Mar 20, 2017

Posted by in ARTE

Antoaneta TURDA – Mihai Olos de dincolo de timp

 

Iată că s-a scurs mai bine de un an de cînd pictorul, sculptorul şi poetul Mihai Olos s-a retras, discret, în cealaltă lume. Mi-l amintesc de pe la începutul anilor ’80 cînd era în plină forţă creatoare. Venea frecvent la Biblioteca Judeţeană Baia Mare impresionînd nu doar prin fizic, ci şi prin conversaţiile cu persoanele apropiate. Deşi nu făceam parte din anturajul său, l-am admirat întotdeauna pentru curajul şi originalitatea sa, trăsături pe care, în acei ani, era destul de riscant să ţi le manifeşti public. Deşi nu ne-am vorbit niciodată (doar am început să ne salutăm la un moment dat) căci eram în acele vremuri o tînără bibliotecară care de abia intrase în mediul cultural al oraşului, mi-am dat seama de la început că e o fiinţă aparte, ceea ce s-a adeverit în timp. În acei ani am aflat doar că era un foarte apreciat pictor şi sculptor şi am avut privilegiul de a vedea cîteva lucrări. Ulterior i-am descoperit o altă faţă: cea a poetului, căci a publicat sporadic în timpul vieţii. Anii s-au scurs nebăgînd în seamă prea multe şi amintirea lui Mihai Olos, odată cu plecarea sa în Germania, mi s-a părut că s-a stins. Fals! Iată că moartea sa anul trecut şi omagierea din 27 februarie a.c., în cadrul Cenaclului  băimărean „Ion Burnar” (condus de poeta Florica Bud), ni l-au readus tuturor în memorie. Recursul la memorie s-a datorat mai ales d-nei Ana Olos  care a venit la şedinţa cenaclului cu două volume: revista Archeus, anul XXI, nr. 11/2015, director Ioan Marchiş (o republicare a numărului omagial al revistei Archeus cînd Artistul împlinea 60 de ani şi care conţine o parte din poeziile sale) şi La poveşti în casa de paie, visînd la oraşul-sat universal. Fragmente de jurnal de Ana şi Mihai Olos, apărută la Fundaţia Triade din Timişoara. Mărturii ale unui freamăt interior ce nu cunoştea limite, cele două apariţii editoriale au ca punct comun o anume filosofie ţărănească ce stă la baza întregii sale opere căci, aşa cum mărturisea cîndva, prin folclor şi-a păstrat unitatea creaţiei putîndu-se mişca liber în diferite tentative şi chiar în diferite arte. Pătrunderea în universul său literar nu poate fi făcută fără abordarea celui plastic căci ele se întrepătrund într-o armonie desăvîrşită. Fac această afirmaţie cu gîndul la cîteva tablouri din diferite etape ale creaţiei sale: Fata de pe Codru (1965), Rosturi (1977),  În bună dimineaţa (1982), Codrenescul (1986) în care revine obsesiv tematica rurală cu a sa filosofie simplă la prima vedere, dar cu adîncimi greu de pătruns pentru un neiniţiat în ale vieţii.

Născut la 26 februarie 1940 în Ariniş, comună aflată la marginea a două judeţe, Maramureş şi Sălaj şi între două oraşe cu tradiţii culturale (Baia Mare la 44 de km. şi Cehu Silvaniei la 11 km.) artistul a pornit în lume visînd mereu la Oraşul-Sat universal cu miros de iarbă simţit de la bun început, căci venea de pe fundul leagănului în care se perindau fraţi mai mari şi mai mici. Acolo, în leagănul despre care spunea că a călătorit mai mult decît în viaţă, balansîndu-se cu graţie, vegheat de „îngerul ce trece cu nota 10 la/ purtare”, copilul descoperă primele lucruri de taină. După puţin timp, cînd începe a umbla, desluşeşte misterul prispei unde sta zile întregi şi al curţii unde găseşte floarea Rugul Maicii Domnului, cu parfumul său ameţitor despre care „măicuţa spunea că pe el îşi întindea Maica Domnului scutecele la uscat”. Acolo,  în raiul de acasă, la 5 ani îi pică în mînă o carte de geometrie pe care o va citi, la un moment dat, ca pe o carte de poveşti, desenează primul desen (un înger bizantin, după o carte de rugăciuni) şi face primele construcţii ale „Oraşului universal” din coceni. În cuibul  dulce şi cald al casei şi curţii părinteşti se bucură de jucării spectaculoase: săniile de nuiele, căruţa cu ruje, uţuţ (leagăn) din crengi de răchită, fliscoaie (un fel de fluiere din răchită). Inspirat de vraja copilăriei scrie, mai tîrziu, poezia De somn. Descoperind tot felul de minunăţii în jurul său, îi este stîrnită curiozitatea care va fi orientată spre lectură. Aşa se face că, prin ciclul doi, va primi insigna de „Prieten al cărţii” oferită de bibliotecara din sat. Odată cu înaintarea în vîrstă, face escapade din universul casnic împreună cu tatăl său, pe la tîrguri, unde este fascinat de cerşetorii care spuneau poezii. Mai apoi, cu ale tinereţii valuri, începe a cutreiera pădurile dimprejurul satului simţindu-le ocrotirea pe care nu i-o dă satul care pare timid, dar judecă aspru. De o sensibilitate aproape maladivă, adolescent fiind,  se perfecţionează în ale poeziei, fiind invitat, să facă parte din Cenaclul Liceului Gheorghe Şincai din Baia Mare. Profesoara de română Pia Dragoş i-a acordat toată încrederea. Este perioada în care prinde contur portretul viitorului artist polivalent. Elanul tinereţii îl provoacă şi răspunde cu dezinvoltură şi multă risipă de energie. Se lasă sedus întru totul de magia picturii şi a poeziei, fascinat de culoare şi sunet. Adept al paradoxurilor, iese în evidenţă cu un amestec ciudat de sarcasm şi gingăşie nu doar în artă ci şi în atitudini civice. Conştientizează că „artistul e mag şi taumaturg”.  Se instalează în Baia Mare după absolvirea, în 1963, a Institutului Pedagogic, Facultatea de Arte Plastice din Cluj. Între 1963 – 1968 este profesor de desen la Şcoala Populară de Artă din Baia Mare. Este perioada în care  începe să expună în expoziţii personale (1965 Muzeul de Artă, Baia Mare) şi colective (1967 „13 tineri artişti“ cu prilejul colocviului „Constantin Brîncuşi“ la Bucureşti). Lucrează cu frenezie redescoperindu-se mereu. Între 1977 – 1978 îl găsim în Germania unde va deveni Docent pentru sculptură şi arhitectură în lemn la Institutul de Artă şi Comunicaţie Vizuală al Universităţii Justus Liebig din Gießen. Prinde gustul călătoriilor pe alte meleaguri. Iată ce notează, bunăoară după o vizită la Madrid: „Cred că Prado este cel mai frumos muzeu pe care l-am văzut… Un palat cochet, intim, în care selecţia lucrărilor este de un excepţional bun gust.” Deşi în peregrinările sale cunoaşte multe personalităţi şi locuri speciale de aiurea, iubirea faţă de tot ce-i românesc nu piere, dovadă fiind şi nemărginita sa iubire pentru Eminescu căruia îi dedică poezia omonimă, atît de relevantă pentru ceea ce înseamnă „stilul Mihai Olos” în literatură: lumile luminile/ luminînd luminile/ lumea lumii luminînd/ cu lumina de argint/ cu lumini au luminat/ în lumină m-am spălat”. Prins în vîltoarea vieţii şi a creaţiei, artistul parcurge deceniul opt al secolului XX într-o Românie mohorîtă, aflată sub pecetea dictaturii comuniste. Spirit novator şi perspicace, îşi găseşte refugiu în artă. Iată, în acest sens, două consemnări. Prima, din 24 octombrie 1984: „La Faimar M. a petrecut ultima lună la fabrica de faianţă, prins de febra unei noi pasiuni. Acţiunea s-a încheiat cu deschiderea unei expoziţii colective…”. A doua, datată în jurnal 12 decembrie 1984: „La vernisajul expoziţiei Mătrăguna din Bucureşti a vorbit Nichita Stănescu. El a zis în esenţă următoarele: «Mihai Olos seamănă cu Sărutul lui Brîncuşi, căci pe chipul lui se vede Tatăl său cum a iubit-o pe Mama sa şi Mama sa cum l-a iubit pe Tatăl său.» Anul 1986 este, de asemenea, un an benefic, căci îşi pregăteşte participarea la Bienala de la Veneţia. Circulă mult prin ţară (locurile preferate fiind satele maramureşene) şi cît e posibil şi în afara ei.

În 1991 s-a stabilit în Germania în  sătucul Amoltern,  la 20 km de Freiburg, 10 km de Franţa, 60 km de Elveţia, aproape de izvorul Dunării.

În 2010, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, s-a organizat, la Galeria de Artă din Baia Mare, o grandioasă expoziţie,  sub egida Uniunii Artiştilor Plastici. Un aport deosebit la realizarea expoziţiei l-a avut fiul său, Liviu.

Firul vieţii artistului Mihai Olos se rupe, departe de ţara natală, în data de 22 februarie 2015.

Între 3 şi 31 octombrie 2015, curatorii Nathalie Hoyos şi Rainald Schumacher au organizat o expoziţie la Galeria Pygmalion din Timişoara sub motto-ul: „De unde venim, cine sîntem şi încotro ne îndreptăm” cu lucrările bucureşteanului Ion Grigorescu (n.1945), un artist atipic care a realizat desene pe marginea textelor biblice şi ale lui Mihai Olos (1940 – 2015) care ni se prezintă cu sculp­turi – nod din ultima perioadă a anilor 1970 şi începutul anilor 1980.

De-a lungul anilor i s-au decernat următoarele premii şi distincţii:

1970 Premiul Tineretului al Uniunii Artiştilor Plastici din România

1984 Premiul Flacăra

1985 Primul Premiu – Simpozion de Ceramică, Baia Mare

1985 Medalia de Argint – Muzeul Fuji, Tokio

2010 Marele Premiu pentru Arte Plastice 2010 – UAP Baia Mare

2012 Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate desfăşurată în serviciul artei. Uniunea Artiştilor Plastici din România.

Deşi pentru poezie nu i s-a conferit nimic, niciodată, naturaleţea şi farmecul potrivirii cuvintelor îndeamnă la lectură, mai ales că Ioan Marchiş a fost foarte inspirat cînd s-a gîndit să ilustreze volumul cu desenele lui Mihai Olos, cel care scria cu aceiaşi plăcere cu care picta, mărturia cea mai elocventă în acest sens găsindu-se în versurile din Poezie.

Revista indexata EBSCO