Mar 20, 2017

Posted by in Panoramic editorial

N. SAVA – Pseudonimul poeziei Ștefan Ciobanu: „pisica.început de igrasie”

 

Pline de dramatism sînt epopeile lirice din cea mai recentă carte de versuri a lui Ştefan Ciobanu, autor a încă trei volume de poezie, poet pe care l-am publicat cu aproape un deceniu în urmă la rubrica mea de corespondenţă cu tinerii începători din „Convorbiri literare”. Deşi i-am urmărit evoluţia sa poetică de-a lungul anilor, cum fac de obicei cu cîteva nume de autori cărora le-am dat girul la începuturile lor literare, am lăsat pe alţii, mai mult sau mai puţin profesionişti în domeniu, să comenteze apariţiile sale editoriale. Şi ele au fost, spre bucuria mea, dintre cele mai generoase, mai substanţiale, mai exacte, confirmînd încrederea-mi depusă  la „botezul” poetului.

Autorul cărţii pisica. început de igrasie, apărut la una din cele mai importante edituri româneşti, „Paralela 45”, colecţia „Qpoem” (editor Călin Vlasie, redactor Cosmin Perţa), îşi păstrează, în parte, tonul din celelalte volume anterioare – aliona (2007), convoi de tăcere (2009), de-a buşilea prin aer (2013) -, în cel de faţă transformînd, prin ciudate metode reportericeşti, banalitatea diurnă în viziuni abstracte şi incendiare. Grupate în două capitole fără titluri distincte, şi care nu diferă organic între ele, poemele lui Ştefan Ciobanu impresionează prin dramatismul lor, fiecare nouă imagine, fiecare nou sunet părînd a aduce, invariabil, o premoniţie. De aici şi tensiunea lirică a volumului pe parcursul celor 70 de pagini. Poate, de aici şi titlul cărţii, cel pe care îl regăsim într-un poem scurt: „Dimineaţa ne spălăm cu mîini pe faţă/ alungăm cearcănele şi lupii/ ne încălţăm în pantofi de parcă am vrea/ să intrăm cu totul/ în colţul camerei stă pisica/ într-un început de igrasie”. Fie că prin ele sînt evocate amintiri din copilărie (mov, tuşeşte-mi în inimă, muncile lui gulliver ş.a.), întîmplări cotidiene (operaţie pe timp deschis, a atribute to r mutt, george enescu, alzheimer), experienţe ciudate (personal earthquake, fără imporanţă, neurosportul), scene erotice (viaţa ucide, iubirea mea este formidabilă, prima întîlnire) sau experimente homo (buddha bar lîngă cadavrul meu), textele capătă profunzimi nebănuite prin modul de realizare poetică, autorul ştiind să-şi dozeze îndeajuns de bine imaginaţia, improvizaţia, luciditatea dar şi uşoara înclinaţie spre ludicul cotidian. Prin toate acestea, cartea are calitatea de a produce surprize plăcute tuturor categoriilor de cititori de poezie.

Candoarea unei vîrste de început, bucuria stării de graţie, nostalgia după anotimpul copilăriei, revin în cîteva texte din carte, precum în acest poem foarte scurt: „nu ştiu de ce punea bunica pe şifonier/ plante la uscat/ de multe ori am vrut să escaladez mobila pînă acolo unde/ mă gîndeam că o să găsesc/ jucării uitate de un copil/ care a trăit înaintea mea/ sus/ pe platoul acoperit cu ziare vechi/ de unde la amiază se vedea o lumină plină de praf/ nu am ajuns niciodată/ între timp au dat nume acelui vîrf/ au ridicat o cruce dintr-o macara stricată/ de cîte ori trec pe acolo o îndrept din tren cu arătătorul / să nu cadă peste turiştii din staţiune”. Din alt text, mov, aflăm chipul duios al mamei: „mergeam deseori pe linia de tren/ plină de mărăcini/ în căutare de şopîrle/ cînd mă întorceam acasă/ acelaşi chip mă întîmpina/ ieşind parcă din toţi porii casei/ acelaşi miros de mîncare/ proaspăt pregătită/ mă sprijineam cu mîna stîngă de peretele din hol/ pentru a mă descălţa/ mama îmi pipăia noua vînătaie/ înflorită pe genunchi/  şi rămîneam aşa/ cu un picior în aer/ aşteptînd cu înfrigurare/ sărutul pe pata mov”.

Spectacolul cotidianului prozaic este filmat prin fragmente de farsă ori reverie, în raport cu starea spirituală a personajului intrat în scena imaginarului poetic: „de cîteva secunde este ora 4 p.m./ stau nemişcat de parcă cineva mi-a pus o întrebare/ fără predicat/ de cîteva secunde bune este ora 4 p.m./ poate sînt un stop cadru dintr-un film de-al lui lynch/ tresar şi/ cu mersul lui quasimodo/ caut prin casă pe cel care mi-a/ răvăşit mobila”. Poate cel mai transparent poem în care autorul îşi defineşte arta poetică dar şi concretizează înclinaţia sa spre premoniţie este cel intitulat despre arta de a da, din care voi cita doar cîteva fragmente în susţinerea afirmaţiei mele de început: „ceva din mine zumzăie ca o bombă cu presimţire/ de una dintre gheare mi s-a agăţat/ nu demult/ (…) dar cu liniştea cum stai?/ mă mai întreabă din cînd în cînd/ farurile unei maşini care-mi pun în evidenţă aripile şi colţii/ numai atunci duci degeţelul la gura ta apoi încet/ la gura mea/ îmi spui să tăcem apoi să strigăm în gura mare/ nu sîntem acasă!” Ca şi la alţi cîţiva (nu mulţi) poeţi ai generaţiei sale, la Ştefan Ciobanu cotidianul e doar un pretext pentru reflexia lapidară, concisă, din această impecabilă sincronizare luînd naştere un univers poetic dens, consistent, seducător. El ştie să surprindă starea de surescitare colectivă, nevroza generală a străzii, obsesiile lumii de azi, maşinismul sufocant şi acaparator ce ne copleşeşte cotidian.

Multe dintre poemele cărţii merită a fi citate sau măcar amintite, de exemplu blestemata pisică neagră – un text prozodic şi textualist, ultima reprezentaţie – un ciudat experiment teatral, arta singurătăţii – o arcă a lui Noe la zi: „am construit o ambarcaţiune/ pluteşte noapte de noapte fără velă fără cîrmă/ am un felinar suspendat în preajmă/ dacă mă priveşti dintr-un unghi sînt fetus din altul sînt matur/ pe partea de dedesubt am construit un oraş/ ca un arc de triumf şi cîteva sate pe colină/ (…) în tot acest timp eu dorm pentru că nu am altă ieşire/ ambarcaţiunea îşi continuă drumul/ udată de apa care are doar suprafaţă/ dacă îţi vine să crezi aşa ceva”.

Cu un final frumos, delicateţea camuflajului (titlu ce putea fi ales şi pentru cartea de faţă, pe care o consider, fără ezitare, o autentică legitimaţie de poet) se încheie acest volum semnat de poetul Ştefan Ciobanu, un nume peste care nu se va putea trece uşor cînd vom aminti de poeţii noilor generaţii de scriitori români de azi. Citez doar finalul poemului: „nu ne-am ghicit vorbele nu ne-am ghicit gîndurile/ ne-au crescut poate braţele suficient cît se ne mîngîiem/ şi în liniştea născută/ am lăsat asfaltul să ne care scrumul pînă dimineaţă/ cînd îl vom lua amîndoi pe tălpi în drum spre muncă/ sau aşa ne va face plăcere să credem tot restul vieţii/ aşa vom povesti peste ani/ că în dimineaţa următoare am dus fiecare scrumul pe tălpi/ printre oameni/ cel puţin unuia dintre noi îi va face plăcere”.

Pseudonimul Poeziei de acum are un nume: Ştefan Ciobanu.

Revista indexata EBSCO