Mar 20, 2017

Posted by in Varia

Nicolae SAVA – Curier de ambe sexe

„Vă trimit câteva dintre poeziile mele. Sasha Mihailova este pseudonimul meu, în cazul în care veţi dori să le publicaţi. Mulţumesc” – Sasha (dacă sub acest prenume doreşti să comunicăm), textele trimise sunt cam subţirele, nu se prea susţin liric, nu au substanţă şi, ceea ce e mai grav, din ele nu transpare nici un fior liric. De exemplu, în textul „Zbor” te rezumi în a defini, la modul teoretic, nişte stări care, consideri tu, ar avea ceva comun cu poezia. Nu au: „Fericirea…/ Nu există/ Ci doar iubirea,/ Iar iubirea noastră/ E ca un zbor cu cea mai rapidă pasăre de metal/ Din câte au construit meşterii vreodată./ Iubirea e ca un zbor în înălţimi şi turbulenţe/ Şi fiorii ce te furnică seamănă cu decolări/ Care-ţi aduc inima în creştet/ Şi plămânii în spaţiu fără gravitaţie./ Iubirea noastră e ca un zbor/ Cu prefăcute despărţiri/ Ce se deghizează în aterizări cu suspans şi teamă/ Dar în realitate e bucuria unei revederi/ şi-a viitoarei împăcări./ Iubirea e ca un zbor/ Cu un vânt aprig în rucsac/ Şi aripi prefigurate-n rugăciuni;/ E lumina în delir pe cuvântul de onoare al nobililor îngeri./ Iubirea e un zbor/ În care vanitatea nu mai cerşeşte complimente/ Şi standardele celorlalţi/ Nu mai întinează verbul amândurora de a fi…” În alt text, „Timp”, aceleaşi prozaisme lipsite de fior liric: „Aş renaşte din cenuşă/ Ca să simt din nou că trăiesc/ Dar adevărul e că…/ Nicio clipă nu am murit./ M-am izbit de mulţi pereţi/ Totuşi au fost poate prea puţini pereţi,/ Omul se pricepe să improvizeze/ Şi face paradă de neputinţa sa/ Străbătând paralela patruzeci/ Plus alte cinci./ E destul de complicat să laşi zilele să treacă/ Fără zgomot, în mod discret…” Nu, deocamdată, nu.

 

Tot nişte texte schematice, naive şi fără substanţă lirică sunt şi cele primite de la Andreea State. „Sunt Andreea State, laureată la Festivalul – Concurs Național de Creație Literară Avangarda XXII, la secțiunea proză, premiul al -II-lea. Scriu și poezii, de aceea v-am atașat un document cu 15 poezii, în speranța că vor fi publicate în Revista Convorbiri Literare. Dacă există posibilitatea să contribui, pe viitor și cu articole, vă rog să îmi spuneți, pentru că mi-ar face deosebită plăcere. Din 2015, colaborez și cu Revista Sinteza, unde scriu articole pe teme de interes social. Aştept, cu interes, răspunsul dvs. Toate cele bune”. Citez unul din texte: „La ușa mea bat cuvinte imprevizibile,/ care se ceartă cu bucăți reci de fapte speriate,/ și gânduri mici, împachetate,/ în foame sălbatică de tăcere,/ care așteaptă răspunsuri la fel de încăpățânate,/ ca și mine./ Reacții mărunțele, tocate bine/ cu remușcări și bucurie,/ nevinovății pătrate, călătorii/ pe pământuri secate de iluzii;/ sentimente păstrate într-un colț de suflet,/ care strănută ori de câte ori/ întâlnesc cuvintele mele vulnerabile,/ și plâng de dragul consecințelor”. În alt text: „Călătorind prin gând, m-am împiedicat…/ De un vis amorțit în infinitatea gândurilor rătăcite,/ De cuvinte șoptite discret,/ Și de lacrimi rostogolite în păr…/ Mi-am simțit cuvintele anesteziate în/ Silabe dispersate, gândurile fărâmițate…/ M-am trezit, mi-am scuturat visele îngropate în scrum…” Dacă ai primit un premiu pentru proză, trimite-ne 2-3 texte scurte (nu mai mult de 2-3 pagini fiecare), cu care, poate, vei avea mai mult succes. Cu poezia nu merge. Cu asta de acum.

 

Ceva mai bine stau lucrurile în cazul altui corespondent: „Citind, pentru că urmăresc revista, răspunsurile dumneavoastră, trebuie să fac niște cuvenite adăugiri. V-am trimis în primăvară trei poeme și un CV. Am citit că va urma un răspuns personalizat, dumneavoastră și redacția fiind asaltați de tot felul de oameni pasionați de scris. E de înțeles! Între timp, am parcurs niște etape și CV-ul nu mai era actual. Dacă nu anunțam, ar fi însemnat lipsă de respect și nu-mi doresc așa ceva. De aceea, repun folderele cu un CV la zi. Vă rog să mă scuzați pentru că am considerat că e bine să fac așa. Las aceleași poeme (trei) pe care le-am expediat și prima dată. Dar CV-ul e actualizat. Mulțumesc pentru înțelegere! ENEA GELA” – Îmi pare rău că îţi trimit un răspuns puţin întârziat. Şi fiindcă nu mai înţeleg care îţi este prenumele, îţi spun doar atât: ai talent. Însă, din cele trei poezii trimise, doar cea intitulată „micile mizerii ale vieţii” pare a fi mai bine articulată, drept pentru care o facem publică şi pentru cititorii noştri: „dacă rotești sabia aerul se golește de umbre/ mănunchiul razelor îți coace în creștet/  halucinația că numai lui dumnezeu îi trebuie cerul/ apele spovedaniei cresc și te fură/ nu bagi de seamă cum degetele lungi ale florăresei/ împletesc tijele trandafirilor cu panglici/ pe masa de poker adn-ul este la vedere/ te ridici să pleci autostrada zâmbește doar/ bolizilor ce-i scriu biografia cu 300 de km/oră/ sub asfaltul încins moare în tăcere o câmpie verde/ asta ar putea intra în dicționare drept/ cea mai potrivită definiție a unei alte biografii/ nedezmierdate de nimeni…”. Alege un grupaj de 4-5 texte, dintre cele pe care le consideri mai reprezentative pentru creaţia ta de acum, pentru a putea alcătui o antologie viitoare.

 

“Bună ziua, mă numesc Mirela Orban, sunt din Bistriţa, am reluat scrierea versurilor acum câţiva ani şi aş fi onorată să vă cunosc părerea în legătură cu felul meu de a scrie. Vă trimit în ataş câteva poeme cu rugămintea de a zăbovi asupra lor şi de a-mi transmite părerea dumneavoastră prin intermediul “Curierului de ambe sexe”. Menţionez că în decursul acestor ani am publicat în câteva reviste literare (Singur, Mişcarea Literară, Dunărea de Jos, Conta, etc) şi deasemenea am scos un volum propriu. Cu toată consideraţia” – Da, Mirela Orban, în cazul tău nu ne interesează pe unde ai mai publicat, pentru eşti poetă. Voi alege un grupaj din versurile tale pentru o antologie viitoare.

 

Curierul de ambe sexe este al cititorilor care doresc să se afirme în literatură. Cei care au îndrăzneala să ne convingă că au ceva de spus, cu talent pentru asta, trebuie să ne trimită cîteva texte (poezie, proză, teatru, eseu critic), scrise citeţ, lizibil, cu respectarea normelor gramaticale clasice, pe suport de hîrtie sau electronic (obligatoriu cu diacritice –  TEXTELE FĂRĂ DIACRITICE NU SE PUBLICĂ!)  şi să aştepte un răspuns, care nu va întîrzia foarte mult. Ne interesează şi cîteva date despre autor. Cei ale căror texte ne vor convinge prin originalitate, concizie şi, mai ales, talent literar, vor intra în atenţia noastră, promovîndu-i la „Antologia curierului”. Manuscrisele se pot trimite pe adresa poştală, la sediul redacţiei, sau pe două e-mail-uri, nicu_sava@yahoo.com sau  convlit@mail.dntis.ro. Toate scrisorile îşi vor afla răspuns doar în paginile revistei.

 

 

Antologia curierului: IRIS TINCU

 

Saturn luctus

(fragment)

 

Personaje: El, Femeia oarbă, Primul orb, Al doilea orb

 

(Decorul unei încăperi dezordonate. O fereastră agăţată în mijlocul scenei, un pat răvăşit, pe jos sunt haine şi diferite obiecte aruncate. Lumina este difuză. El stă aşezat pe marginea patului, îşi frământă mâinile nervos şi vorbeşte întrerupt)

El: Azi a fost o zi ciudată. (Face o pauză lungă, timp în care priveşte în gol). Oamenii  mergeau pe străzi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ieri ştiam că afară e vară. Mă îmbrăcasem în haine subţiri şi am ieşit să mă plimb pe malul lacului. Azi am văzut… (se ridică şi începe să se plimbe prin cameră), azi am văzut că ninge. Femeia din colţul străzii dispăruse în nămeţi. Am căutat-o dar am găsit doar frig. (Se opreşte în faţa ferestrei). E bizar cum oamenii merg indiferenţi. I-am privit, pentru prima oară în viaţă, pe fiecare în parte. Era ca şi cum nu aş fi existat. Înainte să mă uit la ei, nu mă simţeam atât de singur.

(Apare femeia oarbă îmbrăcată în alb. Pipăie fiecare obiect ce îi stă în cale. Ajunge lângă el şi îi mângâie obrajii pentru a fi sigură că nu îl confunda cu mobilierul. Stă lângă umărul lui, cu faţa către fereastră. El nu îşi întoarce privirea către ea.)

Femeia oarbă (simplu şi zâmbind): Bună dimineaţa. Am venit să îţi spun că te părăsesc.

(El se întoarce mirat spre ea şi o priveşte din cap până în picioare, de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară în viaţă)

El: Dar de ce? (aşteptă o explicaţie, dar ea tace.) Haide, măcar spune-mi. Am înţeles, nici atâta lucru nu mai merit. Dacă mă părăseşti, măcar lasă-mă, mai întâi, să îţi spun ceva foarte important. Azi dimineaţă…

Femeia oarbă (îl întrerupe brusc, dar continuă să aibă un ton neutru şi senin): Nu! Nu mai vreau să aud nimic. El mi-a poruncit să te părăsesc. Aşa că te părăsesc.

El: Şi tu îl asculţi? Lasă-mă să îţi spus ce mi s-a întâmplat! După, ai să înţelegi că El ne minte. Ascultă-mă, trebuie să fugim de aici. Hai să plecăm chiar acum. (Ea îi face semne că nu aude, iar el ridică tonul din ce în ce mai mult) Nu te mai preface că nu mă auzi! Trebuie să plecăm acum, chiar în secunda asta. Tu înţelegi, sau nu, că ne minte? Afară, afară nu e soare! Ninge. Mă auzi? Ninge! Iar femeia… Ştii, femeia aia din colţ, care ne vorbea despre mare, a dispărut printre nămeţi! Oamenii merg bezmetici pe stradă şi se calcă unii pe alţii în picioare. Mă crezi? (urlă) Spune-mi, mă crezi? (O apucă de mâini şi începe să o zguduie, dar ea nu se va mişca absolut deloc)

El (începe să-si adune lucrurile de prin cameră şi le înghesuie pe toate într-o valiză): Acum vom pleca. Mergem şi pe jos, sărim chiar şi zidurile oraşului, dacă e nevoie. Nu, nu am să te las aici! Ajută-mă să împachetez. (exasperat) Mă crezi nebun, nu? Lumea umblă pe sârme goală, fără să simtă frigul. Dispar şi nimeni nu observă, îi privesc, toţi îmi întorc spatele, îmi sprijin capul pe umerii lor, ei merg mai departe…Şi tot eu sunt cel nebun? Îşi închipuie că suntem fericiţi. Ei bine, eu refuz să fiu! Dintre toţi, doar eu sunt nefericit. El e doar un alt orb, înţelegi? (mai tare) Înţeleg? Şi ştii care este cel mai îngrozitor lucru pe care ni-l face? Ne învaţă cum să trăim, însă de moarte a uitat cu totul. Nimeni, în lumea asta, nu îşi va dori să te înveţe cum să mori. Viaţa pare fără sfârşit, iar moartea ceva grotesc şi lugubru. Dar oare nu e mai îngrozitor decât ea  faptul că umblăm fără să vedem nimic din jurul nostru? Spune-mi! Ce e mai rău? (Ea nu se mişcă, pare o statuie) Vrei să te duci, nu? Vrei să pleci să îi spui tot ce am zis? Nu ai decât. Puţin îmi pasă. (Tare) Eu  oricum mă duc! Îi las pe nebuni să rămână.

(Femeia oarbă îl priveşte cât timp împachetează nervos şi se îndreaptă către El. Este uimit când o vede în apropierea lui. O îmbrăţişează cu dragoste, însă ea nu reacţionează. Îl împinge uşor, îl priveşte în ochi şi vorbeşte la fel de senină ca până acum).

Femeia oarbă: Eu plec! Tu nu vei pleca de aici. Să te ajut să despachetezi. (Îi scoate lucrurile din valiză.) Nu e nevoie să îi spun nimic. El ştie deja, te-a auzit.

El (nervos îşi pune iar lucrurile în valiză, dar ea le scoate): Cine dracu e El să îmi spună ce să fac? Cum să ne audă? Nu e nimeni aici. Încetează! Acum te rog eu să pleci. Când te privesc atât de seacă, încât ai chipul fără cute, încep să îmi dau seama de ce ţi-a spus El să mă părăseşti. Tu nu ai suferit niciodată, dar nici veselă nu ai fost. Am iubit o umbră, un monument nesincer şi un suflet împietrit. Nu vreau să te mai văd. Ieşi  afară! (Ea nu se clinteşte.) Pleacă când îţi zic!

(El aruncă nervos valiza şi se întinde în pat, cu mâinile încrucişate pe piept. Femeia oarbă stă în spatele patului, în picioare. Apar cei doi orbi bâjbâind şi se opresc lângă ea).

El: Ce gălăgie e fără ea. Nu pricep de ce i-am zis să stea. O femeie ce cară  după ea tăceri lipsite de sens nu ar putea înţelege ceva din frământările mele. Ţin minte cum îi povesteam zile în şir despre mine şi despre ceea ce simţeam, iar ea doar mă aproba din când în când. Atunci nu pricepeam că nici măcar nu mă asculta, însă eram atât de fericit… Ştiam că e acolo şi credeam, ca un idiot, că mă iubeşte cu adevărat. (Face o pauză şi oftează adânc.) Ieşisem pe stradă să îmi mângâi dezamăgirea. Mă oprisem printre ei şi nu vedeam nimic. Mai bine mă uitam în oglindă, dacă tot… M-aş fi simţit mai puţin singur. Şi cum mai mirosea pe străzi a sudoare şi a suferinţă… Până azi nu am mai simţit mirosul de om. Sârmele se întind peste tot. (Pauză lungă) Am păşit pentru prima oară pe pământ. Eram atât de  sigur pe fiecare pas, încât mi s-a făcut teamă. Şi era aşa o hărmălaie… Când nu poţi vedea, vorbeşti enorm. Asta compensează cumva. Destinul e un lucru ciudat. Ne alege, doar să ne condamne pe veci. Niciodată nu mi-au plăcut mulţimile dar ţin minte că iubeam oamenii. Să iubeşti, dar fără să ştii prea bine de ce. Totul de fapt era atât de simplu. Puteam să fac asta încă de la început. Nu îmi dau seama ce m-a oprit şi ce m-a făcut să încerc. Oare care dintre cele două era varianta cea mai bună? (Vorbele se pierd treptat, până când adoarme.) A închide, a deschide… A închide, a deschide…  A închide, a deschide…

Femeia oarbă (zâmbind): El nu se înşeală niciodată!

Primul orb (ridicând mână către patul în care bărbatul doarme): El minte!

Al doilea orb: El minte!

Femeia oarbă: El ne minte!

(Se învârt în cerc, ţinându-se de mâini, în jurul lor şi repetă, fiecare pentru el, şoptind „El minte”. După un timp, bărbatul se scoală din pat speriat, încearcă să îi alunge din jurul său, dar orbii râd şi îl prind de braţe. Dansează toţi.)

El (furios şi încercând să iasă din cerc): Lăsaţi-mă în pace! Lăsaţi-mă în pace! V-a spus El să mă chinuiţi? Aţi uitat totul? Fiţi oameni, vă rog! Mă dor mâinile şi capul. De ce mă învârtiţi aşa? Oare am făcut vreun rău fără să ştiu? Lăsaţi-mă! Plecaţi de aici! (Disperat) Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc! Da, pe El îl urăsc! Aveţi milă de mine, vreau să fiu singur! Am obosit. Aşa sunteţi voi, ameţiţi tot ce respiră, ca apoi să vă bateţi joc. Staţi în faţa lui pentru a-l privi cum se umileşte. Singur, vreau să fiu singur…

Femeia oarbă (râzând): Nu ai cum, nu ai cum!

(El reuşeşte să iasă din dans, dar orbii îl  urmează. Încearcă să fugă de ei, sau să se  ascundă, însă nu reuşeşte. Se resemnează şi priveşte pe fereastră. Ceilalţi se aşează pe pat şi îşi sprijină capetele unii de alţii).

Revista indexata EBSCO