic-găunos, fixat pe un piedestal intangibil ori contestat, eminescofilii acuzînd povara mitului. Dar, mai ales, poate fi manipulat demagogic prin exploatare patriotardă şi anexat politic, după împrejurări. Altfel zis, falsificat.

„Lupta” cu mitul eminescian are deja o Istorie. Faptul că noile generaţii refuză bombardamentul encomiastic nu e, în sine, condamnabil; dimpotrivă. Prejudecata că orice a scris Eminescu ar fi inatacabil a paralizat multe decenii spiritul critic. Acum, voci tinere ori mai puţin tinere, în numele demitizării, se dedau la violenţe nihiliste, considerînd că poetul trebuie să suporte „rigorile democraţiei”. Poate fi el condamnat pentru naţionalism? A devenit ideea naţională un păcat greu? Iată, contextul postrevoluţionar, tulburînd scara valorilor, instituie confuzia întreţinînd o periculoasă nivelare. Întrebările par inutile, dar realitatea vieţii literare, culturale în sens larg, atinsă de pofta maculării, a contestaţiei oarbe, ne obligă să le formulăm. Fiindcă aceste ieşiri vitriolante, într-o epocă de rupere a zăgazurilor, în plină fermentaţie postrevoluţionară nu l-au ocolit nici pe Eminescu. Nu e vorba, fireşte, de a vida spaţiul exegetic eminescian de o discuţie critică; respingem şi noi uniformitatea de reacţie şi credem  că idolatria nu face casă bună cu discursul exegetic. Bineînţeles, nu de sanctificare şi imobilism avem nevoie. Dar, observăm cu regret, demitizarea funcţionează şi ea ca un nou mit!

Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Sînt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin rîvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinînd un halou admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (cum zicea Noica), se oferă generos exegezei. Criticul român trebuie să ajungă, aşadar, la Eminescu. Iar controversa pare a fi „cea mai bună naftalină” (Gh. Grigurcu) pentru a-l păstra în actualitate.

 

M.: Atingeţi în trecere şi problema datei de naştere… Dvs. nu sînteţi de acord cu 15 ianuarie şi aveţi altă opţiune?

Adrian Dinu Rachieru: Chestiunea este (şi rămîne) controversată. Impusă de Călinescu, prin imensu-i prestigiu, rămîne, desigur, data de 15 ianuarie, deşi Eminescu, în registrul junimist, notase 20 decembrie (1849). Mai circulă, se ştie, şi alte ipoteze.

 

M.: Există metafore şi formulări despre care se tot spune că sînt tocite, de genul celei de care vă ocupaţi pe larg în primul capitol- poet naţional, dar şi altele precum luceafărul poeziei româneşti, cel mai mare poet român din toate timpurile, ultimul mare poet romantic european…etc. Se pot ele înlocui cu unele la fel de reprezentative?

Adrian Dinu Rachieru: Are şi clişeistica rolul ei, această zestre părînd a ne scuti de povara revenirii la text. De unele etichete ne despărţim, poate, apar şi se impun altele. Aş aminti de pildă că mistificată, anexată şi „recuperată”, livrată la comandă sub ambalajul unor sloganuri critice cu viaţă scurtă, opera lui Eminescu a fost, în funcţie de împrejurări, reciclată politic. N-am uitat, de pildă, de strădania fostului dentist I. Vitner, cel care, tipărind monografia Eminescu (ESPLA, 1955), dovedea „o precoce condiţie dogmatică” (cf. Marian Popa). Demonstraţia sa, în pofida unor scăderi ideologice şi a „ideilor dăunătoare” dibuite vigilent în opera eminesciană, propunea, selectiv, imaginea unui creator progresist, de „răsunet larg”, pactizînd cu „poporul oprimat” şi înfruntînd „ticăloşia” Junimii. Încît, ceea ce ştim azi despre marele poet este ceea ce au făcut alţii din Eminescu: tratat festivist, cu admiraţie protocolară, mortificat prin obligativitate şcolară, mustrat, trecut prin demascări, revizuiri, penalizări etc., supus ironiilor şi corecţiilor sau, dimpotrivă, îngropat sub stratul grosier al aberaţiilor pioase.

 

M.: Un capitol este dedicat Luceafărului, dvs. respingînd categoric varianta autobiografică…

Adrian Dinu Rachieru: Cine va cerceta diagrama recepţiei acestui poem-sinteză, va descoperi, fără efort, o cvasiunanimitate a părerilor critice, decretîndu-l poem canonic, „cel mai de seamă poem eminescian” (cf. George Munteanu), „maxima operă eminesciană” (cf. Marin Mincu), „ultimul mare acord liric” (cf. Eugen Simion). Tudor Vianu era convins că, „în noianul vremurilor viitoare”, dacă Luceafărul ar fi singura mărturie a scrisului eminescian, din acest poem am putea trage „imaginea esenţială a poetului”. Eminescu însuşi a prescris ruta exegetică, indicînd, într-o pagină de manuscris (versiunea B), sensul alegoric al poemului, rută urmată de mulţi fără crîcnire. Însemnarea, deşi nu avea o destinaţie publică, a influenţat decisiv recepţia, abia mai tîrziu insinuîndu-se o altă pistă, frecventînd scenariul oniric (visul Cătălinei). De fapt, ele coexistă în numele radicalismului romantic, inevitabil maniheic. Ceea ce achiziţiile critice ulterioare au probat elocvent.

Or, intervenind şocant-corectiv, G. Călinescu, cel care impusese „o nouă faţă” a eminescologiei, cum recunoştea Pompiliu Constantinescu, va respinge acest exclusivism, „analisele” sale cercetînd „peisajul întreg”, reţeaua legăturilor vasculare etc. Adică, un Eminescu văzut ca structură spirituală, opera sa orchestrînd „o dramă simfonică, cu întrebări şi răspunsuri”; şi controlînd, desigur, educaţia noastră poetică. Încît, avatarii eminescieni, foind în text, ne vor surprinde mereu, constata N. Manolescu, Luceafărul bucurîndu-se, însă, de „mai mult importanţă decît merita”. Singulară, opinia manolesciană, strecurată în Istoria critică, concură, şi ea, probabil, la a considera capitolul despre Eminescu drept un „examen ratat”, cum se pronunţase răspicat Daniel Cristea-Enache. Unii au văzut în Luceafărul un poem de circumstanţă, transfigurînd un episod biografic; o alegorie matrimonială, o satiră misogină şi o „idilă demonstrativă”, caricată. Chiar dacă pare „legat de un eveniment de viaţă”, avertiza Perpessicius, poemul sublimează contingenţele. Încît „tulburătoarea problemă a Luceafărului”, raţiona criticul, trebuie analizată „peste şi dincolo de datele ei prime”. „Scenariul” lui Brătescu-Voineşti, indicînd în Titu Maiorescu însuşi Demiurgul, aducînd în scenă pe Veronica şi Caragiale, ne invită la o lectură în cheie joasă, exploatînd anecdotica. Or, între prima ciornă şi textul publicat au trecut nouă ani, ceea ce infirmă supoziţia. În plus, Luceafărul transmite un motiv „risipit” în opera eminesciană, devoalînd, dincolo de paleta comentariilor (divergente), o atitudine definitorie, amprentativă. O fi avut Maiorescu un rol paternal (evident), greu de suportat de către poet, o fi eliminat, fără învoire, „strofele de ispitire” (cf. Vl. Streinu), dar a citi reducţionist opera prin biografie, nărav deplîns de T. Vianu, de pildă, ori, mai rău, a-l decreta pe liderul Junimii „călăul lui Eminescu” sînt afirmaţii iresponsabile, circulînd cu voioşie.

 

M.: În loc de următoarea întrebare, vă rog să-mi permiteţi să citez un titlu de capitol din cartea dvs. şi anume ,,Cabala anti-Eminescu, o ficţiune?”

Adrian Dinu Rachieru: Vă rog să-mi permiteţi să reproduc un fragment din acel capitol, invitînd la o lectură contextuală. Deci: „Absorbit” de programul eminescian, N. Georgescu anunţa, încă în 1994, o „altă viziune”, impunînd în eminescologie un nou curent, ilustrat de cîteva prestigiose nume, aşa-zişii „cercetători indisciplinaţi”. Printre ei, desigur, în primul rînd, Theodor Codreanu şi N. Georgescu, apoi Călin L. Cernăianu deschizînd o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, Constantin Barbu, cu impozantul corpus de documente Codul invers, negreşit, Ov. Vuia, îndreptîndu-ne Spre adevăratul Eminescu (2 vol.), cu toţii acreditînd, în pofida unor puncte de vedere în conflict, teoria conspiraţiei. Mai mult, între ei s-au iscat şi ciudate polemici, o „războire inutilă”, constata Theodor Codreanu; dar demersurile lor, de elan detectivistic, vădesc – convergent şi indubitabil – „schimbarea paradigmei în biografia eminesciană”. Dincolo de fricţiunile (inerente, am zice) din interiorul „curentului”, noii exegeţi, apăsînd pe senzaţional, dar chemînd la apel fapte controlabile (vezi, de pildă, somaţia lui P.P. Carp, cerînd „potolirea” lui Eminescu), doresc a spulbera seria de mistificări şi prejudecăţi legate de viaţa poetului, în ultimii săi şase ani. Această „rîvnă rectificatoare”, cu ţintă biografică, expediată în rizibil de unii comentatori, aşezată sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de către alţii, se vrea, de fapt, un demers demistificator, propunînd adevărata demitizare a genialului poet-gazetar. Să fie vorba de o teorie prefabricată (cum zic aprigii contestatari), într-o epocă în care – depune mărturie însuşi Titu Maiorescu în a sa Istorie contimporană – abundă intrigile şi cabalele? Sînt toate aceste ipoteze de lucru simple „aberaţii” ale secretomaniei, „fără suport documentar credibil”, dincolo de limita plauzibilului, rod al unei hermeneutici exaltate pe care o cultivă „justiţiarii”? Se ştie, tenebroasa zi de 28 iunie 1883 a făcut să curgă multă cerneală.

 

M.: Se poate, totuşi, vorbi de o ,,moarte antumă”, cel puţin pentru perioada de crepuscul?

Adrian Dinu Rachieru: Chiar poetul era obsedat de astfel de „cabale”, considerîndu-se un om abandonat. Iar formula „moarte antumă” a prins, bucurîndu-se de girul unor autorităţi în materie. Fireşte, şi de reacţia promptă a celor care refuză să admită că ar fi vorba de o „boală născocită”, nedorind a-l înghesui – pe suportul unei aberante imaginaţii scenaristice – şi pe T. Maiorescu pe lista harnicilor complotişti. Dar faptele rămîn fapte şi ele cer examinarea grijulie a contextului, exploziv în acei ani (reprofilarea politicii externe, presiunea Tratatului secret de alianţă cu Puterile Centrale, complicitatea unor personaje sus-puse, febra conspiraţionistă etc.). Cei care s-au încumetat a reconstitui „filmul unei zile” – o zi de răscruce în destinul eminescian – încearcă a scoate eminescologia dintr-un „conformism docil”. Testînd creativitatea limitei, acea pre-simţire a căderii şi statutul creator al nebuniei, Svetlana Paleologu Matta, explorînd „coincidenţa de destin” a unor mari spirite, îl fixează în orizont european. Discutînd despre „epilogul publicisticii eminesciene”, D. Vatamaniuc înlătura anatema inactivismului. Poetul, după prăbuşirea din 1883, visa la o reintrare în circuit; între timp, tradusese Gramatica sanscrită şi, „smuls” din Botoşani de Veronica Micle, îşi face reintrarea, în noiembrie 1888, la România liberă, ziar preluat de conservatori cu trei ani în urmă. Totuşi, în acelaşi noiembrie 1888, poetul recunoştea în faţa lui Slavici: „om din mine n-o să iasă”. Teza vidului spiritual trebuie categoric respinsă, ca şi, dealtminteri, diagnosticul paraliziei generale progresive. Predispoziţia ereditară (invocată axiomatic), boala familiei (ftizia, de fapt) sau „tristeţa” de care vorbea, deseori, însuşi poetul, sînt elemente de neignorat; „cheia hermeneutică” o vom descoperi doar cercetînd escalada evenimentelor în rama epocii. Theodor Codreanu, spuneam, a cercetat „anii blestemaţi”, propunînd un şir de revizuiri, developînd tragismul unui destin exemplar şi denunţînd acribios mistificările de care a avut parte, în timpul vieţii şi în posteritate, acel „om dintr-o bucată” (cum l-a văzut Caragiale). Neîncovoiatul Eminescu reprezintă, neîndoios, geniul ca nebunie „superioară”, ieşire din normă („cercul strîmt”); sau, cu vorbele lui A.C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune, metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra exlusivist doar referenţialul nebuniei. Or, „spargerea referenţialului unilateral”, zicea eminescologul de la Huşi, presupune a conjuga perspectivele (patologică şi ideologică), luînd în calcul conjunctura geopolitică şi implicarea masonică. Înţelegem de ce, citit în rama epocii, incomodul gazetar, „stricat cu toată lumea”, trebuia anihilat, „uitat”, purtînd stigmatul nebuniei. Evident, publicistica l-a epuizat, procurîndu-i adversităţi ireconciliabile; după cum predispoziţia ereditară părea a-l fi condamnat unui „drum prescris” (recunoştea poetul, într-o epistolă din 3 mai 1880), asumîndu-şi soarta „bolnavului exemplar”. Totuşi, în biografia ultimilor ani eminescieni, ne încredinţa testamentar Petru Creţia, vom găsi mereu „ceva adînc de aflat”.

 

M.: Ultimul capitol al cărţii dvs. se ocupă de o altă problemă- canonul literar şi Eminescu. Scrieţi că avem nevoie de canon, mai ales într-o epocă de confuzie axiologică, dar precizaţi că nu avem nevoie de ,,obsesia listelor”, marea literatură fiind un ,,panteon”… S-a schimbat canonul sau modul de a face critică literară în  această perioadă postcomunistă, s-a ,,învechit” opera marelui poet sau sensibilitatea noastră?

Adrian Dinu Rachieru: Cred în necesitatea canonului (într-o epocă, vai, confuză axiologic), dar nu şi  într-o istorie literară „canonică”, obsedată de liste. Pentru simplu fapt că o istorie a literaturii – avertiza Marian Popa – „nu poate fi doar un panteon”; altfel zis, şi „literatura stupidă”, spunea acelaşi, poate fi „material muzeal”. S-ar cuveni, cred, întîi, să detaliem chestiunea şi, mai ales, să (ne) definim termenii. Să însemne canonicitatea intangibilitate, adică mortificare? Să fie canonul un „import fraudulos” sau, mai degrabă, un transfer fraudulos, preluat din sfera religiosului? Oricum, canonul laic nu e închis, poate fi „penetrat” prin lărgirea listei canonice (fireşte, în aceleaşi condiţii de omologare); încît, inevitabil, asistăm la înmulţirea acestor liste, de uz didactic (presupus diferite). Totuşi, unde mai e stabilitatea canonică? „Dacă nu e canon, nimic nu e” – zic suporterii (şi nu se înşeală). Canonul, negreşit, e în prefacere (acumulări, sedimentări, negocieri) şi suportă verificări succesive. Aşa fiind, el este doar reproducere sau o continuă reînnoire? El se îmbogăţeşte (cum credem noi) sau e deconstruit, pînă la distrugerea „dispozitivului canonic”? În fine, în epoca globalizării, învolburată de cruciadele socio-politice (feminism, afrocentrism, neoistorism, deconstructivism etc.), purtate în numele unor „reparaţii istorice”, canonul naţional mai supravieţuieşte? Să nu uităm că autoritatea canonică, gestul canonizator – prin „fixare” – au, totuşi, un caracter resimţit ca opresiv şi stimulează avîntul contestatar. Dar atacul anticanonic ce va să însemne? Distrugerea canonului (cum ar dori numita „Şcoală a resentimentului”, prin atitudine decanonizatoare) sau doar înlocuirea lui (cu repetate „divorţuri canonice”, impunerea canonului generaţionist, altă listă de „supravieţuitori”)? Adică un alt canon… Sub flamura revizuirilor (cerînd, imperativ, reaşezarea valorilor), gestul canonizator se deschide ambivalent. Canonul, preciza H. Bloom, este un etalon de vitalitate (selecţionînd „oameni reprezentativi”, asigurîndu-şi „nemurirea”) şi, în acelaşi timp, poate fi mesagerul Morţii, expediind în neant scriitori consideraţi cîndva reprezentativi. Cu atît mai riscante sînt profeţiile canonice.

 

M.: Criticul literar este cel care face canonul literar sau îl şi preface, mai direct spus mistifică sau măcar manipulează / influenţează opinia cititorului, chiar şi involuntar prin preferinţe personale, subiective sau interese?

– Canonul este, categoric, operă colectivă, „cu mai multe moaşe”, zicea Nicoleta Sălcudeanu, cu oarecare stabilitate, dar în prefacere. Vechiul canon se restrînge, unii, canonizaţi, ies din actualitate, noile achiziţii îşi fac loc (uneori cu coatele), circumstanţele / standardele de epocă intervin în „joc”, selecţia poartă pecetea gustului, dar şi a idiosincraziilor. Fiindcă acceptăm realitatea canonului ca dat subiectiv, rod al interpretărilor într-un spaţiu de certă varietate polifonică, supus în permanenţă interogaţiilor critice. Ce ne facem însă cu o concluzie „elegiacă” a lui H. Bloom, potrivit căruia „criticii nu pot crea canonul”. Cine atunci s-ar încumeta şi ar avea şi autoritatea canonică să o facă? Şi, în fond, o sumă de subiectivităţi poate fi garantul obiectivităţii? Deci: 1). Nici un critic nu face canonul, el fiind, spuneam, o operă colectivă; 2). Canonul funcţionează în variante naţionale; 3). El are ca fundament esteticul, este un cumul de singularităţi şi propune o listă în prefacere, confirmînd lovinesciana mutaţie a valorilor. Testul operelor canonice ar fi recitirea (H. Bloom dixit): „dacă nu impune o recitire, opera nu poate dăinui”, scria el, analizînd „ciclul de viaţă al poetului puternic” cum o va face şi în Anxietatea influenţei. Dar în epoca „analfabetismului TV” (cum zic sociologii), a internauţilor, lectura e în recul. Recitirea, e limpede, vizează cercul îngust al iniţiaţilor. Fireşte, în numele ajustării, Eminescu e repus, periodic, în discuţie. Ceea ce, desigur, e binevenit. Doar că atacînd centralitatea eminesciană ca maladivă, mortificantă etc., discuţiile cad în încrîncenare, provocînd polarizări: fie exagerări pioase, fie furii demolatoare, ignorînd tocmai esenţialul, aprofundarea analitică.

 

M.: Dincolo de schimbările canonului, ceea ce nu se poate nega este faptul că Mihai Eminescu realizează prima revoluţie a limbajului poetic! Se pot stabili filiaţii între mari poeţi şi putem descoperi ,,urme” şi în celelalte două, argheziană şi stănesciană?

Adrian Dinu Rachieru: Evident. Eminescianismul a fost „absorbit”, prelucrat, „influenţat” la rîndu-i, modificînd percepţia. Dar ne întrebăm: canonul contabilizează opere sau scriitori? În bună tradiţie postmodernistă, vom răspunde şi-şi. Dilema, însă, rămîne. Dacă acceptăm că fundamentul estetic contează decisiv, canonul ar trebui să includă opere. Niciun scriitor nu produce doar capodopere. Dar aura canonului se răsfrînge asupra autorului în cauză şi, pe bună dreptate, vorbim de scriitori canonici. Iar în vremurile noastre, trăind în publicultură, ecuaţia se tulbură, convertind fraudulos succesul comercial în valoare (prestigiu). Se înţelege că astfel de „victorii” (mincinoase) au viaţă scurtă. Totuşi, viermuiala literaţilor e întreţinută de o obsesie maladivă: „ajustarea” canonului

 

M.: S-ar mai putea adăuga şi alte revoluţii poetice esenţiale?

Adrian Dinu Rachieru: Să nu trecem peste schimbarea de paradigmă literară din anii ’80. Dar n-aş zice că între neomodernism (fie el şi „anacronic”, un retard cultural, cum afirma M. Cărtărescu) şi postmodernism n-ar fi posibilă nici o continuitate.

 

M.: Cartea dvs. este o formă de dialog cu alţi importanţi eminescologi de azi şi de ieri…

Adrian Dinu Rachieru: Asta mi-am propus, credincios metodei pe care o anunţam la debut (Orizontul lecturii, 1983). Sociolog de profesie, sînt foarte sensibil la context(e), încît urmăresc fluctuaţia recepţiei, atent la achiziţiile criticii (de relevanţă estetică), la reevaluări, fără a fi, însă, un autonomist. Sînt, aşadar, mai apropiat de noua critică.

 

M.: Am mai întrebat, dar o vă întreb şi pe dvs.: Dacă aţi fi numit în funcţia de ministru al Culturii sau o altă importantă fucţie, cum aţi serba ziua lui Mihai Eminescu?

Adrian Dinu Rachieru: Ipoteza Dvs., binevoitoare, flatantă, trebuie categoric exclusă. Dar acceptînd „jocul”, aş răspunde simplu: Eminescu nu trebuie doar sărbătorit cu anumite prilejuri festiviste (necesare şi acestea), recitat, ci ştiut „pe dinăuntru”, cum îndemna Edgar Papu. Vă mărturisesc că prima mea grijă ar fi să înfiinţez Institutul Eminescu, urmînd pilda unor neamuri mai făloase. Şi mai respectuoase cu valorile. Că de catedra Eminescu (la care visa Pompiliu Constantinescu) vorbim de decenii… Ceea ce pare a deranja azi este tocmai centralitatea lui Eminescu. Detronarea Poetului presupune aflarea unui înlocuitor (el a şi fost găsit: Mircea Cărtărescu, în optica lui N. Manolescu) şi, implicit, „transbordarea centrului canonic” (cf. Theodor Codreanu). Pînă şi eminescologia, o ştiinţă „fantomatică”, lipsită de instituţiile aferente, observa N. Georgescu, ar fi rămas „tot o formă fără fond”, de vreme ce devoţii ei se bat pe cont propriu şi contestaţiile se înmulţesc, chiar dacă în alte părţi nume ilustre au întemeiat ştiinţe eponime. Eminescu n-ar avea dreptul? Iar un supliment de Dicţionar academic n-ar putea reţine eminescologia ca disciplină respectabilă? Întrebări la care redutabilul eminescolog şi încă atîţia alţii, aşteaptă (zadarnic?) un răspuns.

 

George Motroc.: Fiind 15ianuarie  vă propun să ne oprim aici, la 15 întrebări, dar nu înainte de a promite că reluăm discuţia pe 15 iunie şi de a vă ruga să răspundeţi la întrebarea, aşezată drept motto, la începutul cărţii dvs.: ,,Ce au fost românii pe cînd eu n-am fost, ce vor fi ei cînd eu n-oi mai fi?”

Adrian Dinu Rachieru: Fiecare cititor ar trebui să răspundă, cred, la această frisonantă interogaţie eminesciană. Departe de a fi un autor expirat, însoţit în posteritate de o complezenţă dulceagă, Eminescu, repet, nu ar trebui să trezească dileme canonice. Chiar dacă eminescologia, adunînd o uriaşă bibliotecă critică, acuză impasul exegetic. Ce mai poate fi spus? Ce noutăţi şocante ar mai putea fi dezvăluite? Mai grav, „veleităţile filosofice” ale unor interpreţi speculativi, captivi ai limbajelor hiper-specializate, în proliferare, ne îndepărtează de specificul eminescianismului, constata – îngrijorat – Alex Ştefănescu. Totuşi, Eminescu „va trăi cît versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor”, ne asigura Sadoveanu. Adevăratul test rămîne lectura. Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, exponenţial, ne apără într-o epocă fluidă şi confuză, iscînd, sub tăvălugul globalizării, zarva alertei identitare, contrapunînd – prin figura marelui poet şi gazetar, ieşit „din adîncul firei româneşti” – o identitate proteică, veghetoare.

Revista indexata EBSCO