Mar 20, 2017

Posted by in Panoramic editorial

M. CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Basarabia de altădată (cu imagini de azi), antologie de Liviu Papuc şi Olga Iordache, Editura Alfa, Iaşi, 2017, 300 p.

 

„Cam curios trebuie să fie, pentru orice român din România liberă sau din părţile învecinate locuite de români, să afle din cînd în cînd cîte o noutate despre traiul şi starea fraţilor noştri de sînge ce sînt azi sub stăpînirea marelui imperiul de miazănoapte. Orice relaţie între România proprie şi cealaltă jumătate de Moldovă dezmembrată de vechea tulpină e aproape nulă”, scria N.A. Bogdan într-un text 1904, adăugînd mai jos cîteva cuvinte despre mirarea unei bătrîne cînd i-a auzit vorbind româneşte, că nu mai auzise „decît norodul şi prostimea”, „boierii ba”. Iar, într-un altul, maiorul Dimitrie Asaki, spunea (şi mai aproape de 1812, în 1858!) că trecînd Prutul se simţise „în altă ţară”, căci singur săteanul mai dă încă un suvenir de românie Basarabiei de azi, căci aristocraţia, clirosul, ostaşul şi toate celelalte au luat caracterul altei naţii”.

Şi multe alte lucruri găseşte cititorul în aceste pagini (cu texte „extrase din gazete de circulaţie extinsă sau mai redusă, ori din broşuri mai greu procurabile – spun antologatorii”, semnate de autori şi mai cunoscuţi, alţii mai puţin cunoscuţi ori mai degrabă uitaţi azi, între care N. Iorga, Gh. Ghibănescu, I. Nistor, Nichifor Crainic, Visarion Puiu, Ion Petrovici, G.C. Lecca, Eusebiu Camilar, Andrei Tică, George Meniuc, Paul Nicorescu) pe care le-au adunat Liviu Papuc şi Olga Iordache în acest volum, de la cum erau oamenii şi locurile sub stăpînirea rusească, în perioada anilor 1914/ 16/18, cum a fost după 1918 (textele vizează perioada 1858-1939), cum erau drumurile, Chişinăul ori alte localităţi, cum a evoluat (sigur, nu cu date statistice certificate, de multe ori fiind supuse şi percepţiei de moment/ subiectivităţii ş.a.) populaţia în Basarabia şi în alte locuri, de pildă în Chişinău, cum era capitala, care era structura populaţiei, cum erau diverse mînăstiri/ cetăţi, diverse alte aspecte ale vieţii cotidiene sau legate de guvernare/ obiceiuri, felul în care se acţiona în educaţie, economie, politică ori tot felul de absurdităţi/ paradoxuri generate de vreo situaţie sau alta. Sigur, sînt şi multe altele, pentru că fiecare autor a văzut în drumul său altceva care merita de spus. Dar, poate, mai ales, felul de a fi al moldovenilor de peste Prut, cu graiul lor pe care azi se străduie atît de mult să-l „definească” unii drept „limba moldovenească”, felul în care a evoluat pas cu pas această parte a ţării, şi frumuseţea locurilor. În felul lor, aceste texte alcătuiesc un mozaic interesant, un alt fel „istorie” vie („istorie mică” – Liviu Papuc), poate lipsită de rigurozitatea istoricilor, dar care capătă un plus, în schimb, prin aceea că sînt mărturii „de atunci”, marcate de autenticitate.

Singurul criteriu, spun antologatorii (care au bătut ei înşişi cît au putut pămîntul ţării de dincolo de Prut), a fost cel cronologic. Dar, citind, constaţi că au mai fost şi alte elemente după care au antologat aceste texte, care, fiecare în parte, mai dăruie cititorului un pas de cunoaştere a Basarabiei. Nu este prima antologie despre Bucovina sau Basarabia semnată de Liviu Papuc (anterior cu Doina Papuc, de acum deja la a doua cu Olga Iordache) pe care o citesc, iar după lectura acestor pagini, aştept să văd şi paşii următori ai acestui tip de demers bine venit.

Nu încheiem succinta noastră semnalare fără a sublinia alte două elemente care dau un plus acestei antologii – acele „imagini de azi”, adică un număr de fotografii ale unor locuri pe unde au trecut antologatorii, şi care sînt pomenite majoritatea şi în textele selectate, dar şi „cuvîntul de închidere al cărţii”, Prin Basarabia de altădată, în care Diana Vrabie, între altele, apreciază şi „substanţiala conectare la contextul social şi politic” a antologatorilor. Subscriem.

 

 

B.P. Haşdeu, Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice, ediţie îngrijită de Constantin Frîncu şi Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2014,

 

„Raportul de strat şi de substrat constituă substanţa unei naţionalităţi. Căre această substanţă se adaogă de pretutindeni din cînd în cînd accidente, adică o intervenţie superficială a unor elemente etnice străine, deja după formarea cea definitivă a unei naţionalităţi”, scria Bogdan Petriceicu Hajdeu într-un text publicat în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunei Literare, de unde a fost „extrasŭ”, spre a fi publicat în această plachetă,  apărută în 1892 şi republicată în 2014, în această ediţie.

În formula editorială de faţă, cartea cuprinde o notă lingvistică (Constantin Frîncu), textul lui Hasdeu – Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice, şi, în final un indice general (Alexandrina Ioniţă).

Cum a fost primită în epocă opinia sa, cum este privită astăzi se ştie. Lingvistica, istoria limbilor, felul în care privim astăzi evoluţia popoarelor au făcut, în mod firesc, paşi înainte pe plan mondial, de la perioada în care, în siajul naturalismului lingvistic (Haşdeu reprezentînd, într-o etapă de începuturi, acest curent în România, înainte de a merge spre doctrina neogramaticilor ş.a.), savantul român a preluat termenii „strat” şi „substrat” (care se mai folosesc în accepţiunea pe care a îmbrăţişat-o acesta).

Dar, şi în ideea mult prea multelor datorii pe care le avem în ce priveşte editarea operelor unor înaintaşi care şi-au adus contribuţia într-un domeniu sau altul, în aşa fel încît să poată fi consultate şi de generaţiile care vin, şi din alte perspective, mă rezum la a spune că nu sînt lipsite de interes demersuri editoriale ca acesta, care se alătură altor opere de restitutio pe care le-a făcut şi această editură ieşeană.

 

Nicu Gavriluţă, Mit, magie şi manipulare politică, Institutul European, Iaşi, 2015, 174 p.

 

Cartea „îmbină temele clasice de antropologie culturală şi sociologie a religiilor (mitul, magia, camuflarea sacrului, alteritatea, filmul etnografic, simbolismul religios etc.)”, scrie autorul, care, subliniază în aceste pagini, preţuieşte dimensiunea spirituală a vieţii sociale.

Titlul i-a fost inspirat de „anumite scrieri” ale lui Ioan Petru Culianu, iar metoda binaro-fractalică şi arta manipulării cu ajutorul fantasmelor, inspirate din opera aceluiaşi autor, spune Nicu Gavriluţă, le-a aplicat în analiza religiei, mitologiei şi manipulărilor politice, cu „trimiteri speciale” la „terorismul românesc din 1989” şi la alegerea ca preşedinte a lui Klaus Iohannis în 2014, de exemplu.

Cele douăsprezece texte (1. Antropologia, alteritatea şi gîndirea dialogală, 2. Magie, ştiinţă, vrăjitorie, 3. Mitologia şi simbolistica divinităţii, 4. Mitologia Marii Mame, 5. Mitologii telurice camuflate în romanul Dealul. Un exerciţiu de mitanaliză literară, 6. Pachmama – o nouă mitologie New Age, 7. Ipostaze sociale ale sacrului contemporan, 8. Chipuri ale femeii ortodoxe. O interpretare sociologică, 9. Mitologii ascunse şi manipulări politice, 10. Terorismul românesc – un fractal în spaţiul Hilbert, 11. Magia în acţiune – un neamţ lutheran este ales Preşedinte al României, 12. Manipularea politică şi religioasă a sacrului), au fost adunate în volum, după ce au apărut în diverse reviste de cultură ieşene.

Dincolo de conceptele de diverse tipuri, nu puţine, atinse fie şi prin numire în carte, sînt subiecte care ne dau de gîndit, de la analiza „fractalică” a felului în care este/ este perceput „chipul femeii ortodoxe” azi la, pe plan macro, provocarea alterităţii (fie ea etnică, culturală, religioasă, economică, politică ş.a.).

Nicu Gavriluţă abordează subiecte de impact, pornind de la cele enunţate mai sus, relativ la modul în care şi-a propus să le analizeze. De pildă – sîntem şi în faţa valului de emigranţi, dar şi a altor provocări (new media, internet/ felul în care este folosit, globalizarea tehnologiei, mondializarea stilului de viaţă occidental ş.a.) dar pare că nu avem foarte clare reperele propriei identităţi, „vieţuim deseori larvar sub semnul destinal al uniformizării şi anulării diferenţelor”,  însă, în pofida multelor asemănări de azi („aproape în orice colţ al lumii oamenii se îmbracă similar, vorbesc engleza, se raportează la legislaţia occidentală, preferă gastronomia europeană”), „locuitorii lumii din secolul XXI sînt diferiţi”, „uneori chiar profund diferiţi”, datorită acelor „constructe ideatice, subtile şi permanente numite mentalităţi sociale”.

Sau, pe un alt palier, de interes sînt şi consideraţiile/ modul de a privi lucrurile pornind de la cartea lui Jean Servier, Le terrorisme, şi de la ceea ce a fost numit „terorismul românesc” din 1989, privit ca „un fractal în spaţiul Hilbert” (conform definiţiei lui Rudy Rucker, „un spaţiu matematic cu un număr infinit de dimensiuni”). Sau felul în care abordează evenimentele care au dus la alegerea lui Klaus Iohannis (şi rolul „fanteziei omeneşti” şi „magia modernă” a televiziunii) ori felul în care s-a „gestionat” totul în „cazul Charlie Hebdo” (cu discuţiile pornind de la reprezentarea/ interdicţia reprezentării profetului Mohamed şi problemele spirituale şi sociale ale musulmanilor din Franţa/ din Occident ş.a.).

Aşadar, sînt premise pentru o lectură interesantă şi, de ce nu, teme de gîndit relativ la lumea în care trăim, dar şi la felul în care ne situăm în/ ne raportăm la aceasta. Recent, avem o nouă temă de reflecţie pentru noi ca români, ca oameni/ ţară (şi mă întorc şi la „magia” televiziunii evocată de autor)  – cum s-au petrecut lucrurile (şi de ce) în ultima perioadă legat de poziţionarea pro sau contra unei „tabere”, cît a fost politică şi cît altceva.

 

Constantin Guzgă, Mărturisiri, cuvînt de deschidere („Har peste Har”, In 1, 16) sau despre vocaţia extinsă): de Dan Sandu, Editura Doxologia, Iaşi, 2015

 

Nu cu mult timp în urmă scriam despre o altă carte a preotului Constantin Guzgă, anume Minerale în vitrină, că aveam în faţă un debut amînat destulă vreme, ţinînd cont că poemele selectate acolo au fost scrise între 1991-1995). Adăugam că lecturasem atunci textele unui „rob al cuvîntului” (cum spunea autorul) care, în mare, am putea zice că au un ton care se situează undeva la hotarul dintre confesiune şi fervoare religioasă, dintre „suferinţele izbăvitoare” dar şi „dragostea ocrotitoare” pe care le pot dărui fiinţei umane credinţa, viaţa trăită frumos, aşa cum e datul, dar şi cum ne „îndrumă” dorinţele şi visele noastre, de cînd „ne naştem sîmbure vremelnic”, păşim printre zile „într-o tainică trăire”, descoperind „greul lumii”, dar şi frumuseţea ei.

De data aceasta (cum scrie şi prefaţatorul volumului, preotul Dan Sandu), avem de a face cu un fel de „compendiu de teologie esenţializată”, în care poezia îmbracă haina rugăciunii, dar şi a mărturisirii către Domnul.

Cartea înseamnă de fapt patru secţiuni intitulate Mărturisiri, Revelaţii, Atitudini, Intime, fiecare conţinînd un număr de poeme (primele trei cîte zece, cea din încheiere nouăsprezece) în care autorul purcede la o „re-aşezare” a sa de la mărturisirea eului în care se raportează la Atotputernic, de la conştientizarea „tainei singurătăţii” la momentele cînd sufletul său pare a fi „un imens pustiu/ cu nisipuri fierbinţi/ şi întinsuri fără margini”, la înţelegerea faptului că „mărturisirea/ deschide poarta către cer”, căci, după ce a venit Iisus, sîntem „dăruiţi iubirii” şi nu trebuie să uităm „să iubim/ ca-n prima zi”, pentru că o „aceeaşi suflare peste Univers/ şi peste om/ a îngemănat moartea cu viaţa”. Apoi, treaptă cu treaptă, vers cu vers, trece prin revelaţiile care îi aduc una cîte una, părticică cu părticică, cîte o fărîmă din înţelegerea a ce înseamnă rostul său, rostul şi locul omului în lume, rostul scrisului său, poate, ştiind de acum că „cerurile/ şi pămîntul o să treacă/ numai Cuvîntul va rămîne/ mărturie a Adevărului peste timp”. Iar peste toate aceste revelaţii, în toate aceste revelaţii este Domnul. Prin El, ajutat de el vede/ simte/ înţelege că „în revelaţii/ timpul ne sărută pe creştet” „ca pe nişte copii în zori de zi”… Pe urmă păşeşte spre acele clipe în care ia decizii legate de ce şi cum trebuie să facă, căci îşi spune şi să nu rămînă „sclavul ascultător şi supus/ al cuvintelor” în „mereu scrisele” sale poeme care se nasc unul după altul „cînd conştiinţa îmi porunceşte/ să fiu mereu treaz”, dar ştiind că „frumuseţea cuvintelor/ nu-i trecătoare”, simţind că amintirile devin umbra sa prin lume, că… Că „un nou început” se aşază, astfel, „încet şi sigur/ pe sufletul meu”. În Intime sîntem mai aproape de trăirile sale în faţa vieţii, a naturii, a Domnului, a faptelor de zi cu zi,m a percepţiilor şi a modului în care priveşte „iţele timpului/ cum urzesc destinul”…

Încheiam prezentarea Mineralelor în vitrină notînd că lecturasem paginile unei cărţi care îmi arăta că o nouă voce din rîndurile preoţilor caută/ alege şi calea poeziei pentru a-şi zidi mesajul în cuvînt, şi că aşteptam să văd, în viitoarele sale cărţi, care e  calea pe care şi-o doreşte întru aşternerea gîndurilor sale în scris. Acum vedem că a ales să fie mai aproape de poezia religioasă, care se îmbracă în haine de rugă, pogorînd prin atitudine şi mărturisirile dinlăuntrul sufletului său către inimă. Vom vedea cum va fi în următorul pas al lui Constantin Guzgă pe calea versului.

 

Dorina Stoica, Pîinea lui Bragi, cuvînt pe coperta a patra de Al. Cistelecan, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016, 56 p.

 

Într-o colecţie iniţiată relativ recent (rezultată în urma unui proiect editorial interesant), „Qpoem”, care apare la editura piteşteană Paralela 45, în coordonarea lui Călin Vlasie, despre care ar fi şi altele de vorbit, a apărut anul trecut o carte semnată de bîrlădeanca Dorina Stoica.

Notăm şi că este prima carte a unui autor invitat să citească la „Cenaclul USR” (iniţiat şi organizat de filiala Iaşi a USR, în colaborare cu revistele „Convorbiri literare” şi „Poezia”), pe care o semnalăm în rubrica aceasta.

Faţă de volumele scrise anterior, de „poezie religioasă”, cum spune autoarea, acesta ilustrează un alt fel de a vedea poezia. Deşi sînt şi trăsături pe care le păstrează, pentru că acesta este felul său de a fi (am în vedere, de pildă, elemente care ţin de credinţă/ religie, dar şi altele, de tipul unor „planuri” diferite de parcă ar fi vorba despre diverse personaje care „îşi joacă rolul”, şi pe care le „foloseşte” pentru ca, apoi, totul să treacă la persoana a I-a singular ş.a.) acesta ilustrează o schimbare evidentă, am putea spune chiar radicală, avînd acum de a face cu o autoare care scrie (date fiind lecturile, confruntarea cu alt tip de cititori/ critici decît cei cu care a avut de a face legat de volumele anterioare, dar şi, cum am aflat din spusele sale, activitatea în spaţiul virtual) acum – depărtîndu-se de „modelul”, să spunem, „rimat”, în vers alb, în stil postmodern, ancorat în realitatea cotidiană, pe care o descrie, uneori ca şi cum ar contempla dintr-un loc care îi permite să vadă/ aibă o înţelegere aparte în tuşe (auto)ironice, uneori cu ghimpii sarcasmului, cu tendinţe uneori moralizatoare. Pe de altă parte, înspre finalul volumului, se îndreaptă din nou spre credinţă, dar avînd alt tip de exprimare decît în cărţile anterioare, şi, probabil, pentru un alt tip de public.

Aşteptăm să vedem, după această „primă treaptă a schimbării”, cum vor fi viitoarele poeme ale Dorinei Stoica.

Revista indexata EBSCO