Mar 20, 2017

Posted by in Panoramic editorial

I. HOLBAN – Vertebra lui Yorick

În cei aproape patruzeci de ani, cît va fi trecut de la debutul cu volumul Amiaza cîmpiei, poezia lui Emilian Marcu a evoluat de la retorica textelor de angajament social şi de la plasticizarea realului fixat, mai ales, în lumea satului, spre esenţializarea discursului pînă la filigranul liric din cea mai recentă carte, Supliciul norilor (Editura Princeps Multimedia, 2016), care continuă un proiect unic în literatura noastră de azi. În 1996, Emilian Marcu tipărea volumul Îngîndurat ca muntele de sare; subtitlul cărţii, „Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară”, precizează un demers literar original, surprinzător, foarte provocator prin lectura „în oglindă” pe care o presupune. Cum se ştie, au fost, mai întîi, cele 154 de texte ale lui Shakespeare; apoi, scrise între 1954 şi 1958, s-au mai adăugat alte 90 de so­nete, cu titlul Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu; atunci, în 1996, alte 89 de sonete noi care se extrag, şi ele, din „vertebra lui Yorik”. S-o recunoaştem, proiectul lui Emilian Marcu este unul dintre cele mai interesante. Înainte de toate, se cuvine a vedea ce uneşte şi, mai ales, ce desparte sonetul închipuit de Vasile Voiculescu de cel imaginat de Emilian Marcu. Voiculescu reţinea din „modelul” shakespearian satira şi arta portretului, pastişîndu-l cu respect, cum spunea cineva; ver­sul său e rece, transpune sentimente trecute prin luciditatea cristalină a formelor clasice, căutînd idealitatea şi refugiul într-o paradig­mă renascentistă. Emilian Marcu închipuie sonetul, mai exact, continua­rea acelui proiect literar al lui Voiculescu într-o formă de expresie lirică amintind de romantism; l-au condus aici firea şi tiparul liric pe care şi l-a construit cu migală. Lectura acelei cărţi nu putea oco­li întrebarea dacă sonetele sunt sau nu o citire „shakesperiană” a sinelui. În orice caz, Emilian Marcu se îndepărtează mult de „model”, el nu urmăreşte pastişa, ci închipuie o „îmbogăţire”, pe dimensiunea sensibilităţii sale (neo)romantice, a sonetului „de origine”. Oricum, subtitlul şi mărturisirea împrejurărilor în care s-a ivit proiec­tul impun cuvîntul livresc. Dar ce este postmodernismul decît o (re)facere a cărţii din carte, o întoarcere în text, un fel de a rescrie ceea ce va fi fost scris, o trăire a ceea ce va fi fost trăit altă­dată, un fel de a declara naşterea cărţii din carte şi un fel de a fixa lectura, receptarea unei opere drept un mod propriu de scrie? Emilian Marcu caută o motivaţie şi desface un mod literar celebru, ipostaziat, deopotrivă, în opera lui Shakespeare şi Voiculescu; el împleteşte o funie al cărei fir se trage din materia textelor înaintemergătorilor, iar noi, ceilalţi, o despletim în urmă, continuînd, însă, pe o altă cale decît aceea arătată de Voiculescu: Emilian Mar­cu extrage esenţele de sentiment, obligînd „modelul” să-şi releve partea romantică şi, nu o dată, romanţioasă.

Supliciul norilor continuă experimentul liric din cartea anului 1996, cultivînd sonetul „shakesperian” într-o altă paradigmă de sensibilitate şi într-o altă unitate spaţiu-timp care este însăşi fiinţa interioară; totul se adună înlăuntru, într-o nouă lectură, fireşte, cu redimensionarea, din perspectiva postmodernităţii, a unei teme esenţiale pentru poezia eminescia­nă, anume, raportul tensional dintre aproape şi departe. Astfel, pe o linie deschisă de poezia lui Cezar Baltag, sonetele lui Emi­lian Marcu caută spaţiul de identificare după jaluzeaua pleoapei – una din metaforele obsedante din Supliciul norilor; aproape, sub  pleoape se consumă erosul, sînt chipul şi sărutul celei dorite, de neatins, acolo se aprind zăpezile de sare şi se închide o aripă de înger, cum spune poetul, raza închide în sine o stea de plumb, în zbor se închide visul, în pasăre, zborul, în poem, tăcerea, în ro­die sărutul: lumea însăşi e aproape, sub pleoape şi sub tîmple: „Priveşte, zăpada la mine sub pleoape/ Cuibar de tăcere şi-a zidit printre flori./ Săgeata de iarbă parcă ar vrea să mă scape,/ Parcă umbra mea s-ar întoarce în zori./ Se-ntoarce lumina în reci cuibare,/ Cît eşti de zăpadă, cît sunt de pămînt./ În ceasuri, nisipul demult e ninsoare,/ Sub pleoape e viscol. În tăcerea ta sînt…/ Mirări ireale-n uitate şi fine volute/ Demult s-au retras cu teamă la poli./ Priveşte, zăpada învaţă s-asculte/ Şi umbrei, de-acolo, trimite noi soli./ Săgeata de iarbă foc ia în cuibare:/ Priveşte, zăpadă-i, sub tîmple, pe zare!” (Priveşte, zăpada la mine sub pleoape). Pleoapa des­parte aproapele dinlăuntru de departele din pustie, este jaluzeaua („Destinul unei frunze căzînde peste umbră/ Va guverna tăcerea zidită între noi/ Mirările-n sertare, în taină, tot sucumbă/ Sub jaluzeaua pleoapei în ne-mplinite ploi”, scrie poetul în Destinul unei frunze…), este ecranul care separă două lumi, una a finalului, a timpului obo­sit, cealaltă, a unui alt început, a timpului tînăr. Ca la Cezar Baltag, departele nu reprezintă, în lirica lui Emilian Marcu, vîrsta de aur, nici refugiul şi nici măcar sursa unor misterioase tristeţi, ci ţipătul înăbuşit, teroarea absenţei iubitei, uitarea, surparea spaţiului vital; dincoace de jaluzeaua pleoapei, departele e al nisipului mort „pe-al apelor deşert” (Mai blînd ca iarba…), e al valurilor moarte, al păcatului veşnic dintr-un „deşert întreg de oase” (Deşertu-ntreg…): departele e pustia lui Cain, aproapele e viaţa, visul care „pune foc în vîrsta de cocori” (Vezi, florile de vişin…), departele e al mărilor în derivă, aproapele e adăpostul regăsirii, mai mult încă, aproapele de sub pleoape e tărîmul necunoscut al tuturor speranţelor, fixat în „exoticele” Indii (Prin Indii înflorind…) sau în „vechi Flandre” (Vor înfrunzi sub tîmpla ta…), e, poate, chiar Edenul: „De prea puţine ori găsim între chenare/ O umbră caldă ca pliul din perdea/ Sau cum e moartea dinspre vînătoare/ Cînd e oglinda-i săgetată de o stea./ Dar tot mai des sărutul tău pe pleoa­pe/ Mă-mbracă-n vis sau poate că-i real/ Din pleoapa ta vin îngeri să se-adape/ Cum din izvor se-adapă plînsul unui cal./ Secundele se-aprind la-ncheieturi de mînă/ Pe umbra mea reci maci au înflorit/ Parfumul lor arzînd e la-ndemînă,/ De prea puţine ori de-acum ne-am regăsit./ Şi totuşi, totuşi rana din chenare/ E semnul mut ce-atît de mult ne doare” (De prea puţine ori…).

Aici, aproape, sub pleoape şi sub tîmple, se regăseşte perechea din paradis: „Potir de ceară de te prinde-n sine/ Ca pe-un sărut pe ochiul său discret/ Din panoplii cu flu­turi şi albine/ Îţi ţină calea cît eu te aştept./ Să vii acum cît lu­mea-i sărbătoare/ Ca la-nceputul ei în aură de vis/ Pe pleoape-ţi ninge-o lacrimă de sare;/ Suntem perechea cea din paradis./ Sărutul cald ca aura-n sfinţire/ Ne prindă-n sine-n clipa cea dintîi/ Petale reci ne-adoarmă pe privire;/ Ai vrea să pleci, ai vrea să şi rămîi/ Şi trupul tău, sub bolta mîinii mele/ Se-aprinde-n gînd în golul din inele” (Potir de ceară de te prinde…). Semnul departelui din pus­tie şi moarte este, adesea, interogaţia activă care nu aşteaptă răspuns, însoţind zborul cocorilor într-un timp al pierderii, bătrîn, obosit, dincolo, pentru ca dincoace, înlăuntru, să se petreacă o nouă geneză, cu timpul său tînăr începînd să numere secundele din vremea fiinţei; Începutul e sub tîmple, cînd chipul iubitei e încă lut, aş­teptînd să prindă contur, în formă „sfioasă” şi să poarte un nume; „Tot odrăslind, lumina-n chingi de sare/ În crugul zilei s-a-mplinit tăcut/ Cum se-mplineşte marea-n aşteptare/ Şi chipul clar al fetei încă lut./ Formă sfioasă, blîndă şi-mplinită/ Prinde contur, înveş­mîntată-n mirt./ Din tot ce-au fost, bucăţi de dolomită/ Prin secole, ce mîini misterioase te-au zidit?/ Ce duh sfinţit şi ce tăcere mu­tă/ S-au fost turnate-n misticul tipar?/ Tot odrăslind, lumina pleoapa o sărută/ Şi-n gînd se împlineşte nebunescul dar./ În crugul zilei la-nceput de lume/ Tăcerea ta, din lut, a căpătat un nume!” (Tot odrăslind…). Sub pleoape, trupul, praf de stea, e „în palmă ca la-nceput de veac” (Te-ai răzvrătit…), lumea însăşi e doar „praf ste­lar” (Numai tu ştii calea…), fiinţa e „la ora de-nceputuri” (Cum ramura de salcă…), timpul încă zace (De ce-mi tot spui că umbra…); aici, aproape, se petrece miracolul genezei pentru că, iată, dincolo de jaluzeaua pleoapei se iveşte, mai întîi, un „trup de fa­tă”, într-un halo virginal: „De dorul tău, acum, lumina toată/ Se-aprinde, tainic, iară, în fereşti/ Şi-aud, încet, cum trupul cel de fată/ Se-mbracă-n gînd în nourii cereşti/ Şi valuri blînde-n sacră împlinire/ Mai stau o clipă-n golul din oglinzi./ Pe sîni ţi-apare-o pală de uimire/ Şi-n forma trupului acuma te aprinzi./ Perdelele-n zvîcnire, în tăcere,/ Se lasă iară-njunghiate-n gînd/ De pleoapa mea, tot căutînd mistere:/ Se-aude-n taină trupul tău plîngînd./ De dorul tău, acum, lumina toată/ Te-mbracă-n fulger şi-n sărut de-odată” (De dorul tău, acum…). Dacă noul Adam din noua geneză se regăseşte în sonetele lui Emilian Marcu, în figura ascetului, a „nebunului ascet” cum scrie în poeme precum În sfera cea de aer… sau Tu, dintre toate, ca-n uitări stelare…, apariţia noii Eve este marcată prin cîteva metafore obsedante cu o mare forţă de semnificare; „trupul de fată” se asociază cu roua, „sămînţă a cerului”, simbol al dragostei în ori­zontul mito-poetic: în Supliciul norilor, roua, în foarte numeroase ipostaze lirice (zorii sînt înrouraţi, fluturii sînt de rouă, în pri­viri şi în vis e rouă „sfîntă”, roua poate să doară, dar poate fi şi „disperată”), reprezintă apa pură, plină de materie celestă, unde se frămîntă lutul din care se întrupează „fata”, Eva. În-fiinţarea acesteia se petrece sub cernerea florilor de vişin ori de cireş, metaforă a frumuseţii şi purităţii (Cînd florile de vişin…, Cîndva, peste mile­nii…), iar fiinţa ei este asemeni ciutei, simbol al feminităţii fe­ciorelnice (Numai tu ştii calea…, Eu sunt aici, tu unde eşti?, Nisi­pul mort pe ape). În sfîrşit, geneza nu e doar a „trupului de fată”, ci şi a lumii pe care poetul o identifică în „aurării de toamnă”, dar şi a poetului însuşi: „Incendiază rana zăpezile stelare,/ Tăcerile ne-ngroapă-n afunduri tot mai des./ Lumina din cuvinte sub pleoape ne mai doare,/ Brocarturi fără capăt cu iarbă ni se ţes./ Dăm frunze­le cu şoapta, încet, mai la o parte,/ Ca şi cum gura-n vrajă ar înflo­ri ades./ Suspinul unui greier ni se strecoară-n moarte,/ Cum se strecoară-n viaţă nevolnicul eres./ Migrăm printre lucarne, ca lacrima-n icoană,/ Zăpezile stelare ne-mbracă-n aşteptări,/ În disperare parcă ne-nchidem într-o rană,/ Cînd sunetul se-nchide-n atîtea disperări./ Lumina din cuvinte sub pleoape prinde roadă:/ Tăcerile ne-ngroapă în cosmică zăpadă” (Tăcerile ne-ngroapă în cosmică zăpadă).

Lexicul din Supliciul norilor susţine şi potenţează atmosfera de început de lume a noii geneze de sub pleoa­pe şi de sub tîmple pentru că, iată, poetul scrie dară, se împle, izvoară, paing, comînd, izvorniţă, cocoară, galbină, parfume,/ foloseşte, adesea, gerunziul cu rol de adjectiv, cum a făcut-o, primul, în se­colul XIX, Bolintineanu (frunza căzîndă, clocotindul jar, iarba crescîndă, mocninda vatră, pîclă ieşindă, brume-nflorinde şi bruma lucindă, rana luminîndă etc.), oferind poemelor un fermecător parfum de arhaicitate. Într-o altă ordine, şi în acest volum, ca în toată poe­zia lui Emilian Marcu, „cîntă” un aed, un poet orfic: „Frunză galbi­nă de ceară,/ Pasul tău de căprioară,/ Peste lanul de secară/ Nici urcă şi nici coboară,/ Nici se lasă-n zarea zare,/ Prins în palme, nici să zboare,/ Frunză galbină şi-o floare,/ Pasul tău peste răzoa­re./ Zbor curat sub tîmpla sură,/ Pasăre fără de-armură,/ Toamna tul­bure te fură/ Cînd păcatu-i sub arsură./ Frunză galbină de ceară,/ Nici te urcă, nici coboară…” (Frunză galbină de ceară). Supliciul norilor e cea mai bună carte de poezie a lui Emilian Marcu; o lirică în filigran.

Revista indexata EBSCO