Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Marin IFRIM – La multe secole de Convorbiri literare !

După ce am debutat, în revista „Familia”, girat de criticul literar Al. Cistelecan, în anii `80, am început să public la poşta redacţiei Convorbirilor literare.  În conştiinţa mea această revistă avea încă de atunci o semnificaţie aparte, aşa cum consider şi acum, fiind cea mai bună publicaţie literară românească dintotdeauna. Am iubit revista chiar şi în perioada în care era pe cale să dispară. În 1986, cînd am debutat editorial, la „Litera”, cenzura mi-a respins nişte poeme. I-am spus redactorului de carte că nu e corect, din moment ce, unul dintre acestea, intitulat „Gîndacul”, fusese deja publicat în Convorbiri literare şi nu se întîmplase nicio nenorocire ideologică. „Gîndacul” era Ceauşescu. Cel care intrase în aparatul de radio, printr-o crăpătură, crescuse acolo, printre diode, şi nu mai avea pe unde să se strecoare afară. Vroiam să spun, atunci, ca şi acum, că revista Convorbiri literare reprezenta o vizibilă şi admirabilă verticalitate morală, spirituală. Un reper, un sprijin. Farul aprins de la malul literaturii. Rolul acestei reviste a fost acela de a forma şi întreţine la nivel de performanţă scriitori, serii, generaţii etc. Sînt măgulit cînd îmi văd texte publicate aici. Despre deschiderea europeană a revistei nu pot vorbi decît marile nume, cele care au semnat aici, de-a lungul timpului. Revista are deschidere europeană în gene, încă de la înfiinţare.

 

Fără Titu Maiorescu, toată literatura noastră ar fi cu… exact 150 de ani în urmă. Poate exagerez. Nu pot trece cu vederea că, între timp, au apărut şi alţi critici literari de direcţie, ca să zic aşa. Mă gîndesc la întîmplare, la cald, la nume care au influenţat în bine literatura noastră contemporană: Laurenţiu Ulici, Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi chiar contorsionatul, culturistul Alex Ştefănescu. Acum 150 de ani, la Iaşi s-a „decretat”  prima Capitală culturală a ţării de acum. Şi tot Capitală culturală e şi acum. Nu vreau să irit pe nimeni, nicio redacţie a celor cîteva reviste care contează în prezent în literatura noastră. Mie îmi place şi România literară, în care, din cînd în cînd, sînt făcut praf de puşcă de către oameni serioşi. Nu mai dau nume. Cert este faptul că, la Iaşi, există, acum, în acest prezent bezmetic, importanţi critici literari, mari poeţi, istorici, cărturari etc. Şi această revistă unică, pentru că şi-a dobîndit unicitatea încă de la înfiinţare. Sînt şi acum mişcat de vremurile în care, cu ani în urmă, mă vizita la Buzău marele cărturar Petru Ursache. Mi se lumina biblioteca din incinta Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău. Cărţile din rafturi, vreo 36 000 de volume, parcă aveau leduri la „cotoare”. Era aşa un fel de lumină stelară. Petru Ursache avea figură de sfînt. Am mai scris despre acele întîlniri fabuloase. Se vedea pe chipul său că vine din Iaşi, dintr-un oraş încărcat de experienţa geniilor: Eminescu, Maiorescu, Creangă… Să ai faţă de cărturar nu e doar un joc de cărţi, e o realitate. Acum intenţionez să comand un poster cu chipul lui Petru Ursache şi să-l aşez undeva pe unul din pereţii în care sînt tablourile familiei mele. Din cînd în cînd vorbesc cu soţia sa, doamna Magda Ursache, un alt distins cărturar al Capitalei Iaşi, şi sînt uimit de felul în care distinsa doamnă se ocupă de postumitatea soţului. E un exemplu de conştiinţă adevărată, profundă. Povestesc toate aceste lucruri cu gîndul la Convorbiri literare, în ideea că revista ne-a adunat în timp pe toţi, începînd de la cei enumeraţi mai sus şi pînă la debutanţii de ieri sau de azi. E vorba despre un spectacol literar cu 150 de stagiuni cu sala plină, de artă curată, de viaţă spirituală trăită în coordonate precise. Se zice că memoria românului în genere nu poate să reţină mai mult de 50-100 de ani. Convorbiri literare are o memorie vie şi sigură. La 150 de ani încă e o revistă tînără. Cei care conduc acum revista merită toate reverenţele celorlalţi scriitori şi a tuturor cititorilor. Această revistă nu are concurenţă, are un timp, un trecut colosal, un prezent la loc de cinste şi un viitor greu de pesimizat. Nu e o publicaţie „revoluţionară”. E doar un fir freatic din izvorul tinereţii fără bătrîneţe, ceva greu de simţit în altă limbă decît în cea în care Eminescu îşi dorea o Românie ideală. Actuala echipă a Convorbirilor literare continuă programele şi principiile celor de acum 150 de ani, în nişte condiţii economice nu tocmai favorabile. Citesc fiecare pagină a revistei. Există aici zeci de colaboratori foarte rafinaţi în domeniile lor. Se respectă vechiul program al începuturilor istorice. E vorba despre toate zonele creativităţii, inclusiv despre eseuri de ţinută economică, politică etc. Ca să nu mai spun de calitatea literară a tot ce intră între coperţile sale. Convorbiri literare este cea mai veche lege literară din România, Legea calităţii literare şi a conştiinţei de neam, a apartenenţei. E una dintre cele mai solide instituţii culturale ale naţiei. Sună patetic. Sîntem în mijlocul unei sărbători unice. Nici nu s-ar putea scrie altfel. În ceea ce priveşte redacţia de acum, sînt „invidios” pe intuiţiile lui Cassian Maria Spiridon, acelea de a forma o echipă europeană. Toate rubricile au titulari de notorietate, profesionişti credibili, convingători prin ei înşişi, inclusiv prin felul în care îşi asumă atitudinile literare. Locul nostru literar e în Cupele europene, nu în cele ale lui Becali, ci în marile academii ale continentului. Şi cultura e un sport. Cred că maestrul Constantin Noica ar fi de acord cu mine. Dacă nu cumva el mi-a inoculat această idee. De-asta cred în rolul (inter)naţional al unui simbol pur românesc: Convorbiri literare. Între cultură şi unt, tot la Noica ajung, între celebrii „cîrnaţi de Pleşcoi” şi revistele literare actuale, aleg lipsa de condimente din stomac şi calmul din sîngele purificat de lecturi seculare. La multe secole de Convorbiri literare… Cu tot respectul.

Revista indexata EBSCO