Apr 18, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare (II)

Între seriile editate pînă în iulie 1944, cea mai importantă, cu adevărat esenţială pentru evoluţia culturii naţionale, rămîne seria iniţială, avînd la cîrmă pe Iacob Negruzzi timp de aproape 28 de ani, între 1 martie 1867-1 ianuarie 1895.

Tudor Vianu, în volumele sale dedicate scriitorilor români, la vol. II (Ed. Minerva, 1970), în primul capitol Junimea, scriind despre Iacob Negruzzi, unul dintre cei cinci fondatori, alături de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, P.P. Carp, Teodor Rosetti, afirmă: „Încredinţînd lui Iacob Negruzzi (1843-1932) con­ducerea Convorbirilor literare, al cărei articol pro­gramatic îl iscăleşte, junimiştii făcuseră alegerea cea mai bună. Fiul lui Costache Negruzzi, întors de curînd de la Berlin, unde în timp de unsprezece ani trecuse prin toate treptele învăţămîntului pînă la doctoratul juridic, s-a dovedit prin stăruinţă, punctualitate şi pasiunea lucrului literar drept omul cel mai indicat pentru locul său”.

Cînd, în 1867, Junimea l-a înscăunat pe Iacob Negruzzi la conducerea Convorbirilor literare, acesta avea 24 de ani. În amintirile sale, primul şef al revistei narează, cu destulă acribie şi naturaleţe, naşterea celei mai cunoscute şi importante Societăţi pentru cultura naţională, Junimea.

Cînd revenea de la studii, în laşi Titu Maiorescu era deja cunoscut şi apreciat pentru conferinţele sale publice. Prima lor întîlnire, cînd proaspătul jurist îl va vizita pe Maiorescu, la începutul anului 1864, într-o casă, astăzi dispărută, din apropierea Bisericii Trei Ierarhi, i-a lăsat o impresie destul de neplăcută celui care va deveni secretarul perpetuu al Junimii şi, în plus, certitudinea că nu-i „va fi niciodată prieten, şi nici chiar simpatic”. Dar, la numai cîteva zile, după ce viitorul corifeu al Junimii îi va întoarce vizita, impresia se va schimba radical, cei doi se vor împrieteni şi aşa vor rămîne. La fel s-a întîmplat şi la prima întîlnire cu Vasile Pogor, pe care l-a cunoscut prin mijlocirea unui prieten comun, Mihail Cerkez.

Pe Petre P. Carp îl cunoaşte încă din vremea studenţiei berlineze, încît reîntîlnirea la laşi, în toamna lui 1863, în saloanele Doamnei Didiţa Mavrocordat, a pecetluit o prietenie lipsită de neînţelegeri, manifestate doar în plan teoretic şi, „în special în chestiunea evreilor”.

În una din zilele lunii februarie ale lui 1864 (dar nu se poate şti cu precizie, deoarece, după afirmaţia întemeietorilor, data naşterii Junimii „se pierde în negura vremurilor”), viitorii fondatori sînt invitaţi la Titu Maiorescu pentru a lua parte la o lectură susţinută de Carp, din traducerea acestuia, în versuri, a tragediei Macbeth. Acolo îl va cunoaşte autorul Copiilor de pe natură pe Theodor Rosetti. Despre acel moment Negruzzi îşi va aminti: „Ori cum ar fi, în acea seară se poate zice că a fost întîia şedinţă a Junimii, fără ca cei prezenţi să se fi gîndit încă la înfiinţarea unei Societăţi literare”.

Dacă Pogor şi Rosetti şi-au făcut studiile în Franţa, iar Carp şi Negruzzi în Germania, Maiorescu a fost student al universităţilor şi germane şi franceze. Ca toţi tinerii, la vremea cînd s-au cunoscut şi împrietenit, erau animaţi de dorinţa de afirmare şi edificare culturală pe tărîm naţional. Prelegerile duminicale, ce începeau în februarie şi se finalizau în preajma Paştelui, au fost prima formă de manifestare a grupului, şi s-au perpetuat, cu acelaşi succes, şi după înfiinţarea Societăţii. Cei cinci, după susţinerea prelegerilor, se adunau la Pogor, împărtăşindu-şi impresiile asupra subiectului proaspăt impus atenţiei publicului. Povestitorul îşi va aminti despre acele momente că „era o mare plăcere pentru noi orele acestea petrecute în discuţii filosofice şi literare. Pogor, Carp şi Rosetti, cari nu puteau sta altfel decît tologiţi pe canapele, Maiorescu pe scaun, iar eu totdeauna impresionat, plimbîndu-mă agitat prin odaie, petreceam astfel făcînd teorii de tot soiul, amestecate, pe ici pe colo, cu glume şi împunsături ce ne aruncam unii altora”.

În una din acele duminici, cînd a „conferenţiat” Rosetti şi n-a reuşit a trece, din cauza emoţiilor, de tradiţionalul „Onorat auditoriu”, s-au adunat ca de obicei şi au decis înfiinţarea, în toată regula, a unei societăţi literare, care, în fapt, prin activitatea celor cinci, şi exista. Cîteva duminici la rînd s-a discutat asupra denumirii, concluzionînd, probabil sub influenţa latinismelor şcolii transilvane, cu mare influenţă pe atunci la laşi (Bărnuţiu şi alţii predau la Universitatea nu de mult înfiinţată), că bine ar fi să se numească Ulpia sau chiar Ulpia Traiana. Totuşi, în următoarea duminică, cu toţii nemulţumiţi de numele propus, la sugestia lui Maiorescu vor renunţa la Ulpia, chestiunea denumirii rămînînd deschisă. Cel care o va boteza va fi Theodor Rosetti: „După multă discuţie, va consemna autorul Amintirilor, Theodor Rosetti ne zise de pe patul unde era culcat: «Măi băieţi, vreţi să vă dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru? – Vorbeşte! – Hai s-o botezăm Junimea, zise Theodor Rosetti. – Foarte bine găsit! strigarăm cu toţii.» Atunci Pogor, ridicîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cînte ca un preot pe nas, şi întrebă de trei ori: «S-a lepădat copilul de satana pedantismului? De trei ori răspunserăm cu toţii rîzînd: S-a lepădat! – În numele Domnului, boteze-se dar Junimea!» exclamă Pogor, şi Junimea a rămas pînă în ziua de azi”.

Prelegerile din 1865 vor fi tulburate de procesul intentat lui Maiorescu, proces instrumentat politic şi care urmărea discreditarea acestuia, acuzat de provocarea unui scandal la Şcoala centrală de fete, prin „legăturile” sale cu una din guvernantele străine acreditate pe lîngă directoarea Şcolii. Între martorii acuzării va fi şi Veronica Cîmpeanu, viitoare Micle. Poeta, nu peste mulţi ani, va deveni o „entuziastă a Societăţii Junimea şi o harnică colaboratoare a Convorbirilor literare. Toţi junimiştii se vor coaliza în apărarea lui Maiorescu, acesta din urmă avînd, în final, cîştig de cauză”.

Luptele, cum era de aşteptat, au întărit şi mai puternic legătura între fondatorii Societăţii.

Seara de vineri a fost statornicită pentru întrunirile Junimii, pe motiv că „literatura şi artele frumoase, în opinia lui Pogor, nu se pot face decît în Ziua Venerei”. Ele aveau loc alternativ, cînd la Pogor, cînd la Maiorescu. Unul din primele obiective ale Societăţii a fost unificarea ortografiei, la acel moment neclară şi susţinută de creatori divergenţi în opinii, din Bucovina şi Ardeal.

Spre finalul acestor discuţii, Maiorescu supune atenţiei, săptămînal, cîte un capitol din studiul său Despre scrierea limbii române, studiu ce va fi publicat într-o broşură ce va stîrni proteste vehemente în Bucovina, dar mai ales în Transilvania. Pînă la urmă ortografia propusă de Junimea va avea cîştig de cauză, fiind şi primul mare triumf al Societăţii.

O regulă de la care nicicînd nu s-a abătut Junimea a fost neimplicarea politică. Niciodată la întrunirile ei, cu toate că mulţi dintre membrii Societăţii ajunseseră parlamentari, miniştri etc., nu s-au discutat chestiuni de politică, toate dezbaterile fiind de natură culturală.

În totul, Societatea Junimea, în lipsa unor statute şi regulamente scrise, şi-a păstrat direcţia, care va fi una de edificare naţională, literară şi culturală.

În lucrarea colectivă Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea, sub îngrijirea şi cu un cuvînt înainte de Paul Cornea (Ed. Minerva, 1970) articolul dedicat Convorbirilor literare (1867-1894) este semnat de Rodica Florea. Cercetătoarea ţine să noteze: „Importanţa revistei Convorbiri literare, piatră de temelie şi de consolidare în acelaşi timp a literaturii noastre, se relevă şi se impune în conştiinţa posterităţii, la distanţă de un secol, atît prin conţinut – adevărată antologie de valori beletristice – cît şi prin ţinută. Între revistele coexistente, Convorbiri literare are apariţia cea mai îndelungă şi perio­dicitatea cea mai regulată”.

În 1970, cînd apărea volumul menţionat, revista Iaşul literar, din luna mai, reia numele Convorbiri literare şi-şi continuă de atunci apariţia regulată, de-a lungul a aproape cinci decenii în locul unde s-a născut, capitala Moldovei.

Foaia junimistă apare în primii cinci ani bilunar, la 1 şi 15 a lunii, în patru coli tipografice. Din  al şaselea an, de la 1 aprilie 1872 are o frecvenţă lunară, cu şase, uneori şapte coli; numărul colilor fiind dependent şi de cantitatea de materiale ce se impuneau a fi publicate.

În primii 17 ani, pînă la mutarea în 1885 de la Iaşi la Bucureşti, îşi va păstra formatul, unul după modelul stinsei Românii literare – cum se şi precizează în articolul program de la primul număr al Convorbirilor…; continuitatea nu va fi doar de format, ci şi în ţeluri şi idei.

La începuturi, ocupaţia redactorului foii, Iacob Negruzzi, după cum declară în Amintiri din „Junimea”, nu era tocmai mare, avînd deja o cantitate suficientă de manuscrise adunate şi selectate în cei cîţiva ani de întîlniri junimiste de pînă la apariţia publicaţiei, şi nici în ce priveşte tipărirea, Societatea păstorea tipografia donată de basarabeanul Casu, nepotul lui Pogor. Nu-i rămînea decît să revizuiască registrele speciale ale revistei, să se ocupe de corectura textelor şi întreţinerea corespondenţei:

„De la început m-am pus cu zel şi inimă la treabă şi am găsit plăcere întru conducerea acestei publicaţiuni în numele Societăţii, căci pe atunci Convorbirile se socoteau a fi organul şi proprietatea Junimii; mai târziu numai s-a schimbat această idee încetul cu încetul, pînă cînd de la sine Convorbirile s-au considerat de toată lumea că fiind proprietatea directorului lor. Totuşi lucrul nu era aşa sigur în formă, încît să nu dea loc şi la păreri contrare. Cînd peste 18 ani eu am hotărît să mă mut la Bucureşti cu Convorbiri cu tot, Nicu Gane era aşa de furios de această hotărîre a mea, încît după multe şi zadarnice încercări de a mă opri în Iaşi s-a pus cu ciudă să-mi conteste dreptul de a dispune de Convorbiri, susţiind că jurnalul ar fi al Junimii şi nu al meu personal. Negreşit că după discuţia urmată în Societate, el a rămas singur de părerea aceasta şi a trebuit să cedeze puterii argumentelor contrare, dar mînia şi mîhnirea lui pentru plecarea mea din Iaşi a ţinut încă o bucată de vreme pîna în sfîrşit s-a liniştit”.

Convorbirile literare, la fel ca Junimea, au exclus din paginile revistei chestiunile cu caracter politic; în tot lungul activităţii au ştiut şi menţinut separat politicul de cultură şi literatură.

După circa doi ani de la naştere, revista trece printr-un moment dificil, care i-a provocat cu îndreptăţire mari nelinişti lui Iacob Negruzzi: „Cîţiva membri răzleţi ai Junimii – însă nu Societatea – se pusese să facă politică cu multă activi­tate şi au propus în una din întruniri ca să contopim jurnalul literar cu unul politic ce erau pe cale să înfiinţeze. Ei voiau prin aceasta să uşureze cheltuielile şi să mărească interesul jurnalului politic. Unii propuneau ca foiletonul să fie destinat exclusiv literaturii, alţii ca politica să ocupe întîile două pagini iar literatura paginele din urmă. Aceştia mersese până întru a primi două direcţiuni cu totul separate una de alta, cea politică şi cea literară, ba admiteau chiar că partea literară să-şi păstreze numele ei special de Convorbiri, numai şi numai pentru a putea controla ambele jurnale. Eu m-am opus cu toată energia la aceste propuneri, deşi multora le păreau admisibile. Mi se zicea de ce ţi-e frică, ce-ţi pasă de întîile două pagini, nu-ţi rămîn celelalte în deplină şi liberă dispoziţie? În seara întâia nu se luă nici o hotărîre. Eu plin de grijă m-am pus de-a doua zi să alerg pe la toţi ca să cer să-i conving în particular de primejdia unei asemenea contopiri; simţeam instinctiv, că admiţîndu-se propunerea, Convorbirile se duc pentru totdeauna. În întru­nirea următoare o discuţie lungă a urmat iarăşi pînă cînd în sfîrşit ne-am învoit ca chestiunea să se hotărască printr-un vot în toată forma. Fără glasul lui Maiorescu care număra voturile, se ivi paritatea între membrii prezenţi. Deci de la dînsul atîrna soarta Convorbirilor şi eu mă uitam în ochii lui cu strângere de inimă de vreme ce şi el păruse a se apleca pentru propunerea contopirii, dar spre bucuria mea, el îşi schimbă părerea la urmă, poate sub influenţa energicelor mele protestări. El votă pentru statu quo şi astfel Convorbirile scăpară cu majoritatea acestui singur vot. Mai tîrziu s-a văzut cît de mare dreptate am avut eu atunci. Foaia politică a încetat şase luni după deschiderea ei şi cu ea negreşit s-ar fi stins şi foaia literară, pe cînd Convorbirile au urmat a trăi atîţia ani şi trăiesc şi astăzi”.

Un alt moment care a provocat dificultăţi bunului mers al foii a fost în octombrie 1871, cînd tipografia a fost vîndută. E adevărat că existau mari dificultăţi în gestionarea ei, cauzate de proasta administrare a celui responsabil cu bunul ei mers; administratorul îşi îneca nepriceperea în apelul la licorile lui Bachus sfîrşind prin a-şi da demisia. Membrii Societăţii află cu caracter provizoriu un alt administrator, dar cu rezultate la fel de „strălucite”. În consecinţă, cum erau cu toţii ocupaţi cu campania electorală, inclusiv Negruzzi, Maiorescu şi Pogor decid vînzarea tipografiei lui Herşcu Goldner, fără a-l înştiinţa pe diriguitorul Convorbirilor… Este, probabil, primul şi unicul moment cu adevărat tensionat între Maiorescu şi Negruzzi: „Auzind despre această vînzare asupra căreia nu fusesem consultat, m-am supărat aşa de tare, încît vreo săptămînă sau două nici n-am mai vorbit cu Maiorescu. Acesta a fost singurul nour trecător care a turburat lunga prietenie între Maiorescu şi mine din momentul în care ne-am cunoscut şi pînă astăzi. Maiorescu a recunoscut singur mai tîrziu că şi el şi Pogor greşise faţă cu mine în împrejurarea aceea”.

Dacă la debutul apariţiei revistei cîmpul activităţilor era destul de restrîns şi fără dificultăţi, vînzarea tipografiei îi amplifică directorului incredibil sarcinile de împlinit pentru bunul mers al foii. Ca urmare, Iacob Negruzzi, secretarul perpetuu al Junimii, va fi nevoit să preia în totul sarcinile publicării revistei, de la adunatul materialului pînă la tipar, corectură şi expediere. Tot el asigura corespondenţa şi poşta redacţiei, prezentată în toate serile de vineri, iar mai apoi, în cele de sîmbătă. lată-l povestind cu amărăciune şi umor tribulaţiile publicării Convorbirilor…: „Nemaiavînd Junimea o administraţie care să încaseze abonamentele m’am pus eu să fac treaba aceasta şi mi-am înfiinţat singur o contabilitate complexă. Acum eu cumpăram hîrtia, eu plăteam tiparul, eu eram faţă la expediţia jurnalului, tot eu făceam corecturi, mă ocupam de direcţiune, cumulam într’un cuvînt şi partea administrativă şi partea literară.

Amicii mei ziceau glumind că eu singur sunt autorul, culegătorul, corectorul, directorul, ba chiar şi cetitorul Convorbirilor Literare. Deşi lucrurile nu erau tocmai aşa, totuşi numai eu ştiu cu ce greutăţi am putut-o scoate la capăt. Opream pe oameni pe uliţă ca să le cer abonamentul, încît unii cînd mă vedeau de departe, fugeau pe celălalt trotuar şi grăbeau pasul; mă rugam de mai mulţi membri ai societăţii să ajute Convorbirile cu mici contribuţii particulare, alergam la fiecare lună pe la ei pe acasă, ca să încasez banii, întreţineam corespondenţa, dam goană după materie de tipărit, încurajam pe toţi să scrie mai ales în timpul vacanţelor, şi mergeam chiar pînă acolo că hotăream fiecăruia cu ce să se ocupe anume. De cîte ori am dat prin aceasta ocasiunea să se scrie lucruri foarte bune şi interesante! Într’un cuvînt făceam totul, şi neajungînd banii încasaţi, puneam în fiecare an diferenţa din punga mea. Cînd însă în vre-un număr se găseau bucăţi mai slabe de versuri sau proză, eu aveam răspunderea căpătînd ocară în Junimea, în special se înţelege delà prietenul meu Pogor căruia totdeauna i-a plăcut să comenteze, dar niciodată să lucreze singur. Însă duşuri de apă rece îmi veneau cîteodată şi de la persoane străine Junimii. Cînd era bine nimeni nu se supăra, cînd cîte ceva mai şchiopăta, singur vinovat era tot Jaques”.

Atenţi la ceea ce s-ar putea spune despre anumite articole, studii sau poeme ce-ar urma să apară în Convorbiri, junimiştii se întrebau, „ce-ar zice de ele, Duduca de la Vaslui?, cititorul standard, la care apela mai ales Pogor. Vorbind despre discuţiile purtate asupra celor citite la Junimea, redactorul Convorbirilor atenţionează: „Este de notat că cu toate întreruperile glumeţe, cu toate anecdotele intercalate de unii sau de alţii, niciodată nu s’a întîmplat unei scrieri literare bune să nu fie pe deplin apreciată. Ce seri plăcute am petrecut cîteodată! Cînd venea Alecsandri de la Mirceşti cu un teanc de poezii proaspete sub braţ, cînd Maiorescu ne aducea vreuna din criticele sale ce au produs un atît de mare efect în lumea literară Română, cînd Creangă ne cetea amintirile sale din copilărie sau Eminescu ne declama admirabil de bine vreuna din frumoasele sale poeme! Fără laude umflate, fără elogiuri pompoase, simpla aprobare a Junimii umplea inima autorului de adîncă mulţumire; şi el şi ascultătorii săi se întorceau la zilnicele lor ocupaţii cu gîndul mai senin şi pieptul mai vesel”.

O scrisoare din 8/20 mai 1869 către A.D. Xenopol dă măsura tribulaţiilor redactorului foii junimiste: „Dar toate aceste nu sunt principalul scop al scrisorii mele. Acesta este; «Nu mă lăsa!» Am ajuns iar lipsit de materie pentru Convorbiri. Critica lui Buckle sau moartea! Auzi! Cel puţin începutul că sunt prăpădit. Toţi m’au uitat. Din Junimea, precum vezi, numai Alecsandri şi cu mine am susţinut foaea în al III an. Acum Alecsandri s’a dusu la Bucureşti în Adunare, ş’apoi vra să meargă, precum spune, în Egipet să se prăjească la soare. El însă lucrează numai la Mirceşti. Eu – ce dracu să mai scriu? Adică aşa ştiu eu ce să scriu, dar când pentru Dumnezeu! Advocat, advocat. Profesor, mai mult decât odinioară, de vreme ce mi-au dat belferii şi procedura civilă pe lângă dreptul comercial; care-mi dă nu puţină osteneală. Ş’apoi secretar al Junimei: scrie în dreapta, scrie în stânga, fă pe Casierul (O! Doamne!); stăruie toată ziulica pe la D-nii autori, la tipografie şi fă-ţi sânge rău cu zeţarii cari după 3 corecturi tot fac aceleaşi greşăli de tipar. Pentru ce?”.

Trebuie să recunoaştem că junimiştii şi convorbiriştii au fost printre puţinii ce ştiau a face lucruri foarte serioase într-o formă atît de veselă, în toate ocaziile.

Pentru George Panu, în Amintiri de la Junimea din laşi, dintre membrii Societăţii, între cei mai antipatici îl punea pe şeful Convorbirilor şi asta prin mersul său ţanţoş „şi maniera de a trata scurt lucrurile”. Îşi va schimba opinia, după ce îl va cunoaşte mai bine. Aceasta nu-l va împiedica a-l considera, mai ales din motive politice, „conservator adînc, conservator ruginit chiar”, apreciindu-i totodată lipsa de ranchiună, ce, de altfel, i-o considera îndreptăţită pentru unele gesturi ale sale. Multe i se reproşau, îşi aminteşte Panu, lui Negruzzi, mai ales în ce priveşte calitatea unor materiale publicate în revistă, la care „d-sa răspundea cu drept cuvînt: «Revista trebuie să iasă regulat în atîtea coli. Dacă ar trebui să public numai lucrurile bune, atunci Convorbirile ar trebui să iasă cel mult o dată la trei luni»”. Îl considera, îndreptăţit, alături de Pogor, ca pe unul din cei mai spirituali membri ai Junimii, unde, după cum declarau: anecdota primează.

Privind în urmă la un sfert de secol de continuă lucrare în fruntea foii Societăţii Junimea, foaia care ajunsese în timp una cu redactorul ei, notează cu oarecare tristeţe, dar şi cu mulţumire: „.Nu ştiu cît timp mai e dat sa trăiască Convorbirile literare, care, văd bine, nu mai sunt ceea ce erau odinioară. Mulţi din vechii autori cu a căror preţioasă colaborare am dus-o ani îndelungaţi nu mai scriu astăzi – poate au îmbătrânit – cîţiva, alţii m-au părăsit şi s-au dus aiurea, unii, în sfîrşit, au murit prea de timpuriu pentru lite­ratura noastră.

De asemenea nu pot să-mi dau bine seamă, care va fi efectul definitiv ce Convorbirile vor fi avut asupra literaturei naţionale. Însă, cînd compar colecţiunea întreagă, pe care am mai răsfoit-o încă o dată cu ocaziunea acestor notiţe, cu colecţiunile altor foi române vechi şi nouă, pe care le am aproape complecte la îndemînă, nu pot cu toată modestia să nu văd limpede şi să nu recunosc superioritatea mare în toate privinţele a Convorbirilor literare.

Fără spiritul echilibrat, conştiincios şi tenace al redactorului foii Junimii, fără aptitudinile şi ştiinţa necesare în menţinerea şi cultivarea unor colaborări valoroase, fără credinţa în şansele literaturii naţionale, toate aparţinătoare lui lacob Negruzzi, e greu a crede că revista Convorbiri literare ar fi ocupat locul pe care îl are în cultura naţională.

În prefaţa la Jurnalul lui lacob Negruzzi din anii studenţiei, tradus din nemţeşte, Dan Mănucă precizează: „Toată viaţa lacob Negruzzi a fost un întrepid, o fire dominată de setea de acţiune, punîndu-şi în valoare prin faptă – şi nu prin teorie – cele mai bune însuşiri. Din tinereţe şi-a dat seama că vocaţia sa este fapta şi eforturile sale în această direcţie se vor îndrepta. Dacă în plan teoretic, a dat mai puţin culturii româneşti, în ceea ce priveşte eficienţa a fost aproape cel mai tenace dintre junimişti. Convorbirile literare au apărut datorită în primul rînd perseverenţei şi dăruirii totale pe care le-a arătat lacob Negruzzi, spiritului său de sacrificiu pentru un adevărat act de cultură, tactului şi hotărîrii demonstrate de-a lungul cîtorva bune decenii”.

Între fondatorii Junimii, doi vor fi cei care vor rămîne ca însemnătate literară: Titu Maiorescu şi lacob Negruzzi. Notabile pentru vremea în care au apărut, producţiile celui care a condus aproape trei decenii Convorbirile nu vor depăşi interesul istoric, cu excepţia Copiilor de pe natură şi mai ales a Amintirilor din Junimea.

La cîte necazuri materiale şi morale i-au adus Convorbirile literare, pentru că „laudele, ne spune, ce mi s-au adus au fost puţine, dar mustrările foarte multe”, în momentul scrierii AmintiriIor, consemnează: „Astăzi de m’ar întreba cineva de vreau să încep a trăi încă odată sfertul de secol ce a trecut, poate multe din cele ce am făcut nu le-aş mai face a doua oară, dar fără nici un moment de stînjenire şi cu dragă inimă m’aş declara gata să reîncep a conduce Convorbirile literare.

În Dicţionarul „Junimei”, publicat în Addenda la Amintiri din „Junimea”, la Convorbiri literare, în care sunt cuprinse succint avatarurile foii şi redactorului, la final citim o concluzie în notă uşor autoironică: „Convorbirile sunt oglinda credincioasă a Junimii. Luptele ce au susţinut pînă au învins pe duşmanii săi ca ortografie, ca limbă, ca direcţiune, cu gust estetic sunt memorabile. Dar tot binele ce au făcut românilor din toate părţile Europei civilizate, ba putem chiar zice lumii întregi, va fi apreţuit numai de posteritatea nepărtinitoare”.

În lungul celor 27 de ani – perioada maioresciană şi negruzziană (1867-1894), revista s-a impus ca una serioasă, pînă în pragul severităţii cu intenţia de a atrage cititorii prin ideile susţinute, promovînd direcţia estetică şi imprimînd cu prioritate spiritul critic în contra formelor fără fond. Este, cel puţin în primii trei ani, o revistă teoretică şi de direcţie graţie paginilor lui T. Maiorescu, care, încă din primul număr îşi începe publicarea în serial a studiului: Despre poezia română (care apare în Opere sub titlul: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867). Corifeul Junimii pledează pentru o primă şi necesară radiografie a poeziei româneşti de pînă la acel moment, din care vom extrage două scurte citate din finalul studiului, citate ilustrative pentru direcţia estetică în slujba căreia s-au pus Junimea şi convorbiriştii: „Scopul lor nu este şi nu poate fi de a produce poeţi; niciodată estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocrităţile care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. Căci asemenea discipline au două mari foloase:

Ele îndeamnă întîi pe acela care are talentul înnăscut să se perfecţioneze în arta sa, deşteptîndu-i atenţia asupra multor particularităţi importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea.

Ele contribuie, al doilea, să dea publicului o mă­sură mai sigură pentru a deosebi adevărul de  eroare şi frumosul de urît.

O critică serioasă trebuie să arate modelele bune cîte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel lite­ratura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un cîmp liber pentru îndreptare”.

Producţiile literare din aceşti primi ani în general nu se ridică la nivelul textelor teoretice semnate cu osebire de Maiorescu şi Xenopol. Singurele care dau strălucire în acest interval de pînă la apariţia lui Eminescu, în numărul din 15 aprilie 1870, sunt Pastelurile poetului naţiunii, Vasile Alecsandri – moment culminant în creaţia bardului, dar şi în contextul convorbirist preeminescian.

„Accentul cade însă, cum remarcă şi Rodica Florea în capitolul dedicat revistei din cartea amintită, pe articolele critice şi estetice maioresciene, care sînt un fel de consolidare a spiritului critic, începînd – de la primele pagini ale revistei cu studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, trecînd la Critica ortografiei lui Cipariu (1867), Ia aprecierea Poeziilor populare adunate de V. Alecsandri, (1867), la anatemizarea felului în care este folosită Limba română în jurnalele din Austria (1868), la atacul În contra direcţiunii de astăzi în cultura română (1868), continuînd cu Observaţiuni polemice, cu semnale de alarmă asupra Învăţămîntului primar ameninţat (1870) şi cu analiza Reformei învăţămîntului primar (1870), şi sfîrşind cu studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română din 1871-1872. Raportată în momentul apariţiei şi la evoluţia formării spiritului critic în literatura noastră, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 are o importanţă greu de apreciat altfel decît Ia superlative. E o treaptă începînd de la care literatura română – în speţă poezia – are alte legi de judecată decît pînă atunci”.

Studiile maioresciene impun principiile estetice în cercetarea şi depistarea frumosului, ridicînd critica literară la rang de normă ştiinţifică, după încercările de a o impune de către M. Kogălniceanu în Dacia literară şi Propăşirea, dar şi de Alecu Russo în România literară a lui Alecsandri.

Influenţa studiului maiorescian Despre poezia română este remarcabilă asupra junimiştilor şi convorbiriştilor; studiu care a făcut, ne spune şeful foii în Amintirile sale, un efect aşa de mare şi a pus de la început pecetea originalităţii pe revista „Convorbiri literare”.

Scrierea lui Maiorescu deschise, la cei mai mulţi dintre noi, orizonturi nouă. Pînă atunci noi judecam valoarea unei poezii numai după un instinct natural, fără a cerca să analizăm cauzele pentru care cutare poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea. De atunci încoace lucrurile se schimbară, încetul cu încetul critica îşi făcu loc în Societate, şi după un şir de ani, aşa ne deprinsesem cu oarecare idei fundamentale comune, încît adesea ne înţelegeam prin simple semne fără multă vorbă.

Iacob Negruzzi conduce revista, în timp, cu o largă autonomie, fapt confirmat de procesele verbale de la întîlnirile Junimii dar şi de scrisorile sale adunate de I.E. Torouţiu în volumele de Studii şi documente literare. Exista o anume detaşare a revistei de viaţa Societăţii, una mai mult afirmată tactic, în realitate textele citite la şedinţele Junimii, după ce erau aprobate erau direcţionate spre publicare în Convorbiri; procesele-verbale ale întîlnirilor stau mărturie.

În şedinţa din 21 ian. 1872, desfăşurată la V. Pogor, se stabileşte instituirea unui Comitet de redacţiune pentru primirea articolelor, format din: Negruzzi, Pogor, Maiorescu. Comitet cu o viaţă destul de scurtă, cum aflăm din procesul-verbal al şedinţei din 5 mai 1872 (la Maiorescu): „Luîndu-se în discuţie conţinutul numărului al 2-lea din Convorbiri, în care unele lucrări au fost introduse fără a fi întrebaţi Maiorescu şi Pogor, aceştia se dezistă de a mai face parte din Comitetul de redacţiune, hotărîndu-se ca să rămînă redacţia asupra lui I. Negruzzi ca şi mai înainte”. Dar, interesant, în continuare, în acelaşi proces-verbal citim: „Se citesc poesii de G. Lazu din Cernăuţi, din care vro două se găsesc de bune. Asupra primirei lor în Convorbiri însă, născându-se împărţală de opinii, ele rămîn a nu se publica acuma.

Se hotăreşte ca în Nr. viitor al Convorbirilor să se tipărească povestea lui Slavici”.

În epistola adresată pe 28 dec./9 ian.1869 prietenului său A.D. Xenopol, Negruzzi îl atenţionează asupra articolului Studii asupra stării noastre actuale, care a provocat o adevărată furtună în Junimea, fiind combătut cu cea mai mare violenţă. În finalul scrisorii îl asigură de publicare, recunoscînd totodată că nu se consideră între oamenii critici, cu trimitere la cei care i-au respins tiparul Studiului, nu mai puţin la criticul revistei, Maiorescu: „Carp, Pogor chiar şi Burghelea te-au combătut. Cu toate acestea pe propria mea răspundere, articolul va apare în Convorbiri. Îţi dau numai consiliul să cugeţi bine în viitor la orice scriere critică vei trimete, căci ai în Junimea judecători cu multe cunoştinţe şi cu multă subtilitate. Este drept că posiţiunea ta ca absent era desavantagioasă, neputînd răspunde la argumentele celor ce te atacă, decât prin mine şi Gane, care amund’oi nu suntem oameni critici”.

Pe ultima pagină a nr. 8/15 iunie 1867, citim următoarea Declaraţiune – lămuritoare dar nu foarte convingătoare privind totala desprindere dintre Societate şi Convorbiri: „Redacţiunea Convorbiri literare se crede datoare a declara, că foia sa nu este organul societăţii Junimea din Iassi. Redactorii şi mulţi colaboratori ai ei fac parte din acea societate, însă nu ca atari, şi lucrările lor publicate în Convorbiri nu stau în legătură necesară cu dînsa. Toate publicaţiile Societăţii Junimea poartă titula de ediţiuni ale el, titlul care lipsesc la Convorbirile noastre, a căror cuprins privesc dar numai pe autorii subsemnaţi şi pe Redacţiune”.

Astfel de declaraţii se vor repeta cu acelaşi rezultat.

Un argument care impune totuşi unitatea de idei şi acţiune între Junimea şi Convorbiri, cu siguranţă între cei doi prieteni şi fondatori ai Societăţii, Maiorescu şi Negruzzi este epopeea textului propus de A.D. Xenopol pentru numărul pe anul al V-lea de pe 1 martie 1871.

În scrisoarea de la Berlin, unde se afla la studii, din 5 februarie 1871, îl informează pe Negruzzi asupra intenţiilor lui de a scrie pentru numărul întîi al anului al V-lea o privire retrospectivă asupra „Convorbirilor” în formă de profesiune de credinţă a foaiei. Dacă o voi face-o, atunci o voi trimite la „Junimea”, căci tu poate nu vei fi la Iaşi.

Pe 31 martie/12 aprilie 1871 Negruzzi îi comunică motivînd refuzul publicării în Convorbiri: „Articolul tău trimis pentru Nr. 1 ca introducere, a ajuns după pornirea mea. Deşi cu totul în armonie cu ideile noastre şi mai cu sama cu discursul ţinut de Maiorescu despre formă şi fond, totuşi Junimea a găsit cu cale a nu-l tipări, de părere find pe de o parte că nu e bine a pune puncturile pe i, că publicul trebue să priceapă singura, pe de alta”!

Xenopol, după ce constată că nu i-a apărut articolul îi scrie pe 10 aprilie 1871: „Ştii sau nu ştii că articolul, cu care vroiam să începem anul al V-lea a fost respins de Areopag – ie sama că nu zic de ostracismus – pentru ce, drept să-ţi spun că nu înţeleg. Sentinţa, după comunicarea ce mi-a făcut Bodnărescu, este că articolul nu poate figura ca profesiune de credinţă pentru o foae literară mai mult nemică. Dacă cumva îţi va cădea în mănă articolul meu, ceteşte-l şi spune-mi şi tu ce-i lipseşte. E drept că nu e nimica nou în el, dar eu – în deosebire de Junimea – cred că sunt multe lucruri vechi, care pentru publicul nostru sunt terra incognita şi că o foae trebue să răspândească nu numai idei noi care nu se prea întâlnesc pe toate cărările, ci şi adevăruri, principii, punturi de videre, care în ţările mai culte au trecut acuma în avuţia intelectuală comună a poporului şi pe care prin urmare ar fi cu totul de prisos a le repeta, care însă la noi pot fi spuse şi răspuse, fără teamă de a spune ceea ce ştiu toţi. Alt defect nu cred că se poate imputa articolului cela nenorocit. Şi aice este o urmare a obiceiului împlântat la noi de a ne socoti pe aceaşi treaptă cu alte popoare.

Vezi cât de deşănţat e lucrul! Acei cari-l combat pe de o parte, fără să vree îl aplică pe cealaltă”.

Articolul refuzat de Areopag apare peste 66 de ani în Convorbiri, numărul jubiliar 1867-1937 LXX – 1-5 ianuarie-mai 1837, sub titlul: O privire retrospectivă asupra „Convorbirilor literare”, din care-i aflăm cuprinsul. Este evidenţiată tendinţa foii de a da o importanţă mai mare elementului critic, combate învinuirea adusă revistei de cosmopolitism şi antinaţionalism şi rezumă în final direcţiile şi principiile Convorbirilor:

„1) Răspîndirea spiritului de critică adevărată.

2) Încurajarea progresului literaturii naţionale şi combaterea şarlatanismului literar îmbrăcat sub masca unui falş patriotism.

3) Susţinerea neatîrnării intelectuale a poporului nostru şi deci combaterea imitaţiei de la străini”.

  1. Lovinescu amendează încercarea lui A.D. Xenopol, tînărul student de 24 de ani, de a deveni purtătorul de cuvînt al Convorbirilor, în T. Maiorescu şi contemporanii lui, vol. I., Alecsandri, M. Eminescu, A.D. Xenopol (Casa Şcoalelor, 1943): „Atît timp cît erau de faţă întemeietorii Convorbirilor şi sta la îndemînă pana cu atîta autoritate a lui T. Maiorescu, adică a însuşi animatorul ideologiei junimiste, a căuta să apară el ca teoretician (de altfel numai pe jumătate convins) a ceia ce înjghebase alţii cu mai multă greutate era o atitudine temerară; iată poate motivul pentru care articolul a fost înlăturat de «areopag», nevăzînd lumina de cît 66 de ani de la trimiterea lui”.

Lovinescu nu exclude evidenţa faptului că articolul istoricului prefigura în mare parte liniile articolului de mare răsunet, Direcţia nouă, ce începe a fi publicat peste cîteva luni, din 15 mai 1871, în 1 şi 15 septembrie 1871 şi 1 septembrie 1872.

După trei decenii, realizînd cît de importantă este publicarea corespondenţei, Xenopol cere acceptul lui Negruzzi de a o publica. Va fi refuzat de acesta prin epistola din 31 mai 1902, arătîndu-se nedumerit, considerînd că un astfel de demers are loc după moartea scriitorilor, urmaşii judecă despre meritul „corespondenţei”, iar nu persoanele ce au întreţinut corespondenţa.

Corespondenţa va apărea într-adevăr după moartea scriitorului în vol. II şi vol. III de Studii şi documente literare, editate în 1932 de I.E. Torouţiu.

Vedem astfel că solidaritatea şi implicit unitatea ideilor care-i anima pe iniţiatorii Junimii s-au perpetuat nedezminţit.

Încă de la primele numere s-a încercat, e drept fără a convinge opinia publică, de a impune ideile autonomiei revistei faţă de Junimea. Cum observă şi Pavel Florea în monografia sa, Convorbiri literare 1867-1885 (Ed. Universitas XXI, 2011 – ediţie nouă): „Aceste atitudini sunt simple diplomaţii literare. Revista, prin pronunţatul ei caracter critic, îşi ridicase împotrivă-i numeroşi adversari, care foloseau toate mijloacele pentru a o lovi. Junimea, care urmărea şi alte scopuri (politice, se înţelege), dorea să fie ferită de această luptă. Ceea ce este cert pentru noi azi, şi a fost la fel de clar şi pentru contemporani, este faptul că revista Convorbiri literare a fost fondată de Junimea, că în paginile ei şi-au găsit materializarea ideile culturale, estetice şi filozofice ale lui Titu Maiorescu, capul grupării de la Iaşi, precum şi ale celorlalţi junimişti”.

În primii ani, pînă la apariţia marilor creatori impactul foii se sprijină pe studiile teoretice mai ales ale lui T. Maiorescu, dar şi A.D. Xenopol, N. Gane şi alţii. Încă de la debut revista se impune ca una de direcţie, unde beletristica, pînă la apariţia lui Eminescu, cu excepţia lui V. Alecsandri, este umbrită de studiile teoretice, fiind axiologic sub nivelul acestora.

Iacob Negruzzi deschide nr. 22/ anul V, din 15 ianuarie 1872, cu articolul de bilanţ: Către Cetitori. Este remarcată longevitatea revistei faţă de foile de mai înainte, nu mai puţin a celor din anii propriei apariţii: „Câteva jurnale au mers până la durata unui an, cele mai multe nici nu au atins această vârstă. Convorbirile Literare însă vor urma şi în viitor a apărea regulat şi, cu toate că preţul abonamentului este prea mic, pentru ca veniturile să poată echilibra cheltuielile, statornic în sarcina ce am luat asupra-ne şi plini de încredere că foaia noastră contribuie în margini modeste la binele comun, vom da încă jurnalului nostru cu începerea anului al şesele proporţii mai întinse decât a avut în trecut. Credem însă de datoria noastră de a ne adresa încă o dată direct cătră publicul cetitor, atât pentru a face o mică dare de samă despre scrierile apărute şi despre tendinţa urmată de noi în juna literatură română, cât şi pentru a răspunde la oarecare reclamări ce ne-au adresat unii şi alţii din credincioşii noştri abonaţi”.

Pentru a da răspuns intereselor variate ale cititorilor asupra textelor de ştiinţă, dar şi literare, propune o scurtă dare de seamă a scrierilor apărute în aceşti cinci ani: „Din scrieri dramatice s-a publicat o tragedie în versuri de d. S. Bodnărescu, mai multe comedii în versuri şi proză de d-nii Alecsandri, Slavici, Capşa, Bengescu şi I. Negruzzi; câteva extracte de traduceri din Shakespeare şi Schiller făcute de d-nii P.P. Carp şi I. Negruzzi şi un număr însemnat de cântecele comice de D-nii Alecsandri şi Ianov, gen creat în literatura română de cel întâi şi bine imitat de cel din urmă.

Novelele, legendele, poveştile şi naraţiunile formează un număr mai mare de douăzeci, deşi toate nu au avut un deopotrivă succes înaintea publicului; iar criticele şi studiile ştiinţifice şi literare cu care a făcut în literatura noastră un atât de strălucit început d. T. Maiorescu, care apoi a fost urmat pe această cale, deşi într-un mod mai puţin aspru şi cu mai multă cruţare pentru susceptibilităţile contemporanilor, de d-nii A.D. Xenopol, S. Vârgolici, I. Burlă şi alţii, au ocupat o parte foarte însemnată în foaia noastră. Istoria, deşi în margini modeste şi mai mult critică, nu a fost lăsată la o parte: d. Xenopol a scris mai multe cugetări, demne credem a fi băgate în samă, asupra stării actuale a românilor; d. Slavici ne aduce interesante descoperiri şi cugetări asupra maghiarilor, vechilor şi actualilor noştri duşmani, pe care e bine a-i cunoaşte, d. Caragiani asupra românilor din Macedonia, fraţilor noştri; şi încă alte studii asupra unor istorici pământeni şi străini”.

Sunt menţionate şi scrierile satirice în proză şi versuri, recenziile la noile apariţii editoriale, paginile cu caracter ştiinţific.

Între poeţi sunt enumeraţi: V. Alecsandri, G. Creţianu, V. Pogor, T. Şerbănescu, N. Schelletti, M. Eminescu, I. Negruzzi, Cugler, Panu. Mai putem adăuga între semnatari pe Veronica Micle, N. Iorga, I. Bogdan, P. Ispirescu. Suntem atenţionaţi asupra interesului arătat pentru publicarea poeziilor populare, dar şi a traducerilor poeţilor străini importanţi: Homer, Vergiliu, Horaţiu, Tasso, Th. Moore, Hugo, Lamartine, Musset, Goethe, Schiller, Lessing, Heine, Chamisso, Geibel etc. Între traducători sunt remarcaţi N. Schelletti, S. Vârgolici, V. Pogor. Precaut, realizînd că axiologic poemele publicate nu au fost totdeauna reuşite, ţine să precizeze: „Că printre poezii, fie originale, fie traduse, au putut să se strecoare şi unele slabe, va ierta pe oricine îşi aduce aminte că eroarea este omenească şi că o foaie periodică este şi a fost pretutindenea expusă la şovăiri, după capriciul timpului şi a împrejurărilor”.

Pledează cu argumente pentru menţinerea în continuare a caracterului ştiinţific şi literar al foii, anunţînd schimbarea periodicităţii, cu începutul, celui de al VI-lea an, de la bisăptămînal la lunar, cu un număr sporit de coli, păstrînd neschimbat preţul abonamentului şi redă în continuare structura revistei: „…Vom publica romanuri originale bune, care ne stau la dispoziţiune, novele, descrieri de călătorii, tragedii şi comedii, poezii etc., fără a lăsa la o parte studiile ştiinţifice, partea critică şi articulele de pură ştiinţă, ca acele de is­torie naturală, economie politică, chiar de filologie, filosofie şi jurisprudenţă, întrucât materia va fi tratată într-un mod universal, adecă pentru publicul cult întreg şi nu exclusiv pentru specialişti”.

La atacurile, de care este ştiut că foaia n-a dus lipsă (nici atunci, nici acum) şeful revistei atenţionează că  au răspuns şi vor răspunde decît prin fapte: „La acuzarea că foaia noastră nu este naţională, ci cosmopolită (acest cuvânt în înţeles de antipatriotic), noi am răspuns prin articule originale, prin novele şi piese de teatru scoase din viaţa ro­mânilor, prin poezii originale de autori naţionali, prin critice şi studii făcute în neatârnare de scriitorii străini. Poezia populară, studiul caracterului naţional, studiul critic al istoriei noastre, dorinţa de a pătrunde cu orice chip în adevărata natură şi în plecările poporului român au fost şi va fi totdeauna obiectul cugetării noastre. E drept, de declamări patriotice ne-am ferit: cuvintele de român, românism, ginte latină, strănepoţii lui Traian şi altele de acest soi nu se vor întâlni la noi pe fiecare pagină, ca în alte jurnale contemporane, însă nu credem că prin aceste se manifestează meritele unei literaturi; din contra avem convingerea că prea deasa lor întrebuinţare ascunde sub formă îngâmfată un gol adânc de gândire”.

Este una dintre cele mai lucide analize privind viaţa Convorbirilor literare în primii cinci ani, una care profilează cu asupra de măsură capacităţile sale de şef de revistă, dar şi viziunea integratoare a lui Iacob Negruzzi, care a avut înţelepciunea de a nu rămîne înregimentat la nivelul strict al intereselor de grup al fondatorilor, raportîndu-se doar la valorile literare ale momentului, fie că rezonau sau nu cu direcţia în contra formelor fără fond.

La cele privind meritele celui care a condus prima serie a Convorbirilor, unde a ştiut a aduna atîtea semnături strălucite, de recunoscută importanţă pentru creşterea axiologică a literelor române moderne, se impune a menţiona şansa însoţită de o reacţie pe măsură, împreună cu intuiţia de a recunoaşte, citind paginile trimise de M. Eminescu că, în sfîrşit am dat de un poet.

E o descoperire care a marcat pentru totdeauna literatura română.

Cum singur narează în Amintiri, către sfîrşitul iernii din 1870 – februarie-martie, sosit acasă se uită pe masa lui de lucru: „Văzui, ne spune, o scrisoare nedeschisă pe care nu o i băgasem în samă. Era adresată «Redactorului Convorbirilor literare» şi scrisă cu litere mici şi: fine ca de o mînă de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschizînd plicul găsii o scri­soare împreună cu o poesie intitulată Venere şi Madona, amîndouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţa a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe faţă.

Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indife­renţă Venere şi Madona, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:

Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri…

interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit. Foarte impresionat am cetit poesia de mai multe ori în şir, iar a doua zi des-de-dimineaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mînă.

– În sfîrşit am dat de un poet, i-am strigat intrînd în odaie şi arătîndu-i hîrtia.

– Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu, să vedem! El luă poesia şi o ceti, apoi o ceti şi a doua oară şi zise:

– Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?

– Nu ştiu, poesia e trimisă din Viena.

– Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu, lasă manuscriptul la mine. Peste cîteva zile, fiind adunarea «Junimii», şi Maiorescu cetindu-ne ver­surile Venere şi Madona toţi şi mai ales Pogor au fost încîntaţi de acest poet necunoscut.

Îmi pare foarte rău că printre hîrtiile mele n-am mai putut găsi scrisoarea lui Eminescu, care a întovărăşit poesia Venere şi Madonă căci era tot atît de originală şi de interesantă ca şi poesia însăşi. Eu i-am răspuns felicitîndu-l de succesul ce avusese versurile sale în «Junimea», i-am expus părerile societăţii, observaţiile critice ce se făcuse, l-am îndemnat să cultive talentul său, şi am sfîrşit cerîndu-i amănunte despre viaţa şi ocupaţiile sale din Viena”.

Nu va primi răspuns, dar nu peste mult timp va trimite o a doua poezie, Epigonii – admisă de Societate cu nedumerirea că atîtea mediocrităţi sunt cîntate în poemă. Şi Negruzzi se justifică:

„Dar ţiind seamă de talentul poe­tului, i-am publicat poesia chiar în fruntea Con­vorbirilor, unde tipăream versuri foarte rareori, numai în cazul cînd credeam că ele au o valoare deosebită. În scrisoarea ce i-am adresat atunci, deşi i-am lăudat poesia, i-am arătat îndoiala ce aveam despre meritul mai multora din autorii cîntaţi de dânsul, şi eram curios să aflu ce efect i-a făcut critica Junimii”.

Eminescu va răspunde şi-şi va motiva laudele, însoţite şi de cîteva opinii asupra propriei arte poetice. La finalul scrisorii îl roagă să-i răspundă în corespondenţa redacţiunii, fără loc şi nume sub cifra Y.Z. Şi, într-adevăr spre exemplu, citim în numărul 3/anul IV, pe ultima pagină, la Corespondenţă: „D-lui Y.Z. Pré bine. Se va publica cît mai curînd”.

Şi în numărul 4/ 15 aprilie 1870, la pagina 66 este găzduită Venere şi Madonă. Este  debutul unor îndelungate colaborări, Convorbirile literare publicînd aproape integral opera lirică antumă a lui Eminescu. Preocuparea lui Iacob Negruzzi faţă de Eminescu nu este redusă la corespondenţa destul de bogată dintre cei doi, în vara aceluiaşi an, plecînd la băi în Austria se opreşte la Viena cu simplul scop de a-l întîlni pe poet: „Ajuns la Viena măi dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde, ştiam că este locul de adunare al studenţilor români şi mă aşăzai la o masă deoparte lîngă fereastră, de unde, fără a fi băgat în seamă, puteam observa pe toţi tinerii ce vorbeau între dînşii româneşte. Erau mulţi adunaţi în ziua aceea, unii păreau mai inteligenţi, alţii mai puţin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încît îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dînşii. Deodată se deschide uşa şi văd intrînd un tînăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape pînă la umeri, cu un zîmbet blînd şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu, şi fără un moment de îndo­ială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dînsul, şi întinzîndu-i mîna i-am zis:

  • Bună ziua, domnule Eminescu! Tînărul îmi dădu mîna şi privindu-mă cu surprindere:
  • Nu vă cunosc, răspunse el cu un zîmbet blînd.
  • Vedeţi ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndată.
  • Poate nu sunteţi din Viena?
  • După vorbă sunteţi din Moldova… poate din Iaşi?…
  • Chiar de acolo.
  • Poate sunteţi domnul… Iacob Negruzzi? zise el cu sfială.
  • Chiar el.
  • Vedeţi că şi eu v-am cunoscut.

La auzul numelui meu, lăţit între tinerimea studioasă din cauza Convorbirilor literare, studenţii români din cafenea se grămădiră împrejurul nostru şi Eminescu mi-i făcu cunoscuţi. Cei mai mulţi erau din Transilvania şi Ungaria, cîţiva din Bucovina.

– Îmi pare rău că Slavici a plecat din Viena în vacanţe, zise Eminescu, aş fi dorit foarte mult să faceţi cunoştinţa lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei originale, şi va scrie foarte bine cînd va mînui mai uşor limba română de care s-a cam dezvăţat în şcolile ungureşti.

Împrieteniţi din cel dintîi moment am stat mai bine de o săptămînă în Viena, petrecînd tot timpul cu Eminescu, discutînd împreună despre trecutul şi viitorul românilor, despre războiul franco-german ce tocmai izbucnise şi pasiona toată lumea şi mai ales despre literatura noastră naţională.

Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi şi l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români şi unguri, la care se referă şi un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după întoarcerea mea la Iaşi şi pe care o reproduc mai jos.

La despărţirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se aşăze în Iaşi cînd va sfîrşi studiile sale.

– Aş veni bucuros, îmi răspunse el, căci societatea Junimea are pentru mine o mare atracţie, însă mai tîrziu. Deodată ne-am înţeles cu Slavici să punem în mişcare pentru anul viitor o mare întrunire a studenţilor români din toate părţile, la mormîntul lui Ştefan cel Mare din mănăstirea Putna”.

Cred că cele redate pînă aici, privind relaţia dintre Negruzzi, Eminescu şi Convorbiri sunt suficiente şi lămuritoare asupra meritelor şefului foii junimiste.

Despre episodul descoperirii poetului notează şi E. Lovinescu în T. Maiorescu şi contemporanii lui, vol. I, V. Alecsandri, M. Eminescu, A.D. Xenopol, unde îl acuză pe Negruzzi că în relatarea lui „se simte tendinţa de a-şi atribui meritul descoperirii lui M. Eminescu, ceia ce, la urmă, e cu putinţă, cu observaţia că singura opinie critică a lui T. Maiorescu avea greutate în această ma­terie şi opinia lui s’a arătat categoric favorabilă. Şedinţa aceasta a Junimii, al cărei proces verbal, din nefericire, nu ni s’a păstrat, constitue punctul de plecare al marei cariere poetice a lui M. Eminescu; ea face cinste şi lui Iacob Negruzzi şi lui T. Maiorescu şi lui V. Pogor, om de gust, totdeauna entuziast pentru lucruri noi, şi poezia, lui M. Eminescu porni o adevărată revoluţie în literatura română. E ciudat chiar că acest element revoluţionar faţă de tot ce se scrisese pînă atunci – din moment ce poezia a fost unanim apreciată, – nu l-a pus în lumină nici unul din cei prezenţi. Pentru noi, adică 72 de ani de la publicare, ea constitue începutul literaturii române moderne”.

Poziţia şefului de la Sburătorul faţă de Negruzzi este, credem, cam nedreaptă şi nu fără tendinţa de a atribui, într-o anume măsură exagerat, lui Maiorescu meritul descoperirii poetului. E firesc, criticul la critic trage, or, totuşi, nu-l putem considera pe Negruzzi lipsit de discernămînt critic şi trebuie să constatăm preocuparea pentru a-l susţine pe poet. În fond, el l-a invitat la Iaşi. Şi, nu doar atît, după aproape două decenii, tot din iniţiativa lui Iacob Negruzzi, Camera şi apoi Senatul vor aproba în 1888 o pensie lui Eminescu, cu cîteva luni înaintea morţii. Formalităţile în Parlamentul României vor dura din 2 martie 1888 pînă pe 23 noiembrie 1888. Nu-i sigur dacă poetul a beneficiat de această pensie obţinută graţie celui care l-a remarcat şi i-a publicat cu atîta asiduitate opera lirică antumă în Convorbiri.

Totodată, Maiorescu va fi cel care în Direcţia nouă îl aşază, doar după cîteva poezii publicate în Convorbiri, îndată cupă Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului.

Direcţia estetică şi spiritul critic al Convorbirilor literare îşi au izvorul în gîndirea lui T. Maiorescu prin paginile publicate în revistă, el fiind spiritul rector şi teoreticianul ei cel mai important. Dar, e greu de crezut că, fără devotamentul şi priceperea lui Iacob Negruzzi, foaia junimistă ar fi rezistat în timp. Convorbirile literare rămîn, în fond, realizarea fundamentală a Societăţii Junimea, fără apariţia şi perpetuarea ei întregul efort al junimiştilor în modernizarea culturii naţionale ar fi avut un impact destul de limitat.

Există o tendinţă destul de răspîndită în a considera Convorbirile literare o anexă şi nu singura şi principala cale de afirmare a marilor valori culturale, tendinţe care, de altfel, s-a perpetuat şi după dispariţia Societăţii. Rodica Florea, în capitolul dedicat Convorbirilor, din cartea colectivă amintită, consemnează: „După 1871, membrii fondatori ai Junimii sînt atraşi în practica politicii curente: Titu Maiorescu devine deputat, apoi ministru, iar în 1874 se mută la Bucureşti, înspăimîntîndu-l pe Iacob Negruzzi cu perspectiva jalnică a desfiinţării Societăţii, şi implicit a suspendării revistei. Titu Maiorescu nu se rupe însă de Societatea ieşeană; face, din cînd în cînd, drumul de la Bucureşti la Iaşi ca să ia parte la cîte o şedinţă a Junimii, şi încearcă, paralel, înjghebarea unei Junimi bucureştene. Colaborarea lui la Convorbiri devine însă sporadică. Aproape un deceniu pînă în preajma lui 1880, cînd Eminescu se mută la Bucureşti în redacţia Timpului, şi cîţiva ani după, –- cît timp continuă să colaboreze cu asiduitate – Convorbirile trec într-o etapă de mare înflorire, (pe care am putea-o numi «etapa marilor clasici») dominată, net de personalitatea eminesciană, dar beneficiind şi de colaborarea prestigioasă a lui Ion Creangă şi Ioan Slavici. În 1879 îşi începe aici publicarea comediilor Ion Luca Caragiale.

După 1883-1884 multe stele încep să apună. Eminescu se îmbolnăveşte, revista continuînd să-i reproducă poezii din volumul îngrijit de Titu Maiorescu. Slavici se mutase, la rîndu-i, încă din 1876, la Bucureşti, rărindu-şi colabora­rea pînă la încetinire. Creangă e bolnav şi el. Alecsandri mai publică, foarte rar, doar versuri minore, dedicaţii pe albume. Teatrul lui Caragiale menţine însă la înălţime prestigiul artistic al revistei în această perioadă de declin şi derută, izvorîtă şi din dezagregarea conducerii. În 1883 e rîndul lui Iacob Negruzzi să se stabilească la Bucureşti, atras de cariera universitară”.

Fondatorii Junimii dar şi mulţi dintre membrii ei intră în politică, devin deputaţi, miniştri, prim-miniştri, diplomaţi, primari etc. A fost o cale sigură de destrămare, la care se adaugă trecerea anilor şi, mai ales schimbarea de generaţii. „Aceştia, ne spune secretarul perpetuu al Junimii, în Amintiri, cînd începură a învăţa carte, se treziseră cu Convorbirile literare în mînă şi aveau respectul natural tuturor epigonilor pentru acei care, înaintea epocei lor, începuseră activitatea şi lupta. Diferenţa de vîrstă care dispărţea aceste două categorii de membri făcea ca afară din Societate unii să trăiască în mod cu totul deosebit de ceilalţi, în opunere cu unitatea în toate privinţele perfectă ce domnise între membrii primitivi ai Junimii”.

De altfel, Duiliu Zamfirescu se arată în acest context profund dezamăgit de „împestriţarea convorbelnicilor”. După 1885, vechi adversari ai direcţiei noi, Hasdeu, V.A. Urechia, Macedonski… semnează cu onor în foaia junimistă.

Diagnosticul din Amintiri… al directorului Convorbirilor… este un verdict implacabil: „A face şi politică şi literatură cu egală pasiune, a urmări adică două scopuri paralèle cu acelaşi interes, nu este cu putinţă, şi se poate prevedea cu siguranţă că politica are să învingă, în paguba literaturei. Societatea literară «Junimea» s-a schimbat prin plecarea lui Maiorescu din Iaşi, ea a périt prin plecarea meà”.

Singura care va continua lupta întru afirmarea direcţiei noi rămîne Convorbiri literare, care în ultimul deceniu de sub direcţia lui Iacob Negruzzi (acesta între timp îşi pierduse iluziile de a se realiza ca scriitor important şi implicit interesul în menţinerea la acelaşi nivel axiologic al foii) era într-o relativă derivă; salvată de colaborările de prestigiu ale lui Caragiale, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, N. Iorga… De acum stinsa Junime de după anii 1885-1893 nu mai are forţa şi impactul din primele două decenii, cînd Convorbirile literare au impus direcţia critică, practic canonul literar care ne îndrumă şi în prezent.

Prioritar literară, cu un larg cîmp cultural şi numeroase preocupări ştiinţifice, Convorbirile în această primă serie vor aduna semnăturile şi operele celor mai importanţi autori români, poeţi, prozatori, dramaturgi, istorici, filosofi – părinţi fondatori ai culturii naţionale moderne, asigurînd, cum ar spune E. Lovinescu, sincronizarea la cultura europeană a timpului.`

În numărul 12 din 1 aprilie 1893, anul XXVI, în textul de deschidere Către cetitori, lacob Negruzzi, după prezentarea succintă a celor 18 ani de apariţie neîntreruptă la laşi, urmată de alţi 8 ani la Bucureşti, menţionează: Autorii de valoare din orice ţară ori provincie locuită de români au colaborat la această revistă, începînd cu bărbaţii cari făceau parte din generaţia de la 1834 şi mai ales din aceea de la 1848, bărbaţi cari au contribuit puternic la regenera­rea noastră naţională. Pe toţi aceştia i-am văzut stingîndu-se unul cîte unul, şi partea cea mare a lucrării noastre a fost făcută de generaţia de la 1866, care mai ales contribuie în zilele noastre la organizarea şi consolidarea statului pre­cum şi la conducerea mişcării intelectuale a poporului…”. Totodată precizează: „Astăzi, în sfîrşit o generaţie nouă este menită să ducă lucrarea noastră mai departe, poate cu mai puţin entuziasm, dar desigur cu mai multă ştiinţă şi cu mai serioasă aprofundare decît în trecut… Cîţiva dintre aceşti juni autori au şi făcut în timpurile din urmă apariţia lor în revista noastră şi se cuvine ca ei să ia locul, la care îi îndreptăţeşte activitatea şi talentul lor”.

În aceste împrejurări, directorul revistei decide, „cu începerea anului XXVII al Convorbirilor literare mi-am asociat la direcţiunea şi redacţiunea revistei un număr de autori din generaţia tînără, despre care cred că au şi focul sacru şi statornicia muncii şi dragostea pentru adevăr şi frumos.

Am încredinţarea că prin o lucrare comună, ei se vor pregăti şi deprinde să conducă cu succes în viitor, ceea ce am făcut noi un timp îndelungat în trecut”.

Din numărul 1, din 1 ianuarie 1895, anul XXIX, într-un nou cuvînt Către cetitori anunţă: „După doi ani de împreună lucrare, am dobîndit încredinţarea că acei tineri vor şti să ducă înainte cu succes opera începută de generaţia precedentă şi vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atîta dragoste timp de 28 de ani”.

Pentru E. Lovinescu, cum citim în T. Maiorescu şi contemporanii săi, vol. II Gh. Panu şi Iacob C. Negruzzi (Casa Şcoalelor, 1944), Convorbirile „se confundă cu însăşi viaţa şi acţiunea lui I. Negruzzi, organizatorul şi «animatorul tecnic», după cum conducerea spirituală o avea T. Maiorescu; despre dînsul s’a glumit cu bună dreptate că era «autorul, culegătorul, corectorul, directorul, ba chiar cititorul Convorbirilor literare»; el strîngea abonamentele, dînd iureş printre prieteni şi cunoscuţi – spaima lor; – el aduna manuscrisele, cele mai adese provocîndu-le; el ducea o vastă corespondenţă cu colaboratorii din afară (A. D. Xenopol, I. Slavici, M. Eminescu etc.) şi împlinea golurile băneşti; el era colaboratorul cel mai asiduu al revistei, scriind orice, poezii, poeme, teatru, schiţe, romane, dări de seamă, multe traduceri de piese în versuri; el a dus în spinare toate necazurile tipogra­fice…”

Tot aici, Lovinescu ţine să sublinieze strădaniile întru realizarea Convorbirilor dincolo de intenţiile fondatorilor: „Că I. Negruzzi a «dus în spinare», cum se spune popular, Convorbirile literare timp de douăzeci şi opt de ani (1867–1895), e ştiut. Să cercetăm greutăţile le­gate de o astfel de sarcină. Revista a apărut la început de două ori pe lună – obligaţie imensă – iar, pe urmă, lunar cu un număr de coale sporit. Format mare, bine cunoscut. Cititorul ştie ce înseamnă greutatea de a umple cu slovă literară albele bărăgane ale unor volume. Goana redactorului după manuscris, pe urmă – mai prozaic – după abonamente, reprezintă o tortură, o obsesie. – «Bine, adăugam eu, obiectă G. Panu îndemnurilor lui A. D. Xenopol de a veni la Junimea), dar eu am atacat pe aceşti oameni, pe Maiorescu şi pe lacob Negruzzi în special.

– Nu te îngriji nici de asta. Mai întîi Maiorescu nu se uită la asemenea nimicuri, poate nici nu ştie că l-ai atacat.

  • Aşa e, dar ştiu eu.

– Cît despre Jacques Negruzzi, continuă Xenopol, este drept că-i mai pătimaş, însă are şi el o patimă mai mare decît toate, aceia de a avea cît se poate mai mulţi colaboratori la Convorbirile literare. E destul să-i dai un articol la Convorbiri, ca să se împace cu tine tot restul vieţii».

Iată goana după manuscris. – «Dacă ai ceva, scoate-o!» era vorba cu care era întîmpinat oricine; mai adesea lipsea, doar să-i caute pe colaboratori în buzunare…

Avea o energie care, în adevăr, impresionează… depusă pe altarul unei întreprinderi ce-i aducea şi pagube materiale…

Faptul de a se jertfi revistei, pînă, de pildă, în a refuza, un post la Curtea de Casaţie, numai pentru a nu părăsi «foaia Convorbirilor pe mîini străine», după cum aflăm, dintr-o scrisoare a lui V. Alecsandri din 27 Mai 1874 – reprezintă un sacrificiu cu mult prea mare pentru a fi explicat numai prin devotament pentru revistă. Cauza adevărată a exaltării stă în propria-i pasi­une literară. Scriitor, voia să cucerească notorietatea literară, bun oarecum de familie”.

Din păcate, în pofida disponibilităţilor literare ale directorului de la Convorbiri, singurele scrieri care au o anume importanţă literară, recunoscută şi de T. Maiorescu, sînt Copiile de pe natură.

Realizînd că strădaniile sale de a accede la gloria literară n-au viitor, şi-a dat poate seamă, apreciază autorul Istoriei civilizaţiei române moderne, că revista intrase într’o fază istorică, şi însăşi conducerea ei constituia un titlu de glorie tot atît de preţios ca şi gloria creaţiei.

Cît va exista o istorie a literaturii române, el va figura ca animatorul, organizatorul glorioasei reviste, care a desfăşurat pe stindardele sale numele lui M. Eminescu, V. Alecsandri, T. Maiorescu, I. Creangă, A. D. Xenopol, V. Conta, I. L. Caragiale. Putea să nu mai scrie nimic, locul îi era asigurat.

Despre Convorbiri literare, în 1878, la un moment aniversar, Eminescu consemna în Timpul: „Niciodată nu au fost nişte oameni combătuţi pentru lucrarea lor cu atîta asprime ca şi aceşti apărători ai romanităţii noastre literare şi niciodată o foaie nu a fost atît de urîtă ca şi Convorbirile literare. Francmasoni, cosmopoliţi, germanizatori, vrăşmaşi ai limbei şi ai naţionalităţii române… Ce nu au fost numiţi aceşti oameni? de ce nu au fost bănuiţi? de ce nu au fost învinovăţiţi?

Dar «apa trece şi petrile rămîn». Foile literare şi oamenii literaţi, care se însărcinară cu această combatere, s-au ivit, au stat cîtăva vreme şi au dispărut, iar Convorbirile literare, după o muncă modestă, dar statornică, de unsprezece ani, au ajuns a fi cea mai veche, cea mai răspîndită, ba astăzi chiar singura foaie literară în România. Astăzi, chiar combătînd pe întemeietorii Convorbirilor literare, nimeni nu mai cutează să combată principiile în virtutea cărora această foaie a putut ajunge la stabilitatea lucrării literare; astăzi nimeni nu mai poate pune la îndoială că această foaie, în limbă, în stil şi în concepţiuni este adevărata expresie a spiritului românesc; astăzi Convorbirile literare au ajuns a fi recunoscute de ceea ce au fost totdeauna, de organ al oamenilor hotărîţi a conserva bazele naţionale în lucrarea noastră literară şi de a înainta cu pas bine chibzuit pe aceste baze”.

Legat de adversităţile la adresa revistei şi a realizatorului ei, Iacob Negruzzi, într-o scrisoare din 30 ian./11 febr. 1870 adresată lui A.D. Xenopol, constata vechea tactică a excluderii, a omisiunii prin tăcere, cînd argumentele de combatere nu se mai susţin: „Gazetele care începuse a ne combate, de cîtăva vreme tac; nici mai pomenesc de noi, din simplu cuvînt că nu se simt la înălţimea ce ar trebui să ocupe, pentru a intra cu noi în luptă, ei preferă a ne ucide cu tăcere: tactică veche!”. Tactică aplicată şi la actualele Convorbiri.

Nu putem să nu fim de acord cu E. Lovinescu, care în volumul amintit, la capitolul Iacob C. Negruzzi, către final notează: „La porţile raiului scriitoricesc, adică, a istoriei literaturii române, I. Negruzzi nu s’a prezentat cu cele şapte tomuri de «opere complete» ci cu cele douăzeci şi opt ale Convorbirilor literare pe care le-a dirijat; a primit deci, bilet de trecere nu prin scrisul său harnic, ci pentru scrisul altora; al lui M. Eminescu, V. Alecsandri, T. Maiorescu, V. Conta, I. L. Caragiale, I. Creangă, A. D. Xenopol, etc.”

Şi îndrăznim a adăuga, că fără iniţiativa lui de a înfiinţa foaia junimistă, fără lupta lui nedezminţită de a îi menţine periodicitatea şi o continuitate, pentru acele timpuri, uimitor de îndelungată, ştiind a atrage semnături de copleşitoare importanţă pentru literele române, ar fi fost puţin probabilă afirmarea, impunerea şi perpetuarea direcţiei noi maioresciene. Pe pilonii primei serii a Convorbirilor literare s-a edificat literatura română modernă.

Revista indexata EBSCO