Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Caius Traian DRAGOMIR – Integralitate, sistem şi valoare (Gîndind la istoria unei reviste)

 

Orice eveniment, orice împlinire, creaţie, descoperire sau produs material, spiritual, informatic există în calitate de valoare cu două condiţii care sînt constatabile, prezente ambele, în cazul dat, ori doar una dintre acestea se probează a fi astfel, însă, observată sub simplă unicitate, aceasta are a se impune masiv, indubitabil şi decisiv. O valoare şi deci suportul sigur al unei valori trebuie să dispună de permanenţă, de o îndelungă constanţă de sine, de o existenţă neîntreruptă, evidentă, afirmată cu sigură îndrăzneală. Este vorba,  în acest mod al afirmării valorii ca valoare mai curînd de o menţionare în rezerva unei valorizări viitoare decît de o împlinire neîndoielnică în sfera valorii. Adevărata pătrundere a faptului, a creaţiei, a descoperirii, sau realizării pe termenul sigur, ferm, al valorii o dă participarea actului, ori produsului, care aspiră la valorizare, pentru care un creator, un spirit uman, fie acesta scriitor, inventator, descoperitor, cercetător, artist, face pe de o parte efortul creaţiei şi, pe de altă parte îşi situează opera în perspectiva aprecierii are a include realitatea vizată într-un mai amplu sistem valoric, un sistem integrat, în care, abia prin relaţiile reciproce ale creaţiilor se constituie şi afirmă valoarea. Valoare poate fi nu doar o realizare de artă, o descoperire ştiinţifică, o creaţie spirituală, dar şi ca exemplu divers o valoare sportivă o valoare sportivă – aceasta în evidentul fapt al existenţei sportului ca formă organizată de activitate umană. În cazul în care nu sportul organizat  este cel care conferă valoare actului presupus sportiv, atunci valoarea acestuia nu mai este una sportivă, ci poate fi foarte bine o valoare de ordin material personal incluzînd exerciţiul fizic în seria, de asemenea constituită prin activitate programatică umană, a educării igienice a organismelor oamenilor în condiţii ţinînd, cel puţin, de o anumită voinţă a dezvoltării şi întreţinerii fizice, pe cît posibil optime. Este, însă, oricum de văzut care sînt  modalităţile de integrare a producţiei de valori în comunităţile umane, aşa cum s-au dezvoltat acestea în lungul istoriei. Pare posibil să fie descrise un număr foarte mare de modalităţi prin care oamenii au elaborat adevărate ansamble de procedee prin care ei au organizat aspiraţia umană la crearea de valori. Cel mai comun, mai simplu, mai evident, cadru în care valoarea ia pur şi simplu fiinţă este neîndoielnic statul.

Valoarea poate fi însă produsă într-un cadru statal şi totuşi afirmarea ei să nu aibă nicio legătură cu acţiunile, factorii, facilităţile sau interdicţiile generate prin natura şi existenţa politică statală. Statele oferă ambianţa în care valoarea să poată fi generată şi, eventual, consemnează aspiraţia acesteia. În mod concret statul nu este mai uzat decît factorul impulsionării apariţiei unei singure  extrem de importantă dar unică valoare – este valoare politică, aceea care, existînd aşa cum ar trebui să existe, face astfel încît organizarea umană, inclusiv prin ierarhia implicată, să favorizeze siguranţa şi viaţa popoarelor, iar neexistînd, lipsind, fără a lăsa loc altor forme eficiente de structurare a societăţii omeneşti, ajunge a se face resimţită,  ca absenţă, în cel mai grav şi nu rareori trist, mod.

Despre ce am putea vorbi gîndind la sistemele integratoare ale acţiunilor umane, care să facă să fie relevate valorile în calitate de autentice valori. Repet: vor fi probabil multe astfel de ansamble, sisteme funcţionale care să merite menţionarea şi descrierea. Am în vedere, în reflecţiile generate mie de o oarecare înţelegere, fie şi foarte modestă, a istoriei de o sută cincizeci de ani a revistei ,, Convorbiri literare’’, cea apărută, din cercul ,,Junimii’’, la 1 martie 1867, nu mai mult  de patru astfel de promotori ai valorilor – promotori şi, totodată, spaţii  ale afirmării valorilor, ale deschiderii a ceea ce am putea numi nişte cîmpuri valorice. Primul dintre acestea, în ordinea creşterii complexităţii şi semnificaţiei istorice a lor, cred că trebuie socotit aşa zisul curent – curent care poate fi literar, artistic, de opinie şi gîndire, în sens major, eventual filozofic, curent al metodelor elective în dezvoltarea ştiinţei şi alte astfel de curente. În al doilea rînd vine o realitate care a creat, într-o perioadă a mijlocului de secol XX, numeroase comentarii şi discuţii – este vorba de stil. Crearea, prin însăşi creaţiile de artă sau ştiinţă, ori filozofie, a unui stil posibil nou, consolidarea unuia deja existent sau eliminarea unui alt stil din procesul evoluţiei intelectuale, creative, artistice, nu este un fapt lipsit de importanţă; progresiv, însă, interesul pentru destinul, existenţa sau acordarea unei importante exprimări stilistice, este într-o evidentă scădere încă de mai multă vreme dar, cu deosebire, la acest început de mileniu. Cel  de-al treilea factor, probabil cel mai important ca promovare a calităţii valorice, este civilizaţia, în fapt nivelul de civilizaţie atins de o societate, de o naţiune, de o zonă geo-culturală, de orice spaţiu în care se manifestă acţiunea umană. Civilizaţia este caracterizată de nivelul ei dar, în egală măsură, de specificul sub care se dezvoltă. Vorbim de o civilizaţie egipteană antică – o mare civilizaţie şi, nu mai puţin, o civilizaţie foarte exact şi distinct definită. Specificitatea civilizaţiilor are o enormă legătură cu tot ceia ce s-a manifestat în timp, ca naţionalism sau rasism. Nimeni nu a vorbit, în Antichitate de un echivalent al naţionalismului actual, care se exprimă nefericit în multe din ţările lumii, chiar dacă doar foarte puţine el dobîndeşte dominanţă. Specificul civilizaţiilor antice, egipteană, greacă, romană, indiană (ca aglomeraţie de civilizaţii), sau chineză nu au fost condamnate moral sau politic vreodată, chiar dacă grecii şi romanii numeau toate celelalte popoare, cu excepţia egiptenilor însă, drept barbare, ceea ce înseamnă, cu siguranţă o descalificare sub raportul nivelului civilizaţiei. Există în aceste situaţii relevabile prin analize, fie şi doar prea puţin insistentă, un aspect al modernităţii care se cere înţeles, şi asupra căruia se va reveni pe scurt, fără exces, dar într-o încercare de suficientă cuprindere, mai jos. Cel de-al patrulea mod al integrării valorice a creativităţii umane este acela căruia i se poate da relativ dificil un nume şi care priveşte integrarea rezultatelor, concepţiilor, creaţiilor în relaţie cu principii şi elaborări privind omul pe care îl considerăm o fiinţă universală, prin raţionalism, cunoaştere obiectivată, capacitatea de a crea modele pentru toate fenomenele şi variantele existenţei. A patra sistematizare valorică ar fi deci, numită, fie şi relativ impropriu, în lipsă unui termen consacrat, universalizarea.

Dezvoltarea intelectuală – şi spirituală – a României dobîndeşte un deosebit avînt, ori, mai corect, progresează mai rapid decît în orice altă perioadă anterioară, în cea de a doua jumătate a secolului XIX. Este însă o vreme în care o cultură devine suspectă în măsura adoptării unui specific naţional ceva mai marcat. Civilizaţia şi cultura României avea însă nevoia aflării unei identităţi specifice – în consecinţă apar clare tendinţe lesne de numit naţionaliste în scrierile aparţinînd unora dintre autori români. De ce marile culturi clasice – începînd din Antichitate şi pînă în secolul XX nu au fost considerate, sau nu au fost tratate explicit ca surse de naţionalism, în timp ce o serie întreagă de producţii culturale româneşti au avut parte de o astfel de condamnare? Explicaţia acestui fenomen este simplă. Marile civilizaţii au evoluat integrat, şi-au dezvoltat forme specifice însă totodată integrativ coerente; precipitata căutare a constituirii unui românism cultural lipsit de structurare în ansamblul civilizaţiei autohtone, în secolul XIX românesc, face un rău profund tocmai ideii româneşti. Este evident că salvarea nobleţei, distincţiei şi totodată specificităţii civilizaţiei României este datorată unor mari scriitori, primul dintre aceştia fiind, neîndoielnic, Mihai Eminescu, dar în egală măsură, constituirii grupului ,,Junimii’’, şi în mod special, revistei ,,Convorbiri Literare’’. Dacă înţeleg bine procesul în care această publicaţie de cea mai mare importanţă, nu doar pentru literatura română, nu doar pentru cultura şi civilizaţia română ci, pur şi simplu, pentru România, s-a angajat a fost acela de a suprapune impulsului unui românism cultural, ce oricum nu putea fi adus la o perfectă integrare într-un sistem de civilizaţie aflat într-o dezvoltare încă incomplet articulată, o concepţie şi o aspiraţie universalistă de o autentică orientare critică fundamentată pe principii şi metode aflate dincolo de orice suspiciune de neadecvare. În această dorinţă, a atingerii deplinei aptitudini de a ridica prin acţiunea critică nivelul civilizaţiei române în planul universalizării, văd obsesia maioresciană de a avea în România un număr cît mai mare de intelectuali deţinînd doctorate germane, de cel mai ales succes. Faptul că tocmai cel mai mare poet şi scriitor român nu a ajuns – nu i-a fost lui să ajungă – să deţină un doctorat în Berlin, nu face decît să arate că geniul nu excelează niciodată în respectarea regulilor generale.

,,Convorbiri Literare’’  a urmat ulterior epocii sale clasic junimiste destinul tuturor periodicelor europene care au parcurs secolul XX – inaderenţa la forme culturale egal trasate pentru majoritatea autorilor publicaţi. Progresiv intelectualii, după ce au fost subiecţii aderenţi tuturor curentelor sau stilurilor, au ajuns a nu mai apărea decît în calitate de reprezentanţi ai propriilor personalităţi. Cine priveşte fotografiile autorilor de mijloc de secol XX va vedea aproape numai fotografii de grup – autorii de sfîrşit ai aceluiaşi secol vor fi aflaţi în portrete cu personaj unic. Acest aspect nu este specific literaturii – el se relevă în cultura întreagă. La Centrul ,,Georges Pompidou’’ din Paris, operele create înainte de 1965, ale pictorilor şi sculptorilor vremii marilor curente artistice, reflectă continuitatea concepţiei generale aflate în spatele oricărei creaţii particulare de artă. După 1965 fiecare artist plastic este, el însuşi, singurul reprezentant al propriului stil sau, mai corect, al propriei tehnici de creaţie. ,,Convorbiri Literare’’ oferă lumii literare şi culturale româneşti ceea ce trece pînă şi dincolo de universalism, un aparat de afirmare valorică în curs, şi acesta, de a fi depăşit, precum specificul civilizaţiilor, stilul, sau curentele – dincolo de universalism fiind libertatea persoanei, ca individualitate pură, deci invitaţie pentru cititor la regăsirea de sine neglijînd oferta de modele, care pot fi aflate abundent cvasi-infinitul istoriei generale şi istoriei literare.

Revista indexata EBSCO