Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Liviu Ioan Stoiciu – La cît se ridică suma „capitalului întreprinderii de cultură într-un popor”?

Convorbiri literare rămîne pentru mine o revistă de căpătîi; cred că este de neconceput literatura română fără ea, aşa cum e de neconceput fără Junimea lui Titu Maiorescu. Spiritul critic, promovat cu consecvenţă aici (împotriva „formelor goale”), impunerea valorii artistice şi a limbii române literare (care pînă în 1881 depindea de regulile fiecărui teritoriu locuit de români, mă refer şi la Transilvania şi Banat) au fundamentat ceea ce avea să se numească „limba şi literatura română modernă”. A fost o conjunctură astrală fericită, să apară o societate literară de calitate, Junimea (ea va forma nu numai mari scriitori) condus de un critic intuitiv respectat, Titu Maiorescu (ale cărui „direcţii noi” au dat autoritate revistei cenaclului, Convorbiri literare) şi o publicaţie dovedită viabilă, Convorbiri literare, care avea să apară din 1867 pînă în 1944 (pînă în 1886, la Iaşi; apoi la Bucureşti). Pentru mine e miraculos că o revistă fără tiraj, fără difuzare, cum era Convorbiri literare, a avut un asemenea impact „naţional” (neuitînd că la apariţia ei abia se făcuse Unirea Principatelor şi era o mare problemă trecerea graniţei la românii din Transilvania-Banat sau Bucovina şi Basarabia — pînă în 1878 judeţele din sud, Cahul, Bolgrad şi Ismail, au fost în graniţa României, cu preţul Dobrogei). E clar că înfiinţarea Academiei Române la Bucureşti în 1866 (iniţial, Societatea Literară Română, devenită în 1867 Societatea Academică Română şi din 1879 Academia Română) a avut rolul principal în cultivarea limbii şi literaturii române, stabilind normele de ortografie obligatorii… Dar trebuie reţinută aserţiunea că unificarea limbii române literare începe prin propunerea junimiştilor privind înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimată încă de la apariţia Junimii. În acest sens, Titu Maiorescu publica articolul „Despre scrierea limbii române” (1866), în care susţine toate ideile junimiste privitoare la limbă: ortografia să fie fonetică, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, respinge etimologismul susţinut de paşoptişti, propune normarea limbii (introducerea de reguli gramaticale). Ca urmare a efortului lor, Academia Română aprobă şi oficializează această scriere pentru întreaga ţară (din 1881). Acceptînd şi neologismele (Titu Maiorescu a semnat şi volumul „Neologismele”, 1881). Lasă că slavona, turcismele, franceza (în ambele Principate), latina, germana (în Transilvania-Banat) făceau din limba română o „galimatias”.

Admirabilă ascensiune a bunului simţ, în orice caz, prin promovarea „cercetării critice” asupra poeziei şi prozei româneşti a lui Titu Maiorescu, filozof din fire, insistînd pe forma şi fondul operei literare; a atras atenţia asupra frumosului estetic („frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“; „poezia, ca toate artele este chemată să exprime frumosul, spre deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr”) şi asupra „talentelor inferioare”; Maiorescu se revolta faţă de situaţia existentă în epocă, tendinţa de a împrumuta forme ale culturilor occidentale şi de a le adapta condiţiilor existente. „Forma fără fond” era pusă în slujba nereuşitelor literare (imposturii şi mediocrităţii; chiar dacă ele sînt necesare în creaţie, scoţînd în evidenţă valoarea). În numele civilizaţiei române moderne, junimiştii pun în discuţie nu numai limba şi poezia, ci şi dreptul, economia, morala, justiţia, statul: „După statistica formelor din afară, românii posedă aproape întreaga civilizaţie occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, avem teatru, conservatorii, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate, toate acestea sînt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”… Extraordinar mi se pare că Titu Maiorescu (doctor în filozofie la Giessen) avea 23 de ani atunci cînd a înfiinţat „societatea” Junimea în 1863 (cu Iacob Negruzzi, doctor în drept la Berlin; Vasile Pogor, doctor în drept la Paris; Petre Carp, doctor în economie şi drept la Bonn; Theodor Rosetti, absolvent al Facultăţii de Drept din Paris); pentru o personalitate accentuată, o asemenea vîrstă pare a fi azi ireală, Titu Maiorescu fiind „factorul determinant” şi la cenaclu şi la Convorbiri literare, el dînd „tonul”, judecata sa contînd în primul rînd. A fost un „model începător” de neegalat. I-au călcat pe urme Eugen Lovinescu (dar la 29 de ani conducea un cenaclu şi o publicaţie cu acelaşi nume, Sburătorul, în 1919; revista a publicat şi ea mari scriitori; altfel, Eugen Lovinescu a colaborat la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 şi a publicat primele două volume de „Critice” volumul I, 1909; II, 1910; Lovinescu a crescut în stima şi admiraţia lui Maiorescu, format intelectualiceşte în spiritul junimismului) — şi Nicolae Manolescu (la 38 de ani conducea Cenaclul  de Luni, în 1977, a scos pe piaţă mari scriitori; iniţial, cenaclul a fost condus de Radu Călin Cristea; în 1974 Manolescu obţine titlul de Doctor în Litere cu teza „Opera lui Titu Maiorescu” la Universitatea Bucureşti. Teza de doctorat a stat la baza cărţii sale „Contradicţia lui Maiorescu”; Nicolae Manolescu a fost, asemenea magistrului, politician, a candidat şi la preşedinţia României, e membru al Academiei Române). În 18 iunie, anul acesta, se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Titu Liviu Maiorescu — academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române… Să plusez: cinci tineri cu studii în străinătate, aşadar, în anii 1863 şi 1867 au pus la cale Junimea şi Convorbiri literare; generaţia lor se raporta la paşoptişti, „conservatorii” (în spiritul „evoluţiei” istoriei politice la noi, aripa jună) se opuneau „revoluţiei”, tot din conştiinţă naţională — avem şi azi un asemenea context, o revoluţie, în 1989, şi tineri cu studii în străinătate, n-ar fi fost cazul să apară o altă societate tip Junimea şi o altă revistă a ei tip Convorbiri literare? Un alt critic tip Maiorescu? Chiar dacă nu există o ciclicitate, la 150 de ani distanţă n-ar trebui să se schimbe faţa literaturii? Generaţia postcomunistă de scriitori a adus un nou canon literar, măcar, în noul context? Nici vorbă, spiritul critic e relativizat după Revoluţie şi noii critici fac mare caz de dispariţia criticii estetice…

„Cuvîntul înainte” întocmit de Titu Maiorescu, publicat în primul număr al Convorbirilor literare sub semnătura lui Iacob Negruzzi, a fost de-a lungul apariţiei revistei, pînă azi, respectat: „Scopul revistei este de a reproduce şi a răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice, de a supune unei critici serioase operele ce apar în orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre activitatea şi procedurile societăţilor literare, în special ale celor din Iaşi, şi de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”. De a păstra elementul autohton — o manifestare particulară a spiritului creator naţional. În timp, prestigiul revistei rezidă în programul său complex şi în colaboratorii pe care i-a avut: scriitori (Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Vasile Alecsandri, Ioan Slavici, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu), istorici (Vasile Pîrvan, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga), filologi (Sextil Puşcariu, Ioan Bianu, Gheorghe Dem. Teodorescu), filosofi (Vasile Conta, Petre P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Lucian Blaga), critici literari (Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Dumitru Caracostea ş.a.). Citez: revista Convorbiri literare promovează simţul contemporaneităţii, receptarea activă şi imparţială a tradiţiei naţionale, afirmarea unei conştiinţe critice, curajul punctelor de vedere proprii exprimate în numele unui ideal artistic, talentul colaboratorilor… Închei cu ce scria Titu Maiorescu în prefaţa primului său volum „Critice” (1874): „Puterile unui popor — fie morale, fie naţionale — au în orice moment dat o cantitate mărginită. Averea naţională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o cîtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor”… Adică: Titu Maiorescu era convins că orice act creator trebuie îndreptat spre valoare, risipirea în acţiuni mediocre fiind la fel de ineficientă ca şi neputinţa de a crea. Pentru a atinge însă valoarea trebuie resurse, pregătire, cunoaştere, dar şi stabilirea unor idealuri corespunzătoare, pe măsura forţelor creatoare ale unui popor. „Capitalul întreprinderii de cultură într-un popor” are o „cîtime fixă”? 150 de ani literatura română de valoare e mult, ca sumă?

 

12 februarie 2017. BV

 

Revista indexata EBSCO