Apr 18, 2017

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU

 

Iată, au trecut 150 de ani şi revista lansată de un grup de tineri cultivaţi este încă în actualitate deplină.

Contextul e următorul. Dorinţa de unificare a românilor s-a exprimat în secolul 19 nu prin acţiuni violente, ci mai cu seamă (şi inteligent) prin gesturi lingvistice. Instituirea Academiei Române a fost unul dintre acestea. Altul a fost transferul de oameni, de învăţătură. (Gheorghe Lazăr şi Ion Maiorescu printre alţii, mai tîrziu Coşbuc, Goga şi Aurel C. Popovici, spre a pomeni doar cîteva nume.) În fine revistele. „Familia” ar fi una din ele, dar „Convorbiri literare” a fost considerabil mai influentă. Deşi revista fusese pusă în mişcare de fii de boieri sau descendenţi din clasele de sus, porţile erau larg deschise talentelor, de oriunde ar fi venit ele: Eminescu, Ion Creangă, Slavici şi atîţia alţii sunt exemple concludente. „Convorbiri Literare” avea totodată o amplă diversitate tematică: poezie, proză, eseu, teorie şi ideologie. În fine, pe linia celor tocmai spuse, tendinţa era de a face loc nu numai moldovenilor, ci românilor din toate zonele lor de origine, nu în ultimul rînd celor de „dincolo de munţi”.

Structura unei „Românii viitoare” era în fond şi ea urmărită şi chiar sugerată. Junimiştii se străduiau cu toată seriozitatea să definească un sistem primitor pentru dialectica dintre modernizare şi tradiţie, să descrie un cadru propice progresului „bine-temperat”. Că acesta a reuşit să se impună numai parţial în ţară este poate în anume măsura vina lor, dar se datoreşte mai mult împrejurărilor socio-politice ale vremii: atît celor naţionale, cît şi celor internaţionale.

Aşadar „Convorbiri” nu a putut să exercite o influenţă practică deplină în „Vechiul Regat” sau în „România Mare”. (Cel puţin trei din iniţiatorii săi au devenit totuşi prim-miniştri: Theodor Rosetti, Petre Carp şi Titu Maiorescu; numărul celor care au fost în repetate rînduri miniştri e considerabil, greu de calculat). Influenţa teoretică în schimb a fost cu totul notabilă şi cu bătaie lungă. Mai acum vreo 20 de ani discutam în plimbare de-a lungul canalelor din Amsterdam cu un scriitor român, pe-atunci tînăr încă, şi-l întrebam cu ce partid din România în reconstrucţie ar vota. Am fost încîntat cînd mi-a răspuns: „cu junimiştii”.

Dacă aşa stau lucrurile la nivel politic, în schimb cel puţin la nivelul limbii şi al literaturii triumful „Convorbirilor Literare” a fost deplin. Experimentele lingvistice ale lui Heliade-Rădulescu, ale lui Treboniu Laurian au eşuat, iar practica de bun simţ junimistă a fost victorioasă. Încă mai limpede a fost această biruinţă la nivelul „canonului” literar: Alecsandri şi Caragiale, Eminescu şi Slavici, Creangă şi Duiliu Zamfirescu, Coşbuc, Goga şi Panait Cerna  au devenit şi au rămas figuri centrale. Intelectuali de vază cum P.P. Negulescu, Simion Mehedinţi, Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu au fost continuatori respectabili ai lui Maiorescu şi ai colegilor săi. Întreruperea de după 1944 semnalizează o rană a întregii culturi române. Dar oameni ca Negoiţescu, Regman, Nicolae Manolescu şi Mircea Martin continuau de fapt cultivarea valorilor proclamate de junimişti. După cum, înaintea lor, o figură majoră ca Eugen Lovinescu îşi încheie cariera tocmai cu o conversiune la junimismul exprimat în „Convorbiri” şi construit acolo.

Un fapt nu poate fi negat de nimeni: edificarea canonului literaturii române în „Convorbiri Literare” nu a putut fi năruită nici măcar atunci cînd a fost încercată cu deliberata înverşunare în faza dominaţiei bolşevice postbelice.

Cu atît mai interesant este să observăm cum reluarea nobilei reviste în 1996, deci în condiţii de libertate a presei, s-a integrat şi s-a adaptat tradiţiei începute în secolul al 19-lea. Cine citeşte număr după număr revista reînviată constată (cu surpriză aproape!) că modurile şi gîndurile de odinioară sunt reluate în „traducere” modernă.

Această constatare ne duce cu gîndul la ideea de continuitate. În adevăr, la 1867 „Convorbiri” nu contrazice „Şcoala ardeleană”, ci se leagă de ea, o prelungeşte.  Iar după 1900 „modalitatea Convorbiri” rămîne standardul-aur pentru mulţi intelectuali de substanţă: literatori, filozofi, oameni politici. Avem de-a face aşadar cu o durabilitate naţională alternativă. Nu una tumultuoasa sau stridentă, ci una sobră şi cumpătată, interesată în instaurarea de meritocraţii şi de înfăptuiri, iar nu de ofensive şi proclamaţii.

Gratitudinea noastră pentru „Convorbiri Literare” (cele de ieri, ca şi cele de azi) este că răspunde la nevoia neîncetată de continuitate şi de cumpătare de la Dunăre şi Carpaţi.

Virgil Nemoianu, februarie 2017, Bethesda MD

Revista indexata EBSCO