Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Radu VOINESCU – Poate că Iacob Negruzzi ar zîmbi cu mulţumire

Chiar dacă redactorul unic al „Convorbirilor literare”, vreme de douăzeci şi opt de ani, a fost profesorul de drept Iacob Negruzzi, scriitor modest, dar administrator strălucit al publicaţiei şi mare descoperitor de talente, aceasta a fost, cum e ştiut, revista „Junimii”, inseparabilă, decenii la rînd, de istoria societăţii literar-culturale ieşene migrate la Bucureşti în 1885, o dată cu cei mai mulţi dintre stîlpii ei. Pe la începutul anilor ’70, am aflat din manualele de şcoală că la vremea aceea revista avea cea mai îndelungată apariţie continuă din cultura română. Impresionant, atunci, dar şi mai impresionant acum! Mai tîrziu, cînd am făcut parte din redacţii, cînd am înfiinţat şi am făcut eu însumi reviste, cînd am colaborat la atîtea şi atîtea, m-am gîndit mereu la performanţa acestei continuităţi, cu admiraţie din ce în ce mai adîncă.

Iată de ce, pot să mărturisesc, aici, că, publicînd pentru prima oară în „Convorbiri…” – întîmplător sau nu, un comentariu despre o carte consacrată lui Eminescu –, nu m-a ocolit un sentiment de emoţie. Mai ales că, între timp, vîrsta publicaţiei sporise cu decenii bune, ajungînd chiar în aceste zile să sărbătorească un secol şi jumătate. Mă gîndesc, de aceea, şi la întemeietori, la junimiştii care voiau să schimbe ceva în cultura şi în societatea noastră, dar şi la continuatori, la cei care au preluat – probabil cu aceeaşi umilinţă şi responsabilitate pe care le-am trăit eu văzîndu-mi articolul tipărit în paginile revistei; dar ce zic eu, fără îndoială mult mai mari! – această tradiţie fără egal.

Parcurg, graţie site-ului „Biblioteca digitală a Bucureştilor”, cu încîntarea unei eterne descoperiri, primul număr al „Convorbirilor literare”, cel din 1 martie 1867. Citesc în original, în grafia timpului, cea propusă de mentorul „Junimii”, cum avertizează în articolul-program redactorul Iacob Negruzzi, prima parte a studiului „Despre poesia rumănă” (care avea să facă epocă, devenind un reper pentru istoria criticii noastre sub titlul „O cercetare critică asupra poeziei române la 1867”), „de D. T. Maiorescu”. Trec mai departe, spre „darea de seamă” a lui I. Negruzzi despre „Galeria de tablouri din Iassi”, către o alta, despre „prelecţiunile populare” ale „Junimii”, către „Apelul” aceleiaşi societăţi pentru autorii români şi pe urmă către „anunciuri”. La atît se reduce cuprinsul numărului inaugural. Multă vreme, cuprinsul acesta al revistei arată deloc bogat şi, într-un fel, prea puţin diversificat – trei-patru semnături cu studii, texte filosofice, nuvele şi romane, piese de teatru, tipărite în serial cînd nu se poate integral, poezii originale, traduceri. În aparenţă, destul de tern, însă ce comori acolo, cît interes, cîtă influenţă pentru cariera unor scriitori şi pentru bibliografia noastră fundamentală.

Dar în numărul din 1 septembrie 1978, după o traducere după germană la o povestioară cu tîlc de o naivitate penibilă „trimesă” de „D. Maiorescu”, surprizele nu întîrzie: o culegere de poezii populare „de peste Olt”, a lui V. Alecsandri (se identifică adesea valoarea „Convorbirilor…” mai ales cu publicarea lui Eminescu, dar realitatea este că poetul Pastelurilor a apărut mai mult decît copios, sistematic, cu nenumărate şi substanţiale contribuţii, în paginile revistei), un studiu al lui Xenopol despre Strabon şi istoria noastră, o continuare a teoriei „ondulaţiunii” universale, a lui V. Conta (nu chiar în paranteză fie zis, aveau să mai treacă cincizeci de ani pînă cînd Louis de Broglie să demonstreze matematic ceea ce gînditorul de la Iaşi afirmase în numărul anterior de revistă, anume că fiecărui obiect i se poate atribui o undă, mai exact, o funcţie de undă, în terminologia fizicienilor moderni), pentru ca, pe aproape două pagini, să găsim (atenţie!) un grupaj de poezii semnate de Mihai Eminescu: „Melancolie”, „Crăiasa din poveşti”, „Lacul”, „Dorinţa”, pentru a încheia (ce întîmplare!) cu un fragment (urmare) din Schopenhauer, „Aforisme pentru înţelepciunea în viaţă”.

Şi îmi dau seama că istoria „Convorbirilor:::” nu este legată numai de aceea a societăţii „Junimea”, nu doar de a „Epocii marilor clasici”, ci de a întregii noastre culturi moderne. Mai mult decît atît, răsfoind şi alte pagini decît cele la care am făcut referire, ale vechii publicaţii, ne putem da seama că, deşi relativ tînără în comparaţie cu altele, europene şi nu numai, cultura noastră are substanţă, că este una de care să nu ne fie cîtuşi de puţin ruşine. Ba dimpotrivă!

Ce nu pot să înţeleg este de ce în zilele noastre aproape nici o revistă literară, în ciuda progreselor pe care zicem că le-am făcut, nu mai acceptă să dea texte care să continue în numărul sau în numerele următoare.

Cum arată actualele „Convorbiri literare” ştim. Lună după lună ne aflăm în faţa unui magazin literar de excepţională cuprindere, o revistă de literatură, de critică, de atitudine, de idei, aflată între primele ale ţării, asigurată de un corp redacţional format din condeieri de o incontestabilă valoare, condus de poetul Cassian Maria Spiridon, susţinută de colaboratori aflaţi în elita literelor noastre contemporane, o publicaţie densă, variată, cu o cantitate mare de text, cît într-o carte, în care nu ştii ce să citeşti mai întîi.

Nu ştiu ce ar spune Iacob Negruzzi, redactorul care i-a pus bazele şi a slujit-o cu tenacitate aproape trei decenii, văzîndu-şi revista în hainele de azi. Îmi place să cred că, dat fiind echilibrul ei, spiritul viu, deschis, combinat cu un discret conservatorism (citeşte: grijă pentru cultivarea valorilor autentice; cu alte cuvinte, menţinîndu-se temeinic în firul central ce marchează evoluţia literaturii noastre), cel puţin ar zîmbi cu mulţumire.

Revista indexata EBSCO