Mar 20, 2017

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – O propunere de Oscar

Am ajuns vineri seara (10 februarie 2017) la proiecţia specială a Inimilor cicatrizate de la librăria timişoreană, devenită neîncăpătoare, „La două bufniţe”. Pur şi simplu am dorit să fiu alături de Radu Jude, un cineast care – în ciuda radicalismului său – mi-e tare drag. În plus, ştiam că amfitrionul întîlnirii avea să fie fostul meu dascăl din facultate, dl. Daniel Vighi, pentru care am o consideraţie aparte. La începutul anilor 90, orele sale de literatură română veche ne revelau nebănuite tîlcuri noi la texte considerate, adesea în grabă, prăfuite.

 

Atmosfera Inimilor cicatrizate mă bîntuie de cînd l-am văzut întîia oară. Cred că am început să-l „văd” încă de pe cînd citeam Jurnalul lui Mihail Sebastian (şi, apoi, De două mii de ani, Cum am devenit huligan ale aceluiaşi). Ca orice film de Radu Jude (nu doar lung-metrajele, ci şi scurt- şi mediu-metrajele, fără excepţie), e provocator. Unii văd în el un necesar manifest de „corectitudine politică”, o tîrzie restituire a unor adevăruri ascunse despre întunecimile politicii româneşti (doar româneşti!) din perioada interbelică, îndeosebi din timpul ascensiunii legionare. Eu însă nu l-am simţit un atac la adresa felului de a fi al românilor. (Aşa cum nu cred că e nici Aferim!, filmul său precedent, şi cum – altfel decît susţin puriştii – nu cred că sînt „anti-româneşti” nici proza şi dramaturgia lui I.L. Caragiale şi nici filmele lui Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau, mai recent, Cristi Puiu ori Cristian Mungiu). Nu cred că Radu Jude şi-a propus să „urîţească” nimic din „imaginea României”. Dimpotrivă, aş spune că mi-a plăcut să-i regăsesc ecran – în personajele scrierilor lui Max Blecher cinematografiate de Radu Jude – emoţii şi trăiri din Bacovia, Geo Bogza,  Sebastian, Blaga chiar – cel din poemele „Orînduire”, „Psalm” şi „Laudă suferinţei”, mai ales. După proiecţie, o voce din sală a vrut să  ştie de ce e filmul atît de „realist”, de ce nu e sugerată cinematografic, ci e doar livresc povestită, „irealitatea” din scrierile lui Blecher. Regizorul a spus că nu ştie să aducă „irealul” în film, că nu ştie să povestească decît „realist”. Fair enough. La urma urmei, nici cheia „realistă”, nici cea „suprarealistă” nu reprezintă o garanţie a firescului într-un film (într-un demers artistic, în general).

 
Cu totul altfel m-a pus pe gînduri reîntîlnirea cu Inimi cicatrizate. Mai întîi, m-am întrebat cîte de actuale (de „reale”) mai sînt astăzi, în România, acele invocate lozinci teroriste (exclusiv antisemite) din film. Cred că sîntem în pragul unor tulburări fără precedent pe planul mentalităţilor. Nu doar în România şi nu doar în Europa. Cred că avem destule semne de îngrijorare pentru ceea ce ne rezervă un viitor nu tocmai îndepărtat, despre care – la sfîrşitul anilor 80 – a scris Nicolae Steinhardt [1]. Evreu ca şi Blecher, care avea şi el cîte ceva de spus, la o adică, despre persecuţii, despre suferinţă (el o numea fericire, fericirea de a se uni – tainic – cu Hristos) şi discriminare. Nu doar de către unii români, ci chiar de către o bună parte din rudele sale de sînge care nu emigraseră în Israel (după ce, la începutul anilor 60, au căzut în dizgraţia comuniştilor) şi îl considerau nebun. Pentru că s-a botezat în închisoare, dar mai ales pentru că, eliberat, a început să „se dea cu popii” şi – horrible dictu – să-şi îmbisericească viaţa. „Ce-aş fi făcut fără nebunia asta a mea?” – se întreba el şi, numaidecît găsea şi răspunsul: „Aş fi înnebunit!”.

 

Apoi, urmărind cum şi-a construit Alexandru Dabija personajul tatălui din Inimi cicatrizate, gîndul mi-a zburat, fără să vreau, la filmul care s-ar putea face despre Oscar, tatăl lui Steinhardt. Un proiect cel puţin la fel de provocator ca ecranizarea după Max Blecher. Cine a fost Oscar Steinhardt aflăm în cîteva fragmente răzleţe din Jurnalul fericirii. Un „ovrei bătrîn, din Bucureşti, un foarte mic pensionar”, tatăl lui Steinhardt era „un om mic de stat, mai curînd grăsuţ, cu un umăr niţel strîmb”. Mai aflăm că „a fost inginer şi a lucrat pînă la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, cînd am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcînd semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la cîţiva centimetri de tavan: ajungeai la dînsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sînt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobîndit-o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914.” Personajul are anvergura unui patriarh precum Avraam, care şi-a oferit unicul fiu – pe Isaac – jertfă adusă lui Dumnezeu. Iar Cel Mult Milostiv l-a cruţat. În 1959, cînd Nicolae Steinhardt îi spune că urmează să fie arestat dacă nu acceptă să joace rolul de martor al acuzării în procesul Noica-Pillat, tatăl său îi spune: „E adevărat, vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu), vei dormi bine. Pe cînd dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. 0 să te perpeleşti, ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.” La despărţire, fiul e „cătrănit rău”. Părintele însă, – „în pijama, mititel, grăsun, voios” – „e numai zîmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului pînă-n clipa finală: – Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce pînă la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte. – Du-te, îmi spune.” Şi încă ceva: îi spune – cu o frazare ruptă parcă din Gulagul lui Soljeniţîn – „Nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strimtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strimtă într-una mai largă!”. La ieşirea din închisoare, în 1964, Steinhardt îşi regăseşte părintele „în stradă, aproape de casă”, sprijinit de „vărul care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer”. Este „mic, necrezut de mic, mult gîrbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sînt vioi”. Steinhardt: „Îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi cînd întoarce capul îi cer să nu plîngă. – Să plîng? zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mîncat ceva astăzi?

Spre sfîrşitul anilor 50, o mulţime de evrei şi-au depus actele în vederea emigrării în Israel. Cozile, scrie Steinhardt, „încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece” şi „fac o emoţie puternică”. Sînt „alcătuite de mici comercianţi ruinaţi, de bătrîni şi bătrîne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre în aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate”. Steinhardt: „Sînt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel…” Şi relatează o amintire: „Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 Aprilie patruzeci şi patru. După 23 August ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bălcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari pînă-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sînt cîţiva metri. La 30 August stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu rîdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strîns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tîmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rîd, or să plîngă lacrimi amare şi tu la fel… Hai acasă… ÎI iau pe tata prudent de mînă şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.

Cum a primit ovreiul Oscar Steinhardt vestea că fiul său a primit, în închisoare, botezul creştin „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh”? „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sînt vreo trei miliarde.” În fine, o altă amintire legată de dreapta socotinţă a tatălui, din timpul guvernării lui Antonescu: „Tata ne explică fratelui meu şi mie că n-are nici un rost să ne supărăm. Trebuie să înţelegem că altfel nu se poate.” Vorbele părintelui său îi amintesc lui Steinhardt de Saint-Exupery: „De vreme ce sînt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.”

Îmi place să cred că va veni o zi în care un regizor român, hotărît să nu joace rolul de „martor al acuzării”, va trudi să cinematografieze, cu pricepere, insolita figură patriarhală a lui Oscar Steinhardt. Cuminţenia lui merită cu prisosinţă o expresie (nu o ilustrare didacticist-moralizatoare) filmică.

Revista indexata EBSCO